Oul

Sunt fericita, ceea ce, nu-i asa, este perfect.

Daca tot am stabilit cu acuratete starea de fapt si de spirit, plecam mai la vale cu explorarea omului care sunt. Pai nu merg mult ca ma si impiedic. Nu pot sa mai fac un pas! Ma uit in jos - sunt curioasa, ce anume imi tine picioarele lipite de pamintul, logica si sentimentele din care sunt facuta? Oh! Sunt total uimita! La picioarele mele sade bine-mersi o cutie goala-goluta si in ea o ditamai funda pe care scrie cu un marker ordinar – lipsa cronica de cuvinte! Ce? Dar eu sunt mereu si tot timpul persoana-care-vorbeste, acum sa ne-ntelegem nu umblu cu dictionarul la mine da' ors'cit chiar asa? Lipsa cronica de cuvinte?
Nu pot face un pas nici inainte nici inapoi deci treaba e clara ca in povestile cu Feti-Frumosi, musai sa gasesc raspunsul la intrebarea-sarada-incercarea reprezentata de cutia goala cu funda mare si cu inscriptia enervanta de care va spuneam.

Incep sa imit persoana binecunoscuta de la Hamangia, care la intelectuali se cheama "Ginditorul" iar la tara "cacaciosul" – oops! scuze, mi-a scapat, n-am vrut. Deci hai cu gindirea ca exercitiu de eliberare la propriu :) Vorbesc eu toata ziua? Vorbesc. Citesc uneori cu voce tare? Da – iar asta se pune tot la cuvinte dupa parerea mea. Ii fac eu declaratii de dragoste iubitului meu? Ii fac.

Ma opresc din ginditul cu voce tare si trag usurel de talpa dreapta – nu se dezlipeste. Rostesc sacadat: vorba vorbire vorbita vorbitu-sa vorbeasca-se vorbulita .... nimic. Continui tot cu privirea spre piciorul drept: cuvint cuvintel cuvintare cuvintata cuvintator ... uite care-i treaba, pe cuvintul meu ca incepi sa ma enervezi!
Piciorul nimic. Un pic cam tacut dupa parerea mea, desi, banuiesc eu acum nu prea conteaza parerea mea! Recapitulez:

Cu vorba n-a mers, cuvint nu...a vorbi, a spune...hop! S-a miscat un pic! Hm...oare ce vrea sa spuna? Hop! S-a mai miscat un pic. Pai si dintr-o data se face lumina (la mine in cap evident:) )! Ma uit drept in ochii picioarelor mele (am asa ceva???!!!!!) si intreb: "Bai! Voi vreti sa ma treceti pe introspectie si chestii personale?" Piciorusele dau vesele din degetele (exersam diminutive). Acum serios, foarte serios, nu inteleg de unde stiu ele ceva atit de personal, de intim, de ascuns, incit nu l-am spus nimanui? De unde stiu ele ca de un timp simt ca vorbesc mult dar nu spun mare lucru? De unde stiu ele, sau ma rog, vreo parte asa .... mai diafana a fiintei mele (multumesc Nichita :) ) ca de un timp nu reusesc sa sparg coaja tot mai groasa a cuvintelor care imi lipsesc? As vrea sa ies din ou si nu stiu cum. Din cind in cind mai dau cu capul in peretele oului fac un cucui, ma asez frumos pe ciuci – mai stau un timp in ou, inca nu am invatat sa-l sparg.

Cum se sparge un ou? Un ou de la alimentara se sparge de marginea canii, a farfuriei sau cam asa ceva. Un ou (tot de la alimentara) dar fiert se sparge fitos si elegant cu lingurita – ii dam in teasta zimbind delicat toc-toc-toc, el se sparge, noi mincam oul. Oul din lumea animalelor nu se sparge din exterior cu lingurita ci dinauntru iar documentarele despre pasari si animale ne spun ce stim si noi – puiul sparge oul cind e gata sa iasa in lume, cind e pregatit, cind oul nu-i mai ajunge, nu-l mai protejeaza ci il limiteaza. Si eu? Nu stiu cind voi fi pregatita, imi pipai cucuiele de la contactul cu peretele oului si le numar – sunt multisoare si ma cam dor. Sunt trista. N-as vrea sa ma intelegeti gresit – afirmatia de la inceput este cu totul adevarata – sunt fericita, numai ca sunt si trista iar asta nu e o contradictie ci o cautare.

Pina mai stau eu un pic aici in ou, haideti sa va spun ceva. Am auzit-o mai demult, mi-a ramas in memorie, am tot incercat sa o povestesc, sa o spun...nu mi-a reusit .... vorba inscriptiei de mai sus, lipsa cronica de cuvinte. In fine! A fost odata ca niciodata... :) o zi in care un preot a spus la slujba cam asa: "M-am gindit adesea cum ar arata un sfint din zilele noastre si nu am gasit raspuns." Am zimbit, mi-am spus ca este un preot tinar, care isi pune intrebari iar asta e bine. Intrebarea lui insa mi s-a transferat mie si am ramas cautind un raspuns. Sa va spun ce m-am gindit intr-o zi: nu poti da raspus la o astfel de intrebare vorbind in termeni actuali, sigur dar sigur vei spune ceva nepotrivit, deci ne ramine viitorul – ca uite de aia imi place mie SF-ul, ne permite sa spunem multe :) Pe scurtatura vorbind, am vazut un om, pe care mi l-am imaginat ca fiind un "negociator" de pace, un om talentat si potrivit muncii sale. Mi-am imaginat ca acest om extraordinar, batrin, foarte batrin si ingrozitor de intelept, tine un discurs in fata unei audiente enorme care-i soarbe fiecare cuvint iar omul acesta spune asa:

"Am invatat din vechime ca martirul este simbolul tragic al unei natiuni, al unei miscari, al unui vis; am invatat ca martirul innobileaza prin suferinta sa idealul pentru care se sacrifica. Totodata insa am vazut in istorie ca uneori oamenii transforma martirii in scop, despuindu-i de nobletea lor tulburatoare, profund altruista, pastrindu-le exclusiv aura tragica si transformind-o ca pe un ideal in sine, ducind la violente in numele acelor minunati martiri, deturnindu-i astfel de la scopul si menirea lor.

Apoi, daca ne gindim bine, ce este un sfint daca nu imaginea desavirsita a unui exemplu perfect? Sa nu uitam ca nu toti sfintii au fost neaparat martiri iar de aici intelegem puterea exemplului in sine! Martirii sunt respectati, sfintii sunt iubiti. Sfintii indeamna la desavirsire si sunt exemplu al desavirsirii. Ordinul nostru a trecut din religios in laic acum mii de ani dar am pastrat intelepciunea sfintilor si respectam cu umilinta daruirea tragica a martirilor.

Astazi stind in fata voastra, eu, cel care a negociat pacea in peste 100 de lumi straine, dupa decenii de viata in slujba pacii, ca viitori negociatori ai ei, va indemn si va spun asa: Intr-o negociere sa cercetati si sa intelegeti intim ambele lumi si aveti mare grija! Creati sfinti, nu creati martiri! Astfel creati si daruiti exemple eterne! O lume care nu are nevoie de martiri este o lume din care a disparut tragismul. O lume care are nevoie de sfinti este o lume care se vindeca si se recladeste."

Stau pe ciuci in ou si tac. Tin in brate cutia goala, cu funda mare pe care sta scris cu un marker ordinar – lipsa cronica de cuvinte. Nu de cuvinte duc lipsa, ci de curajul de a le rosti. Mai stau un pic in ou.

Si va fi verde

Miine dimineata cerul o sa fie verde iar voi tot nu ma credeti. Stau in seara asta cu ochii spre cer asa cum am stat toata ziua admirind albastrul infinit adica exact acel albastru pe care de miine nu o sa il mai vedem. A fost senin azi, vara ne-a mai daruit o zi superba si un ultim cer albastru dar voi nu ma credeti. Am trecut nuantele albastrului prin mine ca prin cea mai fina sita, ca sa ii tin minte esenta pura. E seara - cerul incepe usor-usor sa isi inchida culoarea, dupa o ultima sarutare fierbinte si rosie cu orizontul. Ce pacat, de ce nu m-ati crezut? Stiu, nu s-ar fi intimplat nimic nici daca m-ati fi crezut cind va tot spuneam ca intr-o dimineata cerul va deveni verde dar poate ca mai multi oameni s-ar fi uitat spre cer ca sa ii tina minte albastrul.

E intuneric, seara adinca, noapte abia inceputa, proaspata si racoroasa ca o binecuvintare - nici nu stiu de ce ma mai uit la cer - sclipesc stele dar fundalul intunecat nici macar nu se ma banuieste albastru, atita doar ca stiu, stiu precis ca cerul inca este albastru dincolo de intunericul stelar. Pling. Pling de dorul pe care il voi avea miine nemaivazind albastrul inalt, pling fara lacrimi, pling pe dinauntru asa, degeaba, ca proasta, stiu ca nu foloseste la nimic, vor fi multi cei care miine se vor uita spre cer si poate nici nu vor intelege ca cerul e verde, atit de mult ne-am obisnuit - ce inseamna domnule vesnicia, de o vesnicie stim ca cerul e albastru, ei bine de miine va fi verde dar poate ca daca vom reusi sa il vedem prin ochii vesniciei poate, zic, poate il vom vedea tot albastru.

V-am tot spus ce dor salbatic, ce sentimente navalnice imi cutreiera inima si voi v-ati uitat la mine asa... usor, in treacat, "saraca de ea si nici nu e uritica ar putea..." Ei bine uite ca nu pot, nu pot fi altfel decit fix asa cum sint. De aia v-am tot spus ca cerul va fi verde si voi nu m-ati crezut.

Atitea lucruri, vise, gesturi de facut, ce sa alegi din ele? Ce o sa fac eu cu toate astea miine, miine cind cerul va fi verde? Chiar, oare ce fel de verde va fi?

E noapte demult deja, de atita timp incit simti fizic distanta dintre ieri si miine iar azi nu mai exista, e suspendat in noapte si in albastrul care nu va mai fi. Oare o fi usor sa simti cum vine miine? Secunda cu secunda, minut cu minut? Nu stiti? Nici eu nu am stiut dar acum m-am ingreunat cu experienta timpului care nu curge, nu vine ci se naste. Miine se naste. Atit.

Stiti voi linistea aceea ca o reverenta adinca, spirituala, totala a fiintei in fata diminetii care va fi? Acea liniste este acum - semn ca dimineata vine. Ma ridic in picioare, ma spal pe ochi si stau cu privirea atintita spre orizont - voi primul om in fata cerului verde.

E soarele sus pe cer, au trecut ore de la rasarit deja, eu stau tot in picioare, sub cerul gol, inalt, perfect ... si verde! Nuantele rasaritului imbinate cu rosu, galben, verde inchis si verdele dulce al frunzei tinere abia rasarite, abia verde, parca-parca ar fi verde. Ridicarea soarelui pe bolta verde-deschis, calda, sclipitoare, da, acesta este cuvintul, sclipitor, cerul este sclipitor, curat ca lacrima si pur ca un prunc. Verde-verde-deschis, blind, mingiietor, sclipitor - asa este cerul acesta nou, perfect verde.

Stau sub cerul acesta perfect, blind, mingiietor, privesc spre zarile noastre pamintene si imi prefir printre degete sentimentele, visele, lucrurile, gesturile de facut, dragostea, tristetile, timpul si vremurile. Am atit de mult de dat. Ce o sa fac eu Doamne cu toate astea, cu toate visele, sentimentele prea multe si prea mari, gesturile de facut, fruntile de mingiiat, dragostea de dat, ce o sa fac eu Doamne cu ele?
Stau sub cerul acesta perfect, bind, mingiietor, stralucitor ca raiul si pling pe dinauntru degeaba, ca o proasta, pentru ca stiu ca aceasta dimineata verde, blinda si perfecta, universala si atotcuprinzatoare ei bine aceasta dimineata dragii mei nu este un inceput!

Donal Krip este fericit

Cind a primit piatra - in esenta un mic bolovan plat, gri - s-a enervat ingrozitor. Cine s-ar fi gindit la asa ceva? Era indignat, el, Donal Krip, unul din cei mai influenti bancheri ai tarii, sa se aplece spre asemenea nerozii! Cum s-au gindit la asa ceva? Sotia sa a luat piatra si a asezat-o pe unul din rafturile de la subsol, in definitiv, de ce nu? romantica si blinda cum era pastra toate prostiile, subsolul era ticsit de obiecte inutile.

Donal Krip era sever, extrem de sever, intotdeauna spunea ca munca necontenita si severitatea sint cheile pretioase ale reusitei. Nu se uita niciodata inapoi si de fapt, ce sa vada acolo? copilaria intr-o margine saracacioasa de oras marunt, cei 7 frati a caror energie secatuia incet incet faptura aceea mica, slaba si stearsa care era mama lor? Acestea sint origini stinjenitoare pentru Donal Krip, amintiri iritante. Desigur, nu le neaga, dar nici nu si le aminteste cu placere; de fapt prefera sa nu si le aminteasca iar piatra de riu, aproape plata si bine slefuita ii aduce aminte tocmai acel timp.

E usor jenat de faptul ca din cei 7 frati numai el a reusit in viata. Sigur ca cei 2 care si-au pierdut viata nu au nicio vina, dar restul puteau sa isi doreasca mai mult nu? Din cei 4 frati care i-au mai ramas numai unul este cit de cit prezentabil, s-a facut inginer desi Dumnezeu stie de ce si-a ales o meserie atit de anosta si pe care el nu o intelege. Da, uneori, la anumite ocazii, cind este absolut necesar acest frate poate fi prezentat. Donal Krip este omul spre care privesc toti tinerii ambitiosi, un model de perseverenta si reusita. El nu isi ascunde originile, uneori chiar le prezinta cu oarecare emfaza dublata de o falsa discretie - originea sa modesta nu l-a impiedicat sa viseze si nici sa realizeze ceea ce si-a dorit.

Zimbeste rar, si-a modelat vocea sa sune aspru si autoritar, isi pastreaza silueta impunatoare supla si viguroasa - are de dat un exemplu, are de dovedit ca in ciuda virstei are maturitatea necesara adica exact ceea l-a propulsat in pozitia de invidiat in care este acum. Se priveste in oglinda inspectindu-se atent asa cum face in fiecare dimineata inainte de a pleca la banca, la cei 48 de ani magnific prezentati de imaginea din oglinda este cel mai tinar bancher care a fost vreodata atit de influent in tara. Da, se mindreste cu asta, dar nu uita nicio secunda ca oricind poate sa apara de undeva un alt Donal Krip care sa ii uzurpe imperiul asa ca munceste permanent, nu se odihneste, nu se gindeste la lucruri inutile. In momentul in care s-a intors cu spatele la oglinda luindu-si in mina mapa cu documente, Donal Krip, bancherul cel mai influent al tarii, uitase deja de piatra de riu din subsolul casei sale magnifice.

Criann Krip stia ca este unul din fratii "neprezentabili" dar asta nu il deranja, nu il mai vazuse pe Donal de foarte multi ani - sigur il vazuse la televizor dar atit. Isi primea felicitarile anuale trimise de secretara lui Donal (cite trei in fiecare an, de Paste, de Craciun si de ziua lui) si le punea pe toate intr-o cutie de carton tare pastrata pe un raft al bibliotecii. Il iubea pe Donal, era mindru de ascensiunea lui si intelegea sa nu il deranjeze decit atunci cind era absolut necesar. Acest moment i se paruse unul cu adevarat necesar - aflase de la un prieten ca se va demola vechea lor casa laolalta cu cele citeva casute la fel de mici si de vechi care mai ramasesera in zona, acolo urmind a se construi un bloc modern. S-a dus acolo cind a fost demolata casuta, a vorbit cu inginerul care supraveghea lucrarile si acesta a fost de acord ca el, Criann, sa ia 5 pietre din peretele de la dormitorul copiilor, cite o piatra pentru fiecare frate ramas in viata. Casuta era deja veche si darapanata cind se mutasera parintii lor acolo iar peretele exterior de la camera devenita apoi dormitorul copiilor a fost reparat cu pietre de riu. Din acele pietre a ales el exact 5, cite una pentru fiecare frate. Isi aducea aminte cum se jucau impreuna, cum rideau, cum se strigau unii pe altii cu voci pitigaiate strabatute de hohote de ris imposbil de oprit. Lui Donal i-a dus piatra pe care tocmai el o descoperise - o piatra aproape plata in spatele careia era un mic gol - acolo isi lasau mesaje unii altora, un fel de joc inventat tot de Donal. S-a gindit ca o sa ii placa sa aiba exact piatra aceea; Donal s-a uitat sever la el i-a multumit rece, l-a intrebat scurt despre sotie si copii apoi si-a cerut scuze grabit, trebuia sa plece. Pe Donal nu l-a mai vazut rizind din copilarie asa ca nu l-a mirat raceala cu care a primit cadoul. S-a intors linistit acasa si le-a povestit fratilor sai cum s-a intilnit cu Donal.

La 65 de ani Donal Krip isi pregatea asiduu mostenitorul sa ii preia functia in urmatorii 5-10 ani. Fiul sau ii semana leit, era o minte stralucitoare si avea toate calitatile necesare unei pozitii atit de importante. Isi calculase fiecare pas in viata si era multumit ca totul se desfasura conform planurilor sale. Desigur ca nu gindise niciodata ca s-ar putea imbolnavi, iar accidentul cerebral facut la 72 de ani l-a atins dureros de grav. Donal Krip incepu apoi, incet incet sa se piarda intr-o lume numai si numai a sa. Era din ce in ce mai tifnos "La virsta mea imi permit" spunea mereu si incepuse sa uite diverse lucruri. La 73 de ani verdictul medicilor a fost limpede, are nevoie de ingrijiri speciale. La sanatoriul luxos l-a dus Criann, singurul frate care mai ramasese in viata, el fiind si cel mai mic dintre ei. De atunci trece la fiecare doua saptamini sa il vada pe Donal. Stie ca Donal nu il recunoaste dar ii place sa aiba grija de el, sa il vada, sa il asculte vorbind taios despre aspecte finaciare mondiale pe care el nu le intelege deloc.

Camera lui Donal este perfecta, luxoasa, spatioasa. Si-a adus de acasa numai citeva lucruri, 2-3 fotografii si ceva carti despre economie si finante. Asistenta care vine sa ii dea medicamentele stie ca poate pune la loc orice lucru dar cind se atinge de fotoliul moale din mijlocul camerei, Donal miriie nervos si o face proasta asa ca are grija sa nu depaseasca aceste limite fragile; in definitv stie ca fiecare pacient are ciudateniile sale iar domnul Donal in ciuda firii sale aprige si extrem de morocanoase este un pacient cuminte, care nu ii pune probleme.Donal Krip este un pacient bun, disciplinat, cu o rutina zilnica pe care si-o respecta cu strictete - toaleta matinala, mersul pe jos vreme de 40 de minute, micul dejun, cititul ziarelor, vizita medicala, masa de prinz, odihna, vizita la sala de gimnastica tot pentru 40 de minute, apoi cina, cititul cartilor de specialitate si somnul. O singura ciudatenie are domnul Donal, in fiecare noapte la ora 2:14 se trezeste, se aseaza pe fotoliul moale si priveste tinta timp de fix 40 de minute spre perete, dupa care culca la loc. Doctorii ridica din umeri si accepta acesta inofensiva ciudatenie.

A fost o zi superba, soarele cald de primavara a incalzit ferestrele mari ale camerei iar acum desi este noapte in camera staruie o caldura placuta si un aer proaspat. Este ora 2:14. Donal Krip se ridica din pat cu gesturi mecanice, merge spre fotoliul moale din mijlocul camerei si se aseaza scotind un geamat scurt - il doare soldul drept. Se lasa lent pe spatarul fotoliului si priveste tinta spre peretele din fata. Pe raftul de deasupra televizorului, in dreptul pietrei de riu aproape plate, incet, fara graba, incep sa se adune imagini palide, siluete subtiri. Donal Krip ride,vorbeste cu voce pitigaiata si cheama pe nume fiecare silueta. Hohote de ris il strabat cind vede mesajele lasate in firida din spatele pietrei, baietii mai fac inca o sotie pentru care sigur vor fi pedepsiti. Fratii se intilnesc, se joaca, merg la scoala, au grija unii de altii. Donal Krip nu stie ca acestea sint numai amintiri. Donal Krip este fericit.

Strada mergind la vale

Erau in capatul strazii inguste, cu cladiri scunde, inghesuite una intr-alta, magazin linga magazin, reclamele se insiruie una linga alta, daca nu esti atent confunzi micile magazine si Uma se gindea ca sint mici mici cit buticul de sosete si strampi al doamnei Krane din coltul strazii de la ei de acasa si nu se astepta sa vada niste magazine atit de mici aici, in centru. Asa ii spusese Sig, ca aici e centrul, adevaratul centru al Orasului. Sig era inalt si slab, statea vesnic nitel incovoiat si isi tot pipaia parul aranjat intr-un fel de mot bicolor deasupra fruntii. Era mindru sa o duca pe Uma in centru, sa vada unde bate adevarata inima a Orasului. Uma priveste in tacere strada ingusta coborind si ingustindu-se parca tot mai mult, coplesita de cladirile inghesuite, parca ar fi usor reumatice si s-ar sprijini una pe alta; magazinele de la parterul cladirilor, cu vitrine zgircite, aglomerate, tipatoare; soarele face sa sclipeasca vitrinele de pe partea stinga a strazii intr-un contrast naucitor cu umbra aproape solida de pe partea cealalta a strazii.

Uma se intoarce catre panoul de carton care mascheaza trecerea dintre doua cladiri, un miros necunoscut o face sa se incrunte: jeg, marijuana si urina. Clipeste de parca daca ar clipi mirosul s-ar dispersa instantaneu si ar reda strazii curatenia. "Miroase urit" spune. "Nu-i asa?" zice Sig cu un rinjet cam nating, mindru de jegul care le asalteaza simtul olfactiv. "Asa e, continua, doar sintem in centru!". Uma ridica o sprinceana – cum adica, asa miroase centrul? Stie ca e tinara, ca n-a vazut mare lucru din lumea asta dar nu-si poate imagina ce fel de mindrie te poate face sa rinjesti satisfacut stiind ca niste necunoscuti se usureaza noaptea pe linga panourile de constructii si asta e fermecul centrului, identitatea lui. Centrul lui Sig e plin de vitrine din care manechine cu sinii goi, imbracate bizar in numele unei zbateri care vrea sa fie neaparat originalitate, in culori tipatoare si forme imposibil de purtat pe un trup omenesc, se alatura inoportun magazinelor de patiserie si restaurantelor cu cel mult citeva masute. Centrul. Deci asta este centrul. Priveste dezamagita amestecul fara sens de lucruri de vinzare oferite de-a dreptul impudic, cu un soi de agresivitate aproape sexuala si nu isi poate lua gindul de la imaginea care i-a ramas in minte: niste necunoscuti merg pe strada ingusta la adapostul noptii punctate ici-colo de lumini palide sau stridente care vin din vitrine; rid tare, fumeaza marijuana, put ca niste sconcsi iar cind vad panourile de constructii exclama euforici – "Aici!", se duc linga panouri si urineaza rizind tamp. E centrul, aici miroase a jeg, marijuana si urina. Uma isi scutura capul violent si traverseaza rapid drumul, "Aici nu miroase" ii spune lui Sig ridicind usor din umeri, "Stii, nu ma pot obisnui …" Sig ride zgomotos dar tot strimb, isi baga miinile in buzunar si asa cum sta el incovoiat reuseste sa dea la rindul lui din umeri "Asa e in centru, toata lumea vine aici" spune el iar voiosia cu care accepta toate astea e una simpla, naturala, nu e facuta special pentru Uma. "Normal" suspina ea incet, ce era sa spuna si Sig ? Lui ii place strada asta ciudata, ingusta, aglomerata, puturoasa.

Merg in josul strazii incet, unul linga celalalt si povestesc despre vecinii de acasa, din micul lor orasel. Doamna Krane care le stie clientilor ei masura la ciorapi si sosete ba chiar poate ghici si ce masura vor avea la sosete copiii lor – iar ghiceala asta ii face pe toti sa rida, clientii pleca multumiti iar doamna Krane deschide caietul ei vechi care parca ar tine loc de registrul bisericii si noteaza cu scrisul ei ascutit "Olinna numarul 35 si jumatate, sotul Bane 41, copilul: poate sa fie baiat numarul 40 si jumatate la 21 ani, daca va fi fata numarul 37 la 18 ani". Doamna Krane are multa rabdare si multa imaginatie. Daca citesti cu atentie caietul ei e ca o cronica ciorapeasca a oraselului, te face sa rizi, mergi pe strada si in loc sa o vezi pe Olinna vezi niste papucei numarul 35 jumate mergind cu pasi mici linga niste pantofi seriosi numarul 41 adica linga Bane. Doamna Krane e cronicarul comunitatii iar asta ii place mult.

"Nenea Törse mai are pitici in gradina?" intreaba Sig. "Are" ride Uma "si se tot inmultesc". Nenea Törse e specialist in pitici de gradina, ii face singur insa dupa o matura si lunga chibzuinta si numai primavara sau toamna. Priveste cite un colt de gradina pentru citeva saptamini, zi de zi, ore in sir. "Ce faci nene Törse?" striga copiii. "Sssst" raspunde el, o sa iasa piticul, inca nu se vede dar o sa iasa si trebuie sa fie liniste. Asa e nenea Törse, zice ca fiecare pitic are coltisorul lui de gradina nu invers, iar cind mintea lui vede in fine piticul, incepe sa il construiasca. Ipsos, sirme, mulaje, culori, rabdare. Dupa inca vreo doua-trei saptamini aparea piticul, isi primea numele si povestea dupa care isi lua locul in gradina. Toti piticii lui nenea Törse au nume si povesti separate, fiecare vine de undeva si are o treaba anume. Piticii lui nenea Törse sint batrini si intelepti, poarta cu ei raspunsuri la intrebarile pamintului si ale oamenilor.

Rid amindoi cu placere, copilaria lor nu putea exista fara piticii de gradina. Pentru prima data dupa patru saptamini de cind e in Oras Uma ride cu pofta. Sig ride si el la fel de tare si de curat. Se opresc sa priveasca strada. Nu au ajuns departe dar de aici strada se poate vedea pe toata lungimea ei. Uma priveste insistent de parca piticii lui nenea Törse i-ar fi soptit ceva. Vede cum strada incepe sa curga incet, singura, la vale, lasind in urma magazinele stridente, urite, mirosurile puturoase si se duce lent in jos, trecind usor printre tot mai putine magazine, apoi printre case cu usile direct in strada, cu cite o floare razleata pe la cite o fereastra izolata, apoi se duce lasind in urma trotuarele aglomerate, merge fara sa-i pese de case, de vitrine, totul ramine in urma, casele nu pot merge nicaieri, vitrinele ramin triste pe loc cu manechinele lor cu sinii goi, restaurantele inghesuite ofteaza in abur de peste pregatit pe loc si privesc cum strada merge, curge, se duce tot mai mai departe si mai departe trece de casele cu usile direct pe trotuar si se afunda incet in parcul micut din intersectia care abia se zareste. Uma percepe miscarea strazii de parca ar trece prin ea si de-abia acum parca incepe sa vada ceva, altceva decit se asteptase, acel ceva care stie ca o va face sa se intoarca de multe ori aici in centru. Imaginea strazii alunecind usor printre mizerii si insalubru, sordid sau neinspirat, raminind curata, perfecta, ca un drum etern miscator de nisip, intilnirea strazii cu parcul mic din intersectie ca o recunoastere indelung asteptata "Eu sint drumul" "Eu sint parcul", un final blind si curat, un inceput perpetuu.

Sase ani a ramas Uma in Oras si in prima Duminica a fiecarei luni a mers in centru si a parcurs impreuna cu strada drumul de la intuneric la lumina, de la urit la frumos, de la tristete la speranta. Uma isi gasise propriul ei centru.

Poem pentru cuvinte

Uneori mi-e dor sa vorbesc in limbi straine, dulci amintiri din alte vieti, aspre miini sprijinitoare, ce vis, ce vis si cita departare.
Uneori mi-e dor sa spun exact dar absolut exact si precis cita greutate imi lasa in miini si-n trup lipsa limbii straine, tot mai straine, tot mai putina, tot mai absenta, nevazuta, pierduta.

Uneori ma imbrac in limba aceasta ciudata si spun asa vorbindu-mi mie si visind spre altii asemeni mie: inchid ochii sa simt mai bine cum trece aerul in miscari atit de mici pe linga obrazul meu, ca o trecere de dantela moale, ca o dragoste scumpa. Ma rotesc incet, incet, cu trupul drept, perfect vertical, cu ochii inchisi spre mine si impins fiind de bratele mele aerul se misca diferit – se agata de miinile mele, imi infasoara degetele, aluneca pe unghiile lacuite, serpuieste cum vrea el pe linga trupul meu inocent – aerul e un dar, deschide ochii si vezi-l iti spun, aerul este cel care ne permite sa ne vedem unii pe altii, deschide ochii si vezi-l, aerul e inspiratia noastra profunda de viata, deschide ochii si vezi-l iti spun!

Liniste. Nu ma aude nimeni. Daca as iesi la un colt de strada si as spune visul meu despre aer ar veni grabnic spre mine privirile ingaduitoare, compatimitoare, neintelegatoare: “Nu stie sa vorbeasca saraca. Uite cum biiguie pe jumatate agramata pe jumatate sectanta, uite cum nu stie ce vrea sa spuna …. Oooo….stai asa….poate are o criza de astm – sa chemam un medic atunci, da, da, cu siguranta are o criza de astm, nu-i dati aer, nu nu, ii trebuie medicamentele, nu-i dati aer”…si uite-asa sintem tot mai departe de aer.
Nimic. Care va sa zica nimic. Nu stiu sa scriu k in loc de ca, nu stiu sa spun cmf in loc de ce mai faci, habar nu am ce inseamna vb, eu credeam ca vorbim se spune chiar asa, vorbim, nu vb. Am ramas in urma, m-am pierdut, am ramas undeva la marginea lumii acesteia perfect eficienta si imi vorbesc uneori singura intr-o limba veche. As fi putut sa intru in rindul lumii si sa spun: “Care briza? Nici cu ochii inchisi nu simt nimic pe obraz. Daca ma invirt parca se simte un pic de vint dar in rest nimic. Ha ha! Ce sa vezi!?”
Mda, puteam sa zic asa, uneori imi iese si pot sa vorbesc perfect eficient dar … mi-e dor, mi-e dor uneori de clipa de tihna, cu vorbe moi, cuvinte alese cu drag, visare a realitatii, vedere cu totul, cu auzul, cu ochii, cu miinile. Limba mea straina se vorbeste asa, cu ochii, cu miinile, cu gesturile, cu multa inima, dar mai ales, o, da , mai ales cu ochii. Limba mea veche e ca aerul, dar ca aerul blind, ca adierea dulce, ca trecerea molcoma - – aerul e un dar, deschide ochii si vezi-l iti spun, aerul este cel care ne permite sa ne vedem unii pe altii, deschide ochii si vezi-l, aerul e inspiratia noastra profunda de viata, deschide ochii si vezi-l iti spun.
Deschid ochii si privesc in jur – cine are nevoie de cuvinte, de aerul lor? Nimeni, nimeni, nimeni…. Nu mai are nevoie nimeni de cuvinte, de aerul care porneste si traieste in ele. Nimeni…..

Inceputul libertatii

Imi place – imi place sa ma plimb si sa ma uit la oameni, uneori ma surprind ca ma zgiiesc nerusinat la cite o persoana dar o fac exact asa cum ma uit lung la un tablou. Fiecare persoana este o poveste, o viata, are insemnatate si greutate, este opera sa si a lumii in egala masura cu o opera de arta. Uite-asa ma surprind uneori ca ma zgiiesc la oameni cum ma duc citeodata linga un tablou sa-i vad un detaliu ca mai apoi, facind citiva pasi in spate sa il pot integra mai bine tabloului in intregimea sa. Asta este, asta sint, am o pofta nestavilita de a intelege oamenii sau macar asa imi imaginez eu, ca nevoia mea de oameni si de zimbet e una inocenta. De multe ori merg pe strada si vad cite o fereastra deschisa aproape de mine – imi place sa ma uit la acea fereastra si sa port o lunga conversatie cu fereastra, cu perdeaua, cu florile din geam, cu cercevelele. Omul e in spatele perdelei si avem grija amindoi sa nu rupem in secunda de visare gingasia timpului si a contemplatiei.

Dupa un timp am vazut ca oamenii sint deranjati de privirea mea, imi intorc sprincene incruntate si priviri taioase. Am incercat sa nu ii mai privesc dar am devenit trista pentru ca ma exilasera intr-o lume fara oameni. Am mers o vreme cu privirea atintita in asfalt, acolo nu erau oameni pe care sa ii deranjez. Ma usturau ochii de atita gri, fisii, fisii interminabile de gri, de abstract, de sec, de moarte. Am inceput sa pling si lacrimile refuzau sa fie gri, ma dureau ingrozitor lacrimile acelea si atunci am inceput sa merg cu capul drept, privirea fixa ocolind oamenii. Mergind asa, teapana si extrem de “corecta politic” a inceput sa ma doara ochiul dragostei care nu mai intelegea nimic. Ma tragea de mina ochiul acesta aratindu-mi cit de mult il doare cind trece prin oameni fara sa-i vada, cum isi pierde stralucirea neregasindu-se rasfrint in nicio alta privire. Am inceput atunci sa pling iar lacrimile refuzau sa nu vada.

Mergeam intr-o zi pe strada si ma tineam de mina cu iubitul meu. Mergeam privindu-ne in ochi si bucurindu-ne de tot: de noi, de lume, de zapada si flori, de tot! Ne-am dat un sarut discret zimbind in continuare si imediat dupa aceea am vazut cum acolo, in spatele geamului mare al restaurantului elegant care mergea de-a lungul strazii, o femeie ne privea. Mi-am adus aminte ca uneori ma zgiiesc nerusinat la oameni si mi-a placut, asa ca i-am zimbit. Ea a ezitat o clipa apoi mi-a intors un zimbet cald. Acela a fost inceputul libertatii.

Curgerea lumilor

Era un ritual dar atunci nu stia – portia de singuratate care se cerea din cind in cind, la lumina slaba a veiozei glob pamintesc, linga cartile aliniate pe rafturi, in seara calma care se adauga firesc visarii.

Copilul deschidea usa camerei sale si inainte de a intra anunta – “15 minute”. Usa se inchidea in urma sa incet, fara zgomote inutile. Odata unul din parinti intrebase: “Ce faci tu acolo, pe intuneric, numai cu veioza aprinsa?”. Copilul si-a privit serios parintele si a raspuns simplu “Ma gindesc”. “La ce?”. Asta era o intrebare la care era greu de raspuns, copilul nu avea niciodata raspunsul potrivit “Nu stiu…la de toate…” Parintii ridica usor din umeri - un copil pe care ei nu il inteleg. Copilul stie.

Usa inchide un univers si face loc altuia. In penumbra dulce a camerei ochii copilului se deschid – copilul vede universul, lumile care merg impreuna cu noi, dincolo de noi sau niciodata cu noi. Lumile acelea sint fantastice, lumile care uneori se vad iar alteori numai se simt. Lumile curg una pe linga alta sau una prin alta intr-o alunecare uriasa al carei zgomot nu exista dar se simte. Miscarea celesta, unica, de o energie imensa aprinde lumini de magnifica fascinatie in ochii copilului. Copilul vede, copilul simte; vederea curgerii incete a lumilor naste o vibratie pe care o resimte ca pe un freamat, o bucurie, uneori ca pe o teama. Cum sa explice bucuria acestei nemaiintilnite vederi, incercarea de a o pricepe, linistea pe care o dobindeste privind. Cum sa explice? Din cite cuvinte exista pe care sa le ia ca sa deseneze dimensiunea umana a implinirii pe care o simte privindu-si locul modest in lumile acestea toate in a caror separare se vede tesatura curgerii divine care le uneste. Cum sa explice?

Uneori lumile nu se vad ci se simt. Cit de puternica senzatie! Cum bate inima pricepind ritmul lumilor, cum se deschide undeva in adincul perceptiei sale o poarta veche, lesne de recunoscut, poarta de lumina si caldura, poarta de amintiri ancestrale, de senzatii stravechi, de pricepri fara vorbe – idiom stravechi, niciodata pierdut. Cum sa explice? Cum sa puna, in atit de putine cuvinte, plinatatea , nelinistea si mirarea fara margini pe care curgerea imensa si lenta a lumilor i-o da? Cum sa explice? Cum sa spuna cit de teama ii este faca pasul inainte, sa mearga mai departe, sa se afunde in curgerea aceea a vietii si cit de mult isi doreste sa o poata face. Stie ca inca e prea mic, inca e copil, curgerea aceea l-ar ameti, l-ar pierde poate. Dar cindva, intr-o zi, poate… Pina atunci creste purtind in piept dorul acela inexplicabil, tinjirea aceea a lumii nespuse, a curgerii imense, a lumilor vietii.

Mama o intreaba uneori : “Ce faci tu acolo, pe intuneric, numai cu veioza aprinsa?”. Fetita o priveste serios raspunzind “Ma gindesc”. “La ce?”. Asta e o intrebare grea, copilul nu avea niciodata raspunsul potrivit “Nu stiu…la de toate…” Parintii ridica usor din umeri - un copil pe care ei nu il inteleg. Copilul stie, ridica usor din umeri, usor de tot, ca un oftat inexistent – ea stie ca ei nu pot intelege.