miercuri, 6 mai 2009

Repetitio

Deci, eu sînt în mijlocul unei crize existenţiale iar el stă acolo, la naiba-n praznic şi zice:

Dacă nu cunoşti cuvîntul
Dacă nu cunoşti cîntecul
Dacă nu cunoşti povestea
Nu vei supravieţui

Adică cum? Cum îşi permite? Eu caut răspunsuri, eu mă dau de ceasul morţii şi mă perpelesc iar el aşaaaa…. foarte simplu şi senin zice toate astea? De ce? Cine i-a permis? Stau şi eu şi zic aşa din mijlocul mîniei mele, cum îşi permite? De ce dă sentinţe - a, nu, nu sînt sentinţe, sînt ziceri absolute în trei cuvinte care-ţi fac praf şi liniştea şi neliniştea.

Eu caut răspunsuri şi el mi-o ia înainte. Nici măcar nu-l cunosc. Stă undeva la marginea deşertului australian, pe jumătate dezbrăcat şi face desene pe nisip cu un beţişor în timp ce mă face pe mine praf. Mă înnebuneşte. Nu el, vreau să zic, faptul că are dreptate, asta mă enervează, mă consumă, mă nelinişteşte mai mult decît sînt. Pentru că are dreptate. Şi pentru că ştiu că are dreptate. Chiar dacă nu pare că ar avea sens, dar dacă nu cunoşti cuvîntul, dacă nu cunoşti cîntecul, dacă nu cunoşti povestea nu vei supravieţui. Nu credeam că toate astea au legătură, în orice caz nu cu supravieţuirea. Sînt expertă în supravieţuire. Sau aşa credeam. Cred. Ei la naiba, ba da, chiar sînt expertă în supravieţuire. Şi ştiu. Ştiu sunetul cuvîntului, al cîntecului, al poveştii. Numai că uneori vreau să uit şi nu e bine. Nu e uşor să trăieşti cu zumzetul ăsta continuu în tine, dar nu e bine nici să uiţi. Ştiu asta. De asta îmi vine să plîng, pentru că ştiu ce urmează. Încă o dată. De fiecare dată tot zic că “Gata, asta e” – aiurea, încă n-am sfîrşit căutările. De aia îmi vine să plîng – ştiu ce urmează. Vine sunetul acesta al cuvîntului, al cîntecului, al poveştii fără de care nu poţi supravieţui – e un murmur; un murmur de viaţă, de durere, de fericire, de bucurie, de trăire, de toate – e un murmur de viaţă. Asta te împinge de braţ, te ridică în genunchi şi după aia te lasă să te ridici singur în picioare – de fiecare dată. E atît de confortabil să stai intins pe jos şi să ţipi că ţi-e greu, să te compătimească ai tăi, “Vai, vai, biata de ea, ce greu trebuie să îi fie – sărăcuţa”, daaa, e taaare confortabil. Şi tocmai cînd te autocompătimeşti mai cu spor vine de undeva din pămînt din iarbă din adînc, vine murmurul ăsta care te împinge de braţ, te ridică în genunchi şi după aia te lasă să te ridici singur în picioare. Şi eu ce să fac? Îi răspund acestui murmur, îi spun că ştiu, că dacă nu cunoşti cîntecul, dacă nu cunoşti povestea nu vei supravieţui. Şi plîng. Iau în mînă buretele şi încep să şterg iar tabla, gîndindu-mă că de data asta nici nu mai sînt nici CHIAR ATÎT de tînără, nici chiar atît de plină de timp dar în vreme ce-mi curg lacrimile pînă în fiecare rid şi în fiecare cearcăn, în timp ce suspin ca un copil de neconsolat ştiu că o să mă dau un pas în spate, o să privesc tabla sclipitor de curată, fără să mă aşez pe scaun că dacă mă aşez nu mă mai pot ridica, mă uit la tablă zic şi suspinînd ca un copil neconsolat iau creta gîndind viitoarea scriere a tablei. Va fi greu, de data asta va fi al naibii de greu să mă re-scriu fără să mă pierd, fără să mă împuţinez. Ce ţi-e şi viaţa asta, îţi murmură cînd te aştepţi mai puţin. Iar eu trebuie să răspund acestui murmur, altfel nu voi supravieţui, de fapt un îmi voi supravieţui mie însămi. De asta mă enervează că are dreptate şi că e atît de senin cînd îmi spune din cutia televizorului, taman din partea cealaltă a Pămîntului:

Dacă nu cunoşti cuvîntul
Dacă nu cunoşti cîntecul
Dacă nu cunoşti povestea
Nu vei supravieţui

Trebuie numai să îmi amintesc toate astea, mereu. Şi atunci îmi voi supravieţui şi mie şi acestui timp.