FEMINITATE
Am o listă întreagă de subiecte de dezvoltat. Dar zilele astea inspiraţia mă ocoleşte. Recunosc că nu sînt într-o dispoziţie prea bună. Aşa că la naiba cu lista mea de subiecte. Ştiţi la ce ma gîndeam? La femeile pe care le cunosc, la cele despre care numai am auzit, la mărturii televizate. La feminitate. Vreţi să vorbim despre feminitate aşa cum o cunosc eu? OK. Hai să vă spun.
Ce credeţi că înseamnă sau este feminitatea? O stare de spirit, o extremă educaţie, delicateţe însoţită de fermitate? Roz bonbon, fundiţe, inimioare şi volănaşe? Eleganţă, borcane de dulceaţă cu etichete îngrijite, glas cald, emoţie extremă?
Dacă este aşa nici una din femeile pe care le cunosc nu este feminină.
Cum au fost femeile privite de-a lungul timpului, care a fost locul lor în societate? Femeile au fost şi sînt într-un război permanent cu lumea din care fac parte. Au fost preţuite, umilite, obligate la supunere, situate pe o treaptă inferioară a evoluţiei – pe vremea în care se considera că femeile, fiinţe inferioare fiind, nu posedă suflet, au fost forţă motrice şi inspiratoare. Un lucru să fie clar: nu sînt feministă şi nici nu voi fi.
Iar imaginea aceea cu familia perfectă, reunită în jurul mesei la care EA, FEMEIA, MAMA, aduce zîmbind un platou cu bunătăţi este falsă. Ştiţi de ce? Pentru că a făcut curăţenie şi o doare spatele, pentru că a spălat în fiecare zi o groază de vase şi o dor mîinile, pentru că aleargă peste tot unde este nevoie de ea aşa că o dor picioarele. Pentru că a trebuit să facă cumva să fie toate gata la timp şi totuşi să reuşească să se coafeze, să se aranjeze, să se machieze, pentru că nu este aşa, o femeie nu trebuie să arate niciodată neîngijită şi toată tevatura asta ştiţi ce dă? Dureri de cap! Aşa că o doare şi capul.
Un singur lucru este adevarat în toată povestea asta: zîmbetul. Şi este uluitor.
Ce motor neştiut face o femeie să aibă puterea de a zîmbi de cîte ori este nevoie?
Bunica mea a muncit pămîntul, a fost servitoare, a cunoscut statutul de refugiat, a întemeiat o familie, a crescut o droaie de copii – printre care şi mama mea, a avut serviciu. Nu s-a machiat niciodată. A facut-o asta oare mai puţin feminină?
O străbunică a mea a avut forţa de a lua o armă de vînătoare în mînă şi a refuza să fie “colectivizată”. Istoria a învins-o din acest punct de vedere, dar faptul că a mînuit o armă de vînătoare a făcut-o oare mai puţin feminină?
Am văzut acum cîteva săptămîni la televizor două femei în vîrstă, simple, de la ţară cum se spune. Povesteau cum a fost după război, cum au depăşit foametea, cum au ţesut în casă o iarnă întreagă ca familia lor să aibă ce îmbrăca, cum au pus în pămînt coji încolţite de cartofi ca să aibă o recoltă de subzistenţă. Femei cu ochi limpezi, cu zîmbet liniştitor şi cu broboade pe cap. Faptul că purtau broboade de lînă le face oare mai puţin feminine?
Ce forţă face ca aceste femei atunci cînd ajung la marginea fiinţei lor să lase deoparte teama, deznădejdea, fragilitatea şi să găseasă o cale de a mai extrage ceva din structura de lor de femeie, ceva care le face să meargă mai departe cu capul sus, cu zîmbetul cald şi liniştitor?
Şi atunci, ce este de fapt feminitatea? Este ea de mai multe feluri, este ea una singură?
Toate femeile pe care le cunosc eu vin de la servici acasă, au familie sau nu, au aspiraţii şi aşteptări, dar nici uneia nu îi este uşor.
Feminitatea cred eu că este una din cele mai formidabile rotiţe ale universului. Femintatea este acel ceva care a făcut din totdeauna din femeie stîlpul casei, cea care a dus mai departe generaţii mai mult sau mai puţin reuşite ale umanităţii. După mine feminitatea este umărul istoriei, punctul de sprijin nevăzut, neauzit, osia de os şi carne a universului.
Şi dacă tot vorbim despre feminitate am să vă spun că tot ceea ce este în afara acestei osii formidabile, cu tot cu borcane de dulceaţă, roz bonbon, maniere şi volănaşe nu ţine de feminitate ci de cutume sociale, de obiceiuri, de aspiraţia către ordine şi frumuseţe, ba chiar uneori de standarde. Dar despre standarde vom vorbi altă dată.
Ecaterina Oproiu spunea cîndva că se poartă femeia cu cearcăne. Corect.
vineri, 14 decembrie 2007
miercuri, 12 decembrie 2007
PL500 şi PY88
De multă vreme îmi tot fac planuri de reamenajare a casei, mai ales a camerei mele. Am făcut o sumedenie de desene, de măsurători, am aruncat o multime de schiţe şi în fine am ajuns la un rezultat care să combine in mod echitabil aproape toate ideile şi mofturile mele în materie de amenajări interioare. Asta fiind desigur mai mult decît o victorie, ci aproape o răzunare inconştientă de copil ascultător care şi-a modelat totdeauna gusturile şi dorinţele în funcţie de acceptabil, accesibil sau aprobat de forurile superioare părinteşti. Am intrat în detalii aproape tabu, cu parfum de gesturi reprobabile: afişe de expoziţii, fotografii exotice, un tablou modernist, etc. La capitolul “etc” intră şi etern planificatele viitoare achiziţii de electronică: o minicombină audio, un lampadar futurist şi un televizor LCD. Am desenat pe calculator toate acestea, le-am dat culoare şi le-am amplasat conform multelor măsurători efectuate în ultimul an. Ciudat este că deşi unele laturi de cameră dădeau alte rezultate la măsurători succesive, camera şi-a păstrat cu încăpăţînare dimensiunile dictate de constructorul cu imaginaţie debordantă care, de exemplu, a găsit de cuviinţă că o uşă nu este de ajuns pentru o cameră, două uşi deja îţi dau opţiuni de intrare-ieşire sau dureri de cap într-o eventuală amplasare a mobilierului! Entuziasmul este una, metri pătraţi altceva, aşa că a trebuit să împac avîntul arhitectural cu realitatea metrilor pătraţi care n-a “ţinut” cu măsurătorile mele influenţate de credinţa în universul relativ al lui Einstein, ci cu constructorul! Ei bine, după ce am reuşit miracolul descris anterior mi-am luat cum s-ar zice o piatră de pe inimă şi am mai bifat un punct de pe lista cu “De făcut” pentru mine. Bun, acum dacă e să fim cîrcotaşi putem zice că de la desen pînă la realitate..... ehehe! cît mai e! Dar optimistă sînt, optimistă mă numesc, aşa că zic şi eu ca personajul din poveste care se bucura că a găsit o potcoavă: “Am găsit o potcoavă. Îmi mai trebuie încă trei şi calul!”. In fine, oricum astea sînt detalii meschine, nu merită să îmi pierd timpul cu ele. Importantă este bucuria că am făcut un plan, am mai bifat o căsuţă, deci sînt pe drumul cel bun.
Acum cîteva seri, înainte de a adormi, îmi imaginam cum mă aşez pe noua canapea, aprind noul lampadar şi mai fac un ultim tur de telecomandă la noul televizor LCD. Stop! Mă ridic în capul oaselor. Mă aşed turceşte şi pun mîna dreaptă făcută pumn sub bărbie, încruntînd un gînd bizar cu privirea aţintită spre locul unde va fi televizorul LCD. Din locul gol remuşcarea mă priveşte drept în ochi.
- Trădătoareo
- Da’ de ce? Adică de ce trădătoare?!
- Poftim? Te faci că nu pricepi!
- Da’ chiar nu ştiu!
- Faci pe inocenta.
- Să vezi ....
- Să taci! Acum vorbesc eu. Creatură ingrată şi nerecunoscătoare! După ani de devoţiune din fiecare lampă şi fiecare circuit integrat, după experienţele revelatoare de magie a reparaţiilor făcute cu schemele în faţă, după desluşirea complicatelor mecanisme care făceau să se audă sunetul numai deschizînd sertarul de la mijlocul comodei, după toate astea tu schimbi un TELEVIZOR cu un MONITOR??!!!!
Crescendo-ul ritmat al rostirii ditirambicei acuzaţii îmi face urechile să vuiască şi conştiinţa să se ascundă după un dulap imaginar.
Timid şi cu multă grijă răspund cu glas pierit şi cam din vîrful buzelor bosumflate:
- Da’ să ştii că de fapt nu e monitor...
- Ba bine că nu! bubuie remuşcarea. Odată ce a fost monitor rămîne for ever monitor! Dixit!
Na poftim ce remuşcare poliglotă am!
- Zici că nu?
- Zic că nu.
- Argumentează!
Mă foiesc încercînd să adopt o postură semeaţă şi demnă deşi în pijama, stînd moţ în mijlocul patului e cam greu:
- E adevărat, acum cîţiva ani tehnologia LCD se utiliza numai la monitoare. Dar acum a evoluat şi se foloseşte şi la televizoare. Televizorul e tot televizor, numai că în loc de tub cinescopic are un ecran LCD!
- Vai tu, dar ce tehnic şi în stil PR (Relaţii publice) vorbeşti! punctează caustic doamna revoltată. Care va să zică numai machiajul e altul, după părerea ta. Dar sufletul? Cu sufletul cum rămîne?
- Sufletul?!!
- Da drăguţă, sufletul televizorului. Ia spune-mi tu mie, cînd te gîndeşti la televizoarele pe care le-ai avut, ce îţi aminteşti?
- Păi, nu mi le amintesc pe toate.
- Bine, bine, zi despre alea pe care ţi le aminteşti.
- Ăăăă, păi televizorul cu lămpi, televizorul cu circuite integrate şi televizorul color.
- Mai cu SUFLET, te rog!
Cad pe gînduri şi mă cam înmoi:
- Televizorul cu lămpi era chiar haios. Se strica taman cînd îţi era lumea mai dragă şi invariabil pocneau două lămpi: PL500 şi PY88. PL500 era lampa de imagine iar PY88 era de sunet. Rar se întîmpla să avem concomitent şi sunet şi imagine. În aşa măsură ne obişnuiserăm încît ne-am făcut obiceiul de a avea “puse bine” un set complet din lămpile astea două. În sertarul de acte, colţul din stînga, aşezate frumos una lîngă alta în cutiuţele lor, îşi aşteptau rîndul PL500 şi PY88. Începuseră să facă parte din familie. De exemplu: listă cadouri Crăciun
- una pereche mănuşi pentru mama
- una bucată roman rusesc pentru mătuşile
- una bucată batic pentru bunica
- una bucată set PL500 şi PY88
Pe urmă, îmi amintesc de televizorul cu circuite integrate. Bun băiat! La un moment dat a apărut un punct negru în mijlocul tubului cinescopic. Punctul a crescut ca Făt Frumos, a acoperit mai mult de jumătate din ecran, astfel încît, la zavera din decembrie ’89 cel mai bine am văzut dinţii lui Petre Roman, cum zice mama mea. Cînd l-am dus la reparat s-au adunat toţi depanatorii roată în jurul lui şi ne-au rugat să îl lăsăm acolo, că aşa ceva n-au mai văzut niciodată. Au propus să îl pună pe un raft cu vizibilitate în tot atelierul, în locul posterului-radiografie cu plămînii fumătorului. Se potrivea săracul! Dar numai la culoare. A fost abstinent televizorul meu.
Ultimul a fost televizorul color, dar ăsta funcţionează bine mersi, Slavă Domnului, altfel îmi pierdeam încrederea în tehnică.
- Ei vezi, se înduioşează remuşcarea. Ce timpuri frumoase!
- Aşa e!
Mă scutur de melancolie, mă îndrept, îi dau time out remuşcării şi o trimit acasă. Cîtă vreme îmi amintesc toate astea, nu e nicio trădare.
De multă vreme îmi tot fac planuri de reamenajare a casei, mai ales a camerei mele. Am făcut o sumedenie de desene, de măsurători, am aruncat o multime de schiţe şi în fine am ajuns la un rezultat care să combine in mod echitabil aproape toate ideile şi mofturile mele în materie de amenajări interioare. Asta fiind desigur mai mult decît o victorie, ci aproape o răzunare inconştientă de copil ascultător care şi-a modelat totdeauna gusturile şi dorinţele în funcţie de acceptabil, accesibil sau aprobat de forurile superioare părinteşti. Am intrat în detalii aproape tabu, cu parfum de gesturi reprobabile: afişe de expoziţii, fotografii exotice, un tablou modernist, etc. La capitolul “etc” intră şi etern planificatele viitoare achiziţii de electronică: o minicombină audio, un lampadar futurist şi un televizor LCD. Am desenat pe calculator toate acestea, le-am dat culoare şi le-am amplasat conform multelor măsurători efectuate în ultimul an. Ciudat este că deşi unele laturi de cameră dădeau alte rezultate la măsurători succesive, camera şi-a păstrat cu încăpăţînare dimensiunile dictate de constructorul cu imaginaţie debordantă care, de exemplu, a găsit de cuviinţă că o uşă nu este de ajuns pentru o cameră, două uşi deja îţi dau opţiuni de intrare-ieşire sau dureri de cap într-o eventuală amplasare a mobilierului! Entuziasmul este una, metri pătraţi altceva, aşa că a trebuit să împac avîntul arhitectural cu realitatea metrilor pătraţi care n-a “ţinut” cu măsurătorile mele influenţate de credinţa în universul relativ al lui Einstein, ci cu constructorul! Ei bine, după ce am reuşit miracolul descris anterior mi-am luat cum s-ar zice o piatră de pe inimă şi am mai bifat un punct de pe lista cu “De făcut” pentru mine. Bun, acum dacă e să fim cîrcotaşi putem zice că de la desen pînă la realitate..... ehehe! cît mai e! Dar optimistă sînt, optimistă mă numesc, aşa că zic şi eu ca personajul din poveste care se bucura că a găsit o potcoavă: “Am găsit o potcoavă. Îmi mai trebuie încă trei şi calul!”. In fine, oricum astea sînt detalii meschine, nu merită să îmi pierd timpul cu ele. Importantă este bucuria că am făcut un plan, am mai bifat o căsuţă, deci sînt pe drumul cel bun.
Acum cîteva seri, înainte de a adormi, îmi imaginam cum mă aşez pe noua canapea, aprind noul lampadar şi mai fac un ultim tur de telecomandă la noul televizor LCD. Stop! Mă ridic în capul oaselor. Mă aşed turceşte şi pun mîna dreaptă făcută pumn sub bărbie, încruntînd un gînd bizar cu privirea aţintită spre locul unde va fi televizorul LCD. Din locul gol remuşcarea mă priveşte drept în ochi.
- Trădătoareo
- Da’ de ce? Adică de ce trădătoare?!
- Poftim? Te faci că nu pricepi!
- Da’ chiar nu ştiu!
- Faci pe inocenta.
- Să vezi ....
- Să taci! Acum vorbesc eu. Creatură ingrată şi nerecunoscătoare! După ani de devoţiune din fiecare lampă şi fiecare circuit integrat, după experienţele revelatoare de magie a reparaţiilor făcute cu schemele în faţă, după desluşirea complicatelor mecanisme care făceau să se audă sunetul numai deschizînd sertarul de la mijlocul comodei, după toate astea tu schimbi un TELEVIZOR cu un MONITOR??!!!!
Crescendo-ul ritmat al rostirii ditirambicei acuzaţii îmi face urechile să vuiască şi conştiinţa să se ascundă după un dulap imaginar.
Timid şi cu multă grijă răspund cu glas pierit şi cam din vîrful buzelor bosumflate:
- Da’ să ştii că de fapt nu e monitor...
- Ba bine că nu! bubuie remuşcarea. Odată ce a fost monitor rămîne for ever monitor! Dixit!
Na poftim ce remuşcare poliglotă am!
- Zici că nu?
- Zic că nu.
- Argumentează!
Mă foiesc încercînd să adopt o postură semeaţă şi demnă deşi în pijama, stînd moţ în mijlocul patului e cam greu:
- E adevărat, acum cîţiva ani tehnologia LCD se utiliza numai la monitoare. Dar acum a evoluat şi se foloseşte şi la televizoare. Televizorul e tot televizor, numai că în loc de tub cinescopic are un ecran LCD!
- Vai tu, dar ce tehnic şi în stil PR (Relaţii publice) vorbeşti! punctează caustic doamna revoltată. Care va să zică numai machiajul e altul, după părerea ta. Dar sufletul? Cu sufletul cum rămîne?
- Sufletul?!!
- Da drăguţă, sufletul televizorului. Ia spune-mi tu mie, cînd te gîndeşti la televizoarele pe care le-ai avut, ce îţi aminteşti?
- Păi, nu mi le amintesc pe toate.
- Bine, bine, zi despre alea pe care ţi le aminteşti.
- Ăăăă, păi televizorul cu lămpi, televizorul cu circuite integrate şi televizorul color.
- Mai cu SUFLET, te rog!
Cad pe gînduri şi mă cam înmoi:
- Televizorul cu lămpi era chiar haios. Se strica taman cînd îţi era lumea mai dragă şi invariabil pocneau două lămpi: PL500 şi PY88. PL500 era lampa de imagine iar PY88 era de sunet. Rar se întîmpla să avem concomitent şi sunet şi imagine. În aşa măsură ne obişnuiserăm încît ne-am făcut obiceiul de a avea “puse bine” un set complet din lămpile astea două. În sertarul de acte, colţul din stînga, aşezate frumos una lîngă alta în cutiuţele lor, îşi aşteptau rîndul PL500 şi PY88. Începuseră să facă parte din familie. De exemplu: listă cadouri Crăciun
- una pereche mănuşi pentru mama
- una bucată roman rusesc pentru mătuşile
- una bucată batic pentru bunica
- una bucată set PL500 şi PY88
Pe urmă, îmi amintesc de televizorul cu circuite integrate. Bun băiat! La un moment dat a apărut un punct negru în mijlocul tubului cinescopic. Punctul a crescut ca Făt Frumos, a acoperit mai mult de jumătate din ecran, astfel încît, la zavera din decembrie ’89 cel mai bine am văzut dinţii lui Petre Roman, cum zice mama mea. Cînd l-am dus la reparat s-au adunat toţi depanatorii roată în jurul lui şi ne-au rugat să îl lăsăm acolo, că aşa ceva n-au mai văzut niciodată. Au propus să îl pună pe un raft cu vizibilitate în tot atelierul, în locul posterului-radiografie cu plămînii fumătorului. Se potrivea săracul! Dar numai la culoare. A fost abstinent televizorul meu.
Ultimul a fost televizorul color, dar ăsta funcţionează bine mersi, Slavă Domnului, altfel îmi pierdeam încrederea în tehnică.
- Ei vezi, se înduioşează remuşcarea. Ce timpuri frumoase!
- Aşa e!
Mă scutur de melancolie, mă îndrept, îi dau time out remuşcării şi o trimit acasă. Cîtă vreme îmi amintesc toate astea, nu e nicio trădare.
marți, 11 decembrie 2007
Amprenta de la Pasager
Acum ceva timp, cineva ma imboldea asiduu catre scris. Asta am si facut, participind cu entuziasm la e-revista Pasager. Acum Pasagerul se odihneste, iar imbolditorul meu mi-a zis: "Fa-ti blog". Mi-am facut. Si ce?"Mai imbolditorule, tu stii ce singura ma simt? In revista eram o comunitate, nevazuta, cam necunoscuta, dar comunitate. Apaream cu totii, ne citeam materialele, era frumos. Aici sint singura cuc! Imbolditorule, imbolditorule, de ce m-ai pus sa-mi fac blog?"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)