luni, 24 martie 2008

Furia şi sîngele

De fiecare dată cînd am vrut să renunţ şi vai, de cîte ori am vrut să renunţ la atît de multe, m-a împiedicat furia. Peste fiecare moment în care aproape tînjeam la renunţare, a venit furia – amplă, clocotitoare, neînduplecată. Nu revoltă, nu îndîrjire, nu hotărîre – nimic din ceea ce plămădeşte oamenii puternici – pur şi simplu furie. Poate că este adevărat ce se spune despre ură şi dragoste – că le desparte un singur pas; s-ar putea să fie exact pasul pe care îl fac mereu între furie şi speranţă. Furia poate fi un sentiment constructiv – pentru mine uneori este căci ia naştere din adunarea fiecărui ultim strop de energie torsionînd fără milă fiecare celulă pînă la comprimarea propriului meu ADN care se ţîşneşte apoi ca un arc zgîriindu-mă pînă la sînge iar vederea acestui sînge îmi spune că trăiesc, încă mai trăiesc, aşa că nu imi permit luxul de a renunţa.
Aceasta e furia pe care o ştiu, o cunosc intim, mă dezmembrează şi mă reclădeşte. Aceasta este furia pe care o iubesc. Desigur că există însă şi furia pe care o urăsc profund, visceral şi complet – furia neputincioasă.
Uneori îmi imaginez că privesc viaţa – ce enervant de preţios sună chestia asta cu viaţa – ca pe un tablou vivant. Asta pînă în clipa în care tocmai viaţa – această ridicolă exprimare preţioasă, se întoarce către mine şi îşi înfige degetele în ochii mei arătîndu-mi SÎNGELE în timp ce eu urlu de durere. Şi nu este sîngele Domnului nostru Isus Hristos, ci este sîngele inocenţei moarte.
Eram în metrou privind absentă în jurul meu, cu gîndul la drumul cu autocarul pînă acasă, planificînd ziua următoare, încercînd să ignor micul cerşetor urcat la una din staţiile cărora le pierdusem şirul. Ca de fiecare dată, mă prefac absorbită în cine ştie ce calcule şi afişez o figură impasibilă aşteptînd să se termine litania cerşelii care precede traversarea vagonului de metrou cu mîna întinsă pe la fiecare călător. Îmi pregătesc ceva bănuţi şi îi ofer cerşetorului pe care apoi îl privesc fix de parcă mi-aş fi cumpărat cu preţul celor cîteva monede dreptul de a-i scotoci viaţa. E un copil. Un copil surprinzător de frumos, cu faţa rotundă, lipsită de rigiditatea şi vidul de expresie date de un trup prea slab. Nu pare a avea mai mult de 11-12 ani. E îmbrăcat destul de bine pentru vremea rece de afară dar are picioarele desculţe. Are faţa curată, hainele curate, numai picioarele goale au adunat praf şi mizerie. Ţine în braţe, bine proptit de trupul împlinit un frăţior mai mic. Dintr-o pungă scoate un biscuite şi îi dă celui mic să mănînce după care scoate sticla cu biberon şi face o întregă echilibristică între smuciturile metroului ca să nu scape pe jos biberonul sau ambalajul biscuitelui. Cel mic trage cu sete din biberon nişte apă sau poate e ceai, nu ştiu şi în final după ce pune cu grijă biberonul în pungă, fratele “cel mare” face o scurtă verificare asupra ţinutei fraţiorului: îi potriveşte hăinuţa la spate, îi aranjează căciuliţa şi botoşeii după care... după care, cu multă dragoste, atenţie şi tandreţe îi aranjează celui mic o şuviţă rebelă care cădea pe frunte. Pentru cîteva secunde am uitat să respir. Îmi simt lacrimile urcînd şi le opresc cu greu în ultimul moment căci pentru numele lui Dumnezeu, chiar nu vede nimeni? ASTA ESTE DRAGOSTE! ADEVĂRATĂ! Copilul acesta arată într-un singur gest tandreţea, grija, dragostea care ocroteşte, dragostea care luminează. Metroul se opreşte în staţia următoare. Băiatul coboară repede şi în drum spre următorul vagon face un scurt ocol şi aruncă ambalajul de biscuiţi în coşul de gunoi! Intră şi uşile se închid în urma lui. Cu riscul de a fi privită critic şi de a fi considerată prost crescută continui să mă uit la copilul acesta surprinzător. Îngenunchiază şi ia de la capăt litania cerşelii care precede traversarea vagonului de metrou cu mîna întinsă pe la fiecare călător. Atunci am văzut SÎNGELE şiroind pe pereţii vagoanelor de metrou. Şi nu era sîngele Domnului nostru Isus Hristos, ci sîngele inocenţei moarte.
Am vrut să mă ridic în picioare şi să strig: “Dumnezeu trebuia să mai dea o poruncă – să nu îngenunchezi!” şi îmi spun că ar fi trebuit să facă EL cumva astfel încît să nu permită să le fie ucisă copiilor inocenţa. Rămîn însă pe scaun consumată de furia pe care o urăsc – furia neputincioasă.
De ce ne lovim oare cu adevărat atunci cînd ne lovim de zidul neputinţei?

miercuri, 12 martie 2008

Luna, eu şi Pisica de Cheshire

Era Lună Nouă. Crai Nou adică. Nu ştiu de unde vine denumirea de Crai Nou dar mei îmi place aşa. Era deci Lună Nouă – Crai Nou pe o noapte senină şi călduţă. Toate astea m-au îmbiat să ies pe balcon să văd feliuţa de Lună subţire-subţire atîrnînd pe cer ca o gondolă. Şi ce să vezi? Luna zîmbea! Să explic: mă uitam la feliuţa nostimă de Lună şi la un moment dat am observat linia subţire care întregea rotundul ei – un contur uşor ca o părere, vag luminos, încadra marginea completă a Lunii decupînd subtil din valul de cerneală neagră a cerului un disc abia-abia o nuanţă mai deschis. Am privit cu atenţie acest echivalent personal al unei descoperiri astronomice confirmîndu-mi că nu e o părere. Puteam distinge partea umbrită a Lunii “sprijinită” în partea de jos de frumosul Crai Nou.
- Luna zîmbeşte, am conchis.
Şi din momentul acela mi-a devenit mult mai simpatică. Ba chiar privind cu insistenţă şi fără să clipesc, zona luminoasă începea să se desfacă spre margini ca şi cum Luna şi-ar fi ţinut palmele sub bărbie, cu degetele răsfirate.
Mi-am imaginat Luna stînd cu coatele pe pervazul unei ferestre imaginare, cu palmele desfăcute sub bărbie, privind absentă cine ştie unde şi zîmbind. Parcă stătea la şuetă Luna. Dar cu cine? Fac ochii roată să găsesc steaua sau constelaţia potrivită. Ei, aici încep problemele. Ştiu să recunosc Carul Mare, Carul Mic e prea mic, iar Centura lui Orion o recunosc din prima atîta că nu pricep dacă Orion – constelaţie fiind e cu capul în jos sau cu capul în sus. Am în bibliotecă un ditamai Atlas Geografic General – atlas nu glumă atîrnă 2-3 kile, nu ca astea de acum, subţirele de le zboară vîntul din raftul librăriei. În fine, mă cam ia valul azi – am ditai atlasul şi nu mă uit pe hărţile astronomice să văd cum stă Orion pe cer în luna Martie – cu capul în sus sau cu capul în jos. Ruşinos! Mai ales dacă mă gîndesc că atunci cînd eram mică vroiam să mă fac cosmonaut. Eh! Ce frumos era! Cum visam eu cu ochii pe atlas la Pămîntul văzut din spaţiu. Ştiam şi treptele de viteză cosmică. Explicaţie. Esenţial lucrurile stau cam aşa: ca să poţi ajunge în spaţiu cu racheta, musai să ai o viteză adecvată. În plus, în funcţie de viteză stai pe o orbită sau alta. Prima viteză cosmică e suficientă ca să te înscrii ca satelit artificial. A doua viteză cosmică e suficientă unei rachete ca să se înscrie pe o orbită şi să se învîrtă în jurul Soarelui ca o planetă. Iar cea de-a treia viteză cosmică asigură ieşirea unei rachete în afara Sistemului Solar. Cool! Sau în traducere clasic românească – straşnică treabă! Ce ziceam? Aoleu, iar am deviat – am zis eu că mă cam ia valul azi! Ziceam de Orion. Adică nu, ziceam de Lună. Care Lună stă la şuetă cu ceva stele. Cu care stele nu ştiu, tocmai ce am demonstrat că nu mă pricep să le identific.
Ia să încercăm noi ceva. Oare mă aude?
- Doamna Lună! Doamna Luuunăăă!
Nimic. Cred că e cam departe. Sau e pur şi simplu distrasă de muzicile astrale. Cine ştie? Dar parcă.... parcă seamănă un pic cu Pisica de Cheshire. O ştiţi pe Pisica de Cheshire? Cea din “Alice în Ţara Minunilor”. Care apărea şi dispărea pe bucăţi. Am fost şi eu o dată pisică de Cheshire. Ştiţi, eu am o pisică bruneţică şi sperioasă rău. Intr-o zi ne alergam prin casă. M-am ascuns după o uşă şi am scos numai capul zicînd “Ha ha!” La care pisica mea a făcut “Hhhhhhhh!”, s-a zbîrlit toată şi a fugit mîncînd pămîntul. “Ce s-o fi speriat aşa?” mi-am zis. În secunda următoare am realizat că biata de ea văzuse un cap pe marginea unei uşi. Îngrozitor! Am rîs spasmodic – m-am văzut pisică de Cheshire!
Concluzie: Luna, eu şi Pisica de Cheshire facem un trio formidabil!