Grigore Leşe: “Nu poţi înţelege viaţa aceasta dacă nu te laşi plouat pînă la piele, dacă nu ai un pic de boemie […]”
Îmi aduc aminte: eram cu Isabela – îmbrăcate fooaaarte pompos, după moda acelei veri, cu bluziţe albe, simple şi fuste scurte, colorate, învolănate, cu jupoane complicate pe dedesubt apretate sîrguincios şi călcate cu precizie chirurgicală. Rezultatul era o nebunie de volănaşe învoalte ca nişte bezele de bumbac! Erau timpuri romantice! Iar noi eram aşa mîndre de fustiţele noastre noi! Scopul acestei impresionante etalări de volănaşe şi dantelă era o plimbare în centrul oraşului pe fundalul unei superbe zile de vară. Asta pînă a început ploaia – o ploaie adevărată de vară care a transformat oraşul într-o lagună iar volănaşele noastre în triste bucăţi de pînză sprijinite de jupoanele brusc dezumflate. Toată munca aceea migăloasă redusă la nişte biete bucăţi de bumbac colorat şiroind apă de ploaie şi apret! Era un dezastru! Dar ploua atît de frumos! Aşa că ne-am descălţat, ne-am luat sandalele în mîini şi am pornit rîzînd la drum prin ploaia caldă care curgea şiroaie, mergînd fără grabă şi stîrnind vălurele în apa care ne ajungea pe alocuri pînă la glezne. Aceea a fost o ploaie adevărată şi o plimbare pe măsură! Nu înţeleg de unde vine bucuria de a te lăsă plouat pînă la piele dar e aşa de bine!
Asta mi-am amintit în timpul emisiunii la care era invitat Grigore Leşe. Apoi m-a cucerit felul în care vorbea. Avea o dulceaţă aparte vorbirea lui. Mi-am zis că asta vine probabil de la cuvintele pe care le foloseşte. El nu zice a cînta ci a hori, nu zice voce zice glas, nu zice nebunia frumosului ci zice sminteala frumosului. Asta e o expresie superbă – sminteala frumosului! Undeva într-un colţ mov al minţii mele – nu ştiu de ce îmi imaginez că este mov – definiţia smintelii este alta decît cea din dicţionar. Colţişorul acela de creier plin de conexiuni mov are obiceiul să îmi joace feste aducîndu-mi în gînd noţiuni, imagini şi gesturi pe care n-am habar de unde le găseşte! Demonstraţie: eram împreună cu mătuşa mea de la Bucureşti într-un hotel din Budapesta declarat de 4 stele. Lume din toate colţurile pămîntului vine şi pleacă zilnic. Noi intrăm într-unul din cele patru lifturi făcînd loc unui cuplu de nemţi să vină şi ei. Dumnealor refuză politicos şi aşteaptă la alt lift. Închid uşile şi mătuşă-mea zice: “Nemţi na! Ce vrei? Ăştia sînt mai reci, nu ca noi – latinii”. Asta declanşează în colţul meu cel mov de creier o imagine aproape apocaliptică: uşile liftului se deschid iar eu ies îmbărcată cu un poncho colorat, o pălărie imensă şi cînt cît mă ţin amigdalele: a ia ia ia iaiiiiiiiiii morenaaaaaaaaaaaa! Apocaliptic! Aşa funcţionează colţişorul cu pricina, aşa că nu mă mir să găsesc acolo că sminteală nu este egal cu nebunie, cu pierderea judecăţii, cu tulburarea minţii. Sminteala este pentru colţişorul mov al minţii mele ceva frumos, împletit din entuziasm, din visare, dintr-un fel de tulburare a calmului, un soi de efervescenţă. Verific dicţionarul pentru că nu mă pot abţine şi găsesc o ultimă explicaţie pentru sminteală: răstălmăcirea cuvintelor cuiva. Nu-i aşa că sună bine “sminteala frumosului” chiar şi după dicţionar? Adică “răstălmăcirea frumosului”. De ce nu? Răstălmăcire, tălmăcire, tîlc, rost, rostuire!
Aşa am crezut, că am priceput dulceaţa vorbirii lui Grigore Leşe prin cuvintele pe care le foloseşte. Greşeam. Nu adunasem toate elementele pentru că era mai mult decît atît. Era FELUL în care vorbea: din suflet, cu suflet, cu dragoste, cu duioşie! Cu multă duioşie şi cu mult respect pentru limba română şi pentru oameni. Iată un exemplu din cîntecele adunate de el: “A trăi o zi sau două şi s-o duce ca şi-o rouă” şi el zice treaba asta cu atîta drag! M-am gîndit că în limbaj “modern” ar veni cam aşa: “Ce vrei dragă, asta este, trăim cît trăim după care pa! Murim!”. Atît de cinic, de fals, de superficial mi s-a părut dintr-o dată limbajul nostru urban cu pretenţii de modernism, de oameni evoluaţi! Şi-atunci am înţeles, am desluşit acel dor care mă încearcă uneori şi pe care n-am ştiut să-l definesc pînă acum. Dorul acesta nedefinit mă încearcă de fiecare dată cînd vin dinspre Bucureşti cu maşina şi în faţă, printre curbele care urcă şi urcă şi urcă se deschide dintr-o dată valea sprijinită de dealurile prinse ca într-o horă şi ceva la vederea acestui peisaj familiar îmi încălzeşte inima. Acum ştiu - mi-era dor de patria mea. Îmi ESTE dor de patria mea, de tot ceea ce clădeşte patria mea!
Mi-e dor de sminteala frumosului care naşte hore, doine şi balade, care izvodeşte cu migală cusături pe borangic de poveste.
Mi-e dor de limba română căreia nu-i pasă dacă o scriem cu î din i sau din a.
Mi-e dor de limba română vorbită, spusă din suflet, cu suflet.
Mi-e dor de patria mea cea făcută din încreţirea şi neliniştea pămîntului căreia îi zicem deal sau munte.
Mi-e dor de patria mea făcută din calmul pămîntului căruia cîmpie îi zicem.
Mi-e dor de şuvoaiele de lumină care scaldă pămîntul patriei mele şi cărora le zicem rîu, fluviu, mare.
Mi-e dor de patria mea care transcede palpabilul şi geografia înăţîndu-se din spiritul locului şi al oamenilor, clădindu-şi trupul eteric dar nu trecător!
Mi-e dor de patria mea cea măiastru alcătuită pe care mereu căutînd-o tot mai anevoie o găsim!
