vineri, 25 mai 2012

Caderea palmierului


Ştiu o intimplare si de multa vreme ma tot gindesc pentru ca nu stiu cum sa o spun, ca ea sa se vada asa cum am vazut-o eu.

V-am mai spus, eu traiesc intr-un oras mic, iar in orasele mici nimic nu se intimpla nici cu aceeasi viteza si nici cu aceeasi insemnatate ca in orasele mari, ritmul nostru e ingaduitor dar nu lenes asa cum un parinte priveste cu indulgenta nazdravaniile copilului iar zimbetul sau ascuns nu e lenea de a corecta ci e ingaduinta amuzata.

Avem in orasul nostru mic o sarbatoare mare si ne mindrim cu ea – in miezul verii cind soarele arde si zilele toride se inscriu in calendar una dupa alta, in miezul verii deci, pentru citeva zile tot orasul e in sarbatoare. O strada intreaga se inchide lasind pietonii sa o ia cu asalt; zgomotul motoarelor e inlocuit de sporovaiala vesela, ambreiajul devine inutil pentru ca timp de 5 zile nu schimbam viteza - mergem la pas – iar seara dam navala in tot centrul sa ne racorim si sa temperam nitel caldura sufocanta a zilelor din toiul verii.

Orasul nostru mic s-a modernizat si el – se intimpla lucruri care acum ceva timp erau de neimaginat: o parte a orchestrei simfonice – da, asa este, mic mic dar orasul nostru are o orchestra simfonica – vine si cinta seara tirziu in fata Muzeului de Arta sub cerul noptii, practic…in strada si ghiciti ce? nu duce lipsa de spectatori! Librarii deschise pina tirziu, muzee care asteapta vizitatori noptateci si dornici de inedit, bucurosi de intilnirea cu prietenii in seri unice, intr-un fel … libere, dar libere intr-un mod subtil si extraordinar de frumos.

Am vazut programul zilelor de sarbatoare si am ales sa mergem seara la un concert tinut la filarmonica de un grup de 5 tineri muzicieni, sub un titlu interesant, ceva cu aroma de mare albastra, soare stralucitor si plaja cu nisip alb. Ne-am inarmat cu ceva curaj si toate evantaiele din casa pentru ca sala mica, veche dar frumusica a filarmonicii nu are aer conditionat. Fotoliile de plus, cortina grea, lambriurile de lemn inchis la culoare poarta patina vremii nu tocmai iertatoare si par a contine pina incea mai intima fibra a materialelor istoria si caldura tuturor verilor – e cald in sala, stam drepti in scaune avind grija sa nu ne atingem de spatar si minuim cu sirguinta evantaiele recuperate din cele mai neasteptate colturi si sertare ale casei. E seara si caldura care marsaluieste neinvinsa de multe zile ne molipseste de o toropeala usoara, o vaga oboseala care ne face un pic mai toleranti chiar si cu caldura impotriva careia orice lupta pare a fi sortita esecului – continuam sa dam din evantaie mutind de la stinga la dreapta si inapoi straturi de aer cald, cald, cald.

Cortina e ridicata si scena pregatita – un decor simplu si inspirat care ne duce cu gindul la plajele albe strajuite de apele limpezi si albastre la care rivnim acum din toata inima. Pe un ecran mare incropit dintr-un material textil fluid, alb, care se unduieste usor intr-o adiere de vint mai mult banuita decit reala, se deruleaza imagini alb-negru din tarile Caraibelor, imagini proiectate dintr-un computer. In lateralele scenei stau aliniate manunchiuri de stuf si doi palmieri. Privesc in jur si constat ca surprinzator, dar in ciuda caldurii si a lipsei aerului conditionat sala se umple. O adevarata armata de evantaie, programe, pagini de ziar si in general orice bucata de hirtie – ba chiar am vazut si buletine de identitate !!! – orice poate genera un pic de curent este exploatat cu maxim posibil de eficienta. Curentii de aer stirniti ar face imposibil zborul pentru orice ginganie de dimensiuni mici – sintem harnici si de neoprit!

In scena intra cei 5 tineri muzicieni: pian, vioara, contrabas, trombon si recunosc, nu mai stiu care era al cincilea instrument. Au lasat la garderoba costumele clasice si sint imbracati in haine lejere albe, de vara, cu bandane colorate si ochelari de soare – e amuzant - vom fi scos noi orchestra simfonica in strada dar in orasul mic inca nu ne putem imagina muzica "grea" in haine usoare (!!) dar e sarbatoare asa ca ne place aceasta noua tinuta artistica. Cei cinci cinta superb, piese cu sonoritati venite din Caraibe cu accente de tango prelucrat demential de frumos. Te crezi la Havana sau in alt oras exotic, lasindu-te dus de valul muzicii care ne ia, ne poarta departe, ne face sa uitam de caldura apasatoare.

Mai intii a picat computerul – imaginile dispareau si apareau la intervale din ce in ce mai haotice pina a ramas vizibil si inoportun ecranul binecunoscut: Windows cu toate culorile sale. Dupa mai multe incercari nereusite de a relua succesiunea fotografiilor alb-negru calculatorul a fost inchis printr-o decizie fericita a operatorului. Nu ne-a deranjat lipsa imaginilor, muzica se facea priceputa singura, nu avea nevoie de artificii. Nimeni nu a comentat nimic – pina la urma asta demonstra ceea ce orice locuitor al unui oras mic stie – poti lucra cu un computer dar nu te poti bizui pe el, dovada afisarea discordantului ecran Windows in mijlocul concertului. Aproape ca am zimbit multumiti.

Apoi s-a intimplat catastrofa: nu trecusem bine de mijlocul concertului ca palmierul din dreapta scenei incepe a se inclina incetisor si spunind ramas bun manunchiurilor de stuf cade, rapus probabil de frumusetea muzicii. Daca la disparitia imaginilor de pe ecranul din spatele scenei mai puteam spune ca poate nu a observat toata lumea gafa respectiva, palmierul, mare si verde era greu de trecut de vederea in caderea sa de-a dreptul epica; si totusi, nimeni nu a clintit, nimeni nu a ris, nici cea mai mica rumoare nu s-a produs. Daca e sa gindesc mai departe, probabil ca aparenta noastra lipsa de reactie a salvat si recuziterul. Momentul stinjenitor a fost salvat magistral – concertul continua impecabil, auditoriul se dovedeste a fi captival de furmusetea momentului alegind sa ignore si sa priveasca ingaduitor erorile de organizare - nici Scala din Milano nu va fi avut vreodata spectatori mai eleganti decit cei din orasul meu cel mic.

Vedeti dumneavoastra, doamnelor si domnilor, mi-a placut mult seara aceea in care noi toti, niste necunoscuti, un numar oarecare de persoane adunate intimplator in acelasi loc intr-o seara de vara, noi toti ne-am dovedit blinzi, intelepti si nu ne-a pasat de recuzita ci am vazut pentru o clipa direct in inima muzicii si a fost superb!

joi, 17 mai 2012

Intrebari ingeresti. De ce?

A fost plecata o perioada, inca e plecata de fapt, nu sint eu singura ei sarcina de serviciu – ingerii sint foarte ocupati. Ultima data m-a intrebat despre ura, stia ca nu vreau sa vorbesc despre subiectul acesta asa ca mi l-a impins in fata intentionat.

- Spune-mi ceva despre ura, mi-a zis iar privirea ei nu era o intrebare sau o cerere ci era un punct pus energic la sfirsitul unei propozitii dureros imperative.

Am intors capul intr-o parte gindind "O! Doamne! Nu vreau sa vorbesc despre ura, nu vreau deloc sa vorbesc despre ura". As putea sa tac si ea mi-ar respecta tacerea dar si-ar impune prezenta divin-apasatoare, m-ar privi atit de de fix si atit de mult pina cind as ceda nemai fiind in stare sa ii sustin privirea si as incepe sa vorbesc. Este aici acum cu mine deci voi vorbi desi nu vreau si ea stie ca nu vreau dar stie si ca voi vorbi. Ea stie tot, ea este ingerul.

- Ura este complicata, spun. Are nevoie de persoane, de intimplari, are nevoie de deznadejdea primordiala ca sa se inalte complet. Ura este ca un alt corp al tau, se hraneste, creste, cred ca are si o inima proprie care bate un ritm asurzitor.

Privesc indelung prin usile larg deschise spre gradina florile rosii crescind in jardinierele frumos asezate, privesc frunzele verzi, groase, sanatoase si daca privesc suficient de intens si extrem de atent aproape ca vad viata curgind in tulpini, urcind in frunze, hranind florile. Aerul cald intra usor in casa imblinzit de umbra stresinii prelungi, umbra prin care trece ca printr-o apa racoroasa lasind in urma razele arzatoare ale soarelui. As face orice ca sa nu vorbesc despre ura dar voi vorbi.

- Odata am vazut o femeie – eram la metrou cind am vazut-o pe femeia aceea si m-a impresionat.
- Ce legatura are cu ura? ma intreaba ingera
- Niciuna, spun, dar era insasi antiteza urii, era lumina si atit – lumina! Toata lumea intorcea privirea in urma ei, emana liniste, calm, lumina, senzatia era incredibila; era ireal, suprareal ce se intimpla acolo. Schimba aerul din jurul ei, era absolut fabuloasa si trecea ferm, cu pas hotarit, stia ce se intimpla, isi stia efectul asupra oamenilor si se bucura, era palpabila bucuria sincera, altruista, se bucura ca ne daruieste macar pentru un pas sau doi ceva din aura ei coplesitor si socant de armonioasa iar in ochii ei, pentru ca m-am incumetat sa o privesc, in ochii ei era…era…. nu stiu cum sa explic, era…totul! Totul era acolo, toata lumea, bucuria, durerea, disperarea, intelepciunea, totul era acolo si era … stralucitor. Cred ca daca un strop de ura s-ar fi lovit de ea ar fi ricosat pur si simplu atit de perfecta imi parea a fi.
Tac urmarind mental imaginea femeii care s-a urcat in vagonul de metrou lasind in urma ei parfum de lumina, parfum pe care si acum uneori il respir in cite o raza ratacita de soare.

- M-am tavalit si eu in ura, continui monoton si usor absenta departindu-ma cumva de propriile mele cuvinte; m-am tavalit in ura ca intr-un noroi cald, de-a dreptul senzual, cu o voluptate deplasata si cu speranta tulbure dar aprig tinuta la inima ca ura ma va tine mai departe in picioare si ma va razbuna, ca prin ura imi voi gasi linistea.
- Ai reusit? Intreaba incetisor ingera mea.
- Nu, soptesc trista.
Imi cintaresc atenta cuvintele:
- Ura se cladeste numai pe sine, nimic altceva. Cind a uri a devenit prea dureros a trebuit sa decid: sa urasc sau sa iert. Am iertat.
- Esti sigura ca ai iertat? Iertarea e un sentiment nu o decizie rationala.
- Da, sint sigura.
- De unde stii?
- Mi-am gasit linistea.
- Hm! E atit de bombastic si artificial, suna a slogan rasuflat, ma avertizeaza ingera.
- Stiu, recunosc.
Stiu si ca se apropie de sfirsit conversatia noastra pentru ingera ma priveste cumva "de departe", atenta, pipaindu-mi nesiguranta sau certitudinea. Ultima ei intrebare vine scurt:
- Si atunci…ura?
Inteleg perfect intrebarea din spatele intrebarii – ce-am facut cu ura cea hranita cu mine, din mine? Imi permit un moment de tacere ca intr-o spovedanie incet derulata:
- Pentru mine ura a fost drumul iertarii, spun, iar vocea mea nu este triumfatoare sau hotarita, este egala si usor obosita ca dupa o respiratie lung tinuta in piept.
Ingera se lasa usor pe spatarul scaunului cu o expresie de satisfactie in ochi:
- Asta draga mea, suna aproape eretic! si zimbeste asa cum numai ea, ingera mea stie sa zimbeasca.
Zimbesc si eu – are dreptate, suna aproape eretic.