miercuri, 14 ianuarie 2009

Să cresc sau nu?

Ce înseamnă să “creşti”? Eşti mic şi te întreabă cîte o cunoştinţă, mătuşă, unchi “Ce vrei să te faci cînd o să fii mare?”. Caşti ochii şi te uiţi inocent la oamenii ăia care chiar nu înţeleg că pînă să fii mare mai e o eternitate, de ce să te gîndeşti de acum la ceva ce va fi într-un viitor foarte foarte îndepărtat. Dar vrei să creşti, să te faci mare; n-ai habar de ce vrei să creşti dar vrei. Ai o imagine neclară în minte, ceva cu adulţii care au voie să stea pînă seara tîrziu la televizor, chestii de-astea. Nu ştiu ce fac băieţii cînd cred ei că sînt “oameni mari”. Probabil conduc maşini sau aşa ceva. Eu mă încălţam în pantofii cu toc ai mamei şi tîram după mine cearceafuri impecabile, albe, apretate şi călcate – le faceam zob. Mă visam zînă, prinţesă. Peste cîţiva ani, făceam un mega-cort spaţios în balcon din păturile mamei şi întreţineam musafiri imaginari servindu-i cu ceai rece de mentă aromată păgîn şi cuburi de gheaţă plutitoare pînă la dispariţie. Tot în perioada aia plecam - virtual desigur – împreună cu verişoara mea într-o staţiune misterioasă şi teribil de interesantă pe numele ei sesiune!!!

Am crescut. Am învăţat că printesele sînt pe cale de dispariţie, am proprii mei pantofi cu toc, îmi servesc musafirii în special cu cafea şi am fost în multe sesiuni cu munţi de cărţi şi cursuri nu în peisaje exotice aşa cum credeam odată. Tot nu ştiu ce înseamnă să creşti. Sînt în impas. Cînd eram în impas ieşeam pe balcon şi fumam o ţigară. M-am lăsat de fumat. Asta înseamnă că am crescut?

Dacă e să mă întrebaţi pe mine, nu e nicio mare scofală să creşti mare. A! Staţi aşa un pic - desigur, e chestia aia cu libertatea. Ha, ha! Da! Uitasem. Dar nimic nu vine în prea matura noastră viată fără un preţ iar preţul bun şi cinstit al libertăţii este responsabilitatea. Haideţi să facem o listă: libertate; responsabilităţi; drumuri noi; serviciu; vacanţe mai scurte; relaţii mai interesante; coafură; cosmetică; romane psihologice; cine naiba sînt eu?

Cine naiba sînt eu? Este mai mult decît o întrebare, e o respiraţie pe care o aud în minte de multe ori, se insinuează ca un zgomot de fond, inspiraţie, expiraţie, întrebarea rămîne acolo. După tot ce aduce cu ea maturitatea, bucurii, creşteri, eşecuri, renunţări, diete, iubiri, despărţiri, realizări, aşteptări după toate astea, totuşi, cine naiba sînt eu?

Mă uit în oglindă şi văd două persoane: eu şi persoana din mintea mea. Sînt o altă persoană în mintea mea. Diferită. Probabil nu complet diferită dar oricum diferită. Cînd eram mică vroiam să cresc mare, acum vreau să fiu persoana din mintea mea. Am făcut o pauză căutînd cuvintele potrivite dar mi-ar lua prea mult timp şi nici nu ştiu dacă aş putea să explic exact aşa cum ar trebui; renunţ la toate aceste încercări şi vă spun foarte simplu - ea este mai bună decît mine. Este persoana care aş fi vrut să devin; idealul meu cel mai aproapre de realitate. Realul bun spre care tind.

Deci, mă uit în oglindă şi văd două persoane – eu şi persoana din mintea mea iar asta nu mă ajută să înţeleg dacă am crescut bine sau nu, dacă “m-am făcut mare” aşa cum ar fi trebuit sau nu. Şi apoi, cine naiba ştie cum ar fi trebuit să fiu? M-am ales cu persoana care sînt acum. Aşa am rezultat după toată munca nenormată, neclasificată, neînregistrată de a deveni adult. Dar am căpătat un nou unghi de vedere; zic unghi căci nu îmi place expresia “punct de vedere”. La mine cînd e punct e gata, definitiv, final, complet închis. Un unghi îţi oferă perspective – am învăţat asta la geometrie. Am învăţat să creez noi unghiuri de vedere, noi oglinzi in care să mă vad, noi întrebări care să nu îmi dea pace şi peste toate astea îmi trăiesc viaţa de adult. Cu patimă, cu îndoieli, cu timiditate, cu bucurie, cu încrîncenare.

Numai că, uneori se insinuează iar întrebarea aceea ca o respiraţie uşoară, “Cine naiba sînt eu?”. Şi ca să vedeţi ironie: mă uitam serile trecute la “Anatomia lui Grey” – serialul. Îmi place la nebunie e mai bun ca o vizită la psiholog. Iar frumoasa Grey, Meredith Grey, doctoriţa cu suflet şi nelinişti umane spune” Azi am fost persoana din mintea mea!”. Am închis televizorul şi am plîns.