Curgerea lumilor

Era un ritual dar atunci nu stia – portia de singuratate care se cerea din cind in cind, la lumina slaba a veiozei glob pamintesc, linga cartile aliniate pe rafturi, in seara calma care se adauga firesc visarii.

Copilul deschidea usa camerei sale si inainte de a intra anunta – “15 minute”. Usa se inchidea in urma sa incet, fara zgomote inutile. Odata unul din parinti intrebase: “Ce faci tu acolo, pe intuneric, numai cu veioza aprinsa?”. Copilul si-a privit serios parintele si a raspuns simplu “Ma gindesc”. “La ce?”. Asta era o intrebare la care era greu de raspuns, copilul nu avea niciodata raspunsul potrivit “Nu stiu…la de toate…” Parintii ridica usor din umeri - un copil pe care ei nu il inteleg. Copilul stie.

Usa inchide un univers si face loc altuia. In penumbra dulce a camerei ochii copilului se deschid – copilul vede universul, lumile care merg impreuna cu noi, dincolo de noi sau niciodata cu noi. Lumile acelea sint fantastice, lumile care uneori se vad iar alteori numai se simt. Lumile curg una pe linga alta sau una prin alta intr-o alunecare uriasa al carei zgomot nu exista dar se simte. Miscarea celesta, unica, de o energie imensa aprinde lumini de magnifica fascinatie in ochii copilului. Copilul vede, copilul simte; vederea curgerii incete a lumilor naste o vibratie pe care o resimte ca pe un freamat, o bucurie, uneori ca pe o teama. Cum sa explice bucuria acestei nemaiintilnite vederi, incercarea de a o pricepe, linistea pe care o dobindeste privind. Cum sa explice? Din cite cuvinte exista pe care sa le ia ca sa deseneze dimensiunea umana a implinirii pe care o simte privindu-si locul modest in lumile acestea toate in a caror separare se vede tesatura curgerii divine care le uneste. Cum sa explice?

Uneori lumile nu se vad ci se simt. Cit de puternica senzatie! Cum bate inima pricepind ritmul lumilor, cum se deschide undeva in adincul perceptiei sale o poarta veche, lesne de recunoscut, poarta de lumina si caldura, poarta de amintiri ancestrale, de senzatii stravechi, de pricepri fara vorbe – idiom stravechi, niciodata pierdut. Cum sa explice? Cum sa puna, in atit de putine cuvinte, plinatatea , nelinistea si mirarea fara margini pe care curgerea imensa si lenta a lumilor i-o da? Cum sa explice? Cum sa spuna cit de teama ii este faca pasul inainte, sa mearga mai departe, sa se afunde in curgerea aceea a vietii si cit de mult isi doreste sa o poata face. Stie ca inca e prea mic, inca e copil, curgerea aceea l-ar ameti, l-ar pierde poate. Dar cindva, intr-o zi, poate… Pina atunci creste purtind in piept dorul acela inexplicabil, tinjirea aceea a lumii nespuse, a curgerii imense, a lumilor vietii.

Mama o intreaba uneori : “Ce faci tu acolo, pe intuneric, numai cu veioza aprinsa?”. Fetita o priveste serios raspunzind “Ma gindesc”. “La ce?”. Asta e o intrebare grea, copilul nu avea niciodata raspunsul potrivit “Nu stiu…la de toate…” Parintii ridica usor din umeri - un copil pe care ei nu il inteleg. Copilul stie, ridica usor din umeri, usor de tot, ca un oftat inexistent – ea stie ca ei nu pot intelege.

Intrebari ingeresti. De ce?

A fost plecata o perioada, inca e plecata de fapt, nu sint eu singura ei sarcina de serviciu – ingerii sint foarte ocupati. Ultima data m-a intrebat despre ura, stia ca nu vreau sa vorbesc despre subiectul acesta asa ca mi l-a impins in fata intentionat.

- Spune-mi ceva despre ura, mi-a zis iar privirea ei nu era o intrebare sau o cerere ci era un punct pus energic la sfirsitul unei propozitii dureros imperative.

Am intors capul intr-o parte gindind "O! Doamne! Nu vreau sa vorbesc despre ura, nu vreau deloc sa vorbesc despre ura". As putea sa tac si ea mi-ar respecta tacerea dar si-ar impune prezenta divin-apasatoare, m-ar privi atit de de fix si atit de mult pina cind as ceda nemai fiind in stare sa ii sustin privirea si as incepe sa vorbesc. Este aici acum cu mine deci voi vorbi desi nu vreau si ea stie ca nu vreau dar stie si ca voi vorbi. Ea stie tot, ea este ingerul.

- Ura este complicata, spun. Are nevoie de persoane, de intimplari, are nevoie de deznadejdea primordiala ca sa se inalte complet. Ura este ca un alt corp al tau, se hraneste, creste, cred ca are si o inima proprie care bate un ritm asurzitor.

Privesc indelung prin usile larg deschise spre gradina florile rosii crescind in jardinierele frumos asezate, privesc frunzele verzi, groase, sanatoase si daca privesc suficient de intens si extrem de atent aproape ca vad viata curgind in tulpini, urcind in frunze, hranind florile. Aerul cald intra usor in casa imblinzit de umbra stresinii prelungi, umbra prin care trece ca printr-o apa racoroasa lasind in urma razele arzatoare ale soarelui. As face orice ca sa nu vorbesc despre ura dar voi vorbi.

- Odata am vazut o femeie – eram la metrou cind am vazut-o pe femeia aceea si m-a impresionat.
- Ce legatura are cu ura? ma intreaba ingera
- Niciuna, spun, dar era insasi antiteza urii, era lumina si atit – lumina! Toata lumea intorcea privirea in urma ei, emana liniste, calm, lumina, senzatia era incredibila; era ireal, suprareal ce se intimpla acolo. Schimba aerul din jurul ei, era absolut fabuloasa si trecea ferm, cu pas hotarit, stia ce se intimpla, isi stia efectul asupra oamenilor si se bucura, era palpabila bucuria sincera, altruista, se bucura ca ne daruieste macar pentru un pas sau doi ceva din aura ei coplesitor si socant de armonioasa iar in ochii ei, pentru ca m-am incumetat sa o privesc, in ochii ei era…era…. nu stiu cum sa explic, era…totul! Totul era acolo, toata lumea, bucuria, durerea, disperarea, intelepciunea, totul era acolo si era … stralucitor. Cred ca daca un strop de ura s-ar fi lovit de ea ar fi ricosat pur si simplu atit de perfecta imi parea a fi.
Tac urmarind mental imaginea femeii care s-a urcat in vagonul de metrou lasind in urma ei parfum de lumina, parfum pe care si acum uneori il respir in cite o raza ratacita de soare.

- M-am tavalit si eu in ura, continui monoton si usor absenta departindu-ma cumva de propriile mele cuvinte; m-am tavalit in ura ca intr-un noroi cald, de-a dreptul senzual, cu o voluptate deplasata si cu speranta tulbure dar aprig tinuta la inima ca ura ma va tine mai departe in picioare si ma va razbuna, ca prin ura imi voi gasi linistea.
- Ai reusit? Intreaba incetisor ingera mea.
- Nu, soptesc trista.
Imi cintaresc atenta cuvintele:
- Ura se cladeste numai pe sine, nimic altceva. Cind a uri a devenit prea dureros a trebuit sa decid: sa urasc sau sa iert. Am iertat.
- Esti sigura ca ai iertat? Iertarea e un sentiment nu o decizie rationala.
- Da, sint sigura.
- De unde stii?
- Mi-am gasit linistea.
- Hm! E atit de bombastic si artificial, suna a slogan rasuflat, ma avertizeaza ingera.
- Stiu, recunosc.
Stiu si ca se apropie de sfirsit conversatia noastra pentru ingera ma priveste cumva "de departe", atenta, pipaindu-mi nesiguranta sau certitudinea. Ultima ei intrebare vine scurt:
- Si atunci…ura?
Inteleg perfect intrebarea din spatele intrebarii – ce-am facut cu ura cea hranita cu mine, din mine? Imi permit un moment de tacere ca intr-o spovedanie incet derulata:
- Pentru mine ura a fost drumul iertarii, spun, iar vocea mea nu este triumfatoare sau hotarita, este egala si usor obosita ca dupa o respiratie lung tinuta in piept.
Ingera se lasa usor pe spatarul scaunului cu o expresie de satisfactie in ochi:
- Asta draga mea, suna aproape eretic! si zimbeste asa cum numai ea, ingera mea stie sa zimbeasca.
Zimbesc si eu – are dreptate, suna aproape eretic.

Concertul

Am fost in parc azi; nici idee nu aveam ca nu foarte departe de blocul meu este un parc, unul frumos, mare, curat . Poti zice ca am nimerit in parc din greseala cautind de fapt o adresa in vecinatate dar s-ar parea ca lumea aceasta a noastra care ne permite scurtele sclipiri numite vieti nu are prea mult loc pentru surprize sau coincidente. Da, am obsesia logicii si a sensului in orice dar uneori sensul acesta este atit de evident incit nu poate fi negat.

Cum ziceam, eram in parc strabatind aleile de parca as fi marcat puncte intr-un GPS, atenta la tot, la iarba sa vad cit e de verde si de bine tunsa, la copaci sa vad cit sint de batrini si citi sint nou plantati, la alei sa vad cit sint de bine intretinute; in general faceam o plimbare critica si interesata. Cind am auzit zgomotul apei , schimbarea directiei de mers mi-a aparut ca absolut naturala si necesara spre descoperirea exacta a sunetului incintator usor sopotitor la umbra frunzelor armonios impletite intre miinile intinse ale copacilor din parc. Micul piriu artificial cu micuta cadere de apa odihnindu-se intr-un evident mic micut lac era o fericita completare a noii mele descoperiri; eram incintata, gata sa imi petrec toata dupa-amiaza in parc, gata sa las balta vizita si tot programul zilei dar stiam ca nu este posibil asa ca am oftat un pic si indreptindu-ne spre iesirea din parc te-am auzind spunind "Ia uite la baiatul ala, e cu violoncelul in parc". Ne-am intors privind peste piriul artificial spre banca asezata intre doi copaci mari si dintr-o data m-am simtit pur si simplu transportata pentru ca nu am alt cuvint la indemina, transportata intr-o falie – nu de timp sau geografica ci intr-o falie a unei anume posibilitati. Era un baiat tinar, probabil student la conservator sau la vreo scoala de muzica. Linga el, pe iarba statea un prieten sau coleg probabil pentru ca dadea din cap aprobator sau dezaprobator in functie de sunetul ce iesea din violoncel; o alta persoana statea la celalalt capat al bancii, evident nu facea parte din grupul muzicienilor dar nici nu plecase – ramasese sa asculte. Acum ca stabilisem acest reper vizual am auzit si violoncelul – sunete grave si calde isi faceau drum direct catre mine, trecind piriiul, pajistea, aleea; nu era nici macar o melodie, erau fragmente exersate pina la exasperare dar erau atit de frumoase, atit de linistitoare incit erau perfecte. Stiti felicitarile muzicale? Acelea care cinta strident cind le deschizi strigindu-si inutil artificialitatea? Ei bine, eu aveam in fata ochilor o ilustrata adevarata iar muzica facea parte din ea ca o culoare. Fiecare nota pleca la drum trecind peste fiecare fir de iarba cu delicatete, innobilind, mingiind, alinind, facind din imaginea baiatului aplecat atent peste violoncel un semn, un gest, transformindu-l intr-o idee. "Asta este perfectiunea, mi-am spus, un student exersind la violoncel pe o banca intr-un parc aglomerat, intr-o zi insorita, calda, perfecta, asta trebuie sa fie perfectiunea". Pe loc i-am invidiat acelui om calmul, detasarea, acea intima si perfect delicata contopire cu muzica sa, cu verdele, cu copacii, cu apa; i-am admirat gratia cu care se daruia faurind din violoncelul sau ca dintr-o forja imensa aceste invizibile catuse care ne tintuiesc pe aleea unui parc lasindu-ne captivi de buna voie acelui sunet grav si blind care se ridica deasupra conditiei sale de sunet devenind palpabil.

O lume perfecta? ma intreb. Poate ca nu exista, dar o zi ca aceasta, un moment ca acesta, un sunet ca acesta sint dovezile din frinturi ale minunatei utopice posibilitati – o lume perfecta. Spuneam ca lumea aceasta a noastra nu ne lasa loc de intimplari si coincidente iar asta trebuie sa fie un adevar caci altfel spuneti-mi voi cum se poate sa gasesti acel moment care iti umple inima exact atunci cind ai nevoie de el, care vine cu necesarul de gratie si sens dupa care uneori tinjim si care face perfecta o zi, un suris, implineste inca si mai frumos o plimbare prin parc tinindu-ne de mina.

Val

Ziua fusese lunga si obositoare; multimea de lume care venise la teatru, trecea incet incet pe la garderoba, oamenii isi luau hainele, mai schimbau citeva cuvinte si apoi tot fara graba, cu o buna dispozitie afisata evident plecau spre casele lor. "Va trece de miezul noptii pina ajung acasa", isi spuse Val in timp ce inmina hainele una cite una, zimbind politicos. "Ma dor picioarele, n-am avut timp nici sa maninc dar cel putin azi a fost o zi buna – am cistigat ceva banuti in plus, ba chiar mi-am permis "extravaganta" de a-mi cumpara o bluza noua. In New York nu-ti permiti sa risipesti nimic, fiecare ban muncit si ras-muncit trebuie cheltuit cu multa chibzuiala; bluza noua nu era pe lista, nu era nici neaparat necesara, dar banii au venit la fix, un mic rasfat nu strica niciodata si apoi, imi vine perfect. Turcoazul-violet imi amplifica griul ochilor, ii face adinci si expresivi; parul blond-sable se aseaza cuminte pe umerii de dantela – ahhh, ce bine ma simt in bluza cea noua, rasfat superb, ce bine e! Luminile s-au stins in sala de teatru, spectatorii au plecat, am verificat sala garderobei, sting ultimele lumini si automat se aprind cele de veghe – plec acasa". Un ultim popas in fata teatrului, Val inspira cu putere aerul racoros al toamnei si porneste grabita spre statia de metrou: "Miine sint libera, in fine o sa am timp sa ma ocup de coltisorul meu de gradina. Daliile si crizantemele ma asteapta nerabdatoare; Val zimbeste – sau cel putin asa imi imaginez eu! Florile mele – dragele mele." Pe scara rulanta urca aerul cald de la metrou aducind cu el mirosul specific de motorina si pilitura de fier amestecate cu transpiratie si aer conditionat. Val calculeaza repede "30 minute cu metroul, ies direct la statia de autobuz, inca 20 minute cu autobuzul, intr-o ora sint acasa". Intr-un gest demult automatizat, ia cartela de transport in comun, o trece prin cititor si asteapta lumina verde. Citiorul piuie, lumina licare rosie "nu mai aveti calatorii disponibile pe aceasta cartela". "Exclus – mai aveam fix 2 calatorii, pentru metrou si autobuz azi. Poate n-am trecut corect cartela" Gliseaza cartela, cititorul piuie, lumina licare rosie "nu mai aveti calatorii disponibile pe aceasta cartela". Dintr-o data toata oboseala zilei se aduna in afurisitul de carton care nu tine minte ca mai are doua calatorii. Umerii ii coboara brusc, picioarele se ingreuneaza inexplicabil, golul din stomac devine palpabil – "pe jos fac doua ore pina acasa" – singurul gind care ii mai vine in minte asta este. Intr-un automatism fara rost, ca un mecanism imperfect Val continua sa gliseze cartela prin cititor, cu acelasi rezultat negativ, pe care continua sa il nege cu aceeasi perplexitate care ii blocheaza orice gind coerent.
Femeia cu pardesiul gri privea cu ochi calmi scena; nu s-a gindit la nimic, era 11 noaptea, nu era nimic de gindit sau de zis; se apropie calma de Val "Vrei sa intri la metrou?" Val ridica ochii in care se citeste neputinta "Da" raspunde usor ragusit. "OK" spuse femeia trecindu-si propria cartela prin cititor. Lumina verde se aprinde permitind accesul la metrou – "Poftim, spuse femeia, treci". Singele prinse brusc a-i circula prin tot corpul, o usoara ameteala o face sa clipeasca des – "Multumesc" spuse intorcindu-se sa isi mai vada o data necunoscuta binefacatoare; femeia nu mai era acolo, probabil se dusese in alta parte, sau trecuse pe linga ea si nu o vazuse, oricum senzatia era ciudata, ar fi vrut sa ii mai multumeasca o data femeii, fara ea o asteptau doua ore de mers pe jos. Se gindi inciudata ca isi cheltuise toti banii pe bluza turcoaz-violet fara sa pastreze macar citiva dolari de rezerva "Asa imi trebuie, se gindi, niciodata n-am facut asa ceva, sa ramin fara un dolar macar in buzunar. Sint inconstienta, daca l-as prinde pe copilul meu facind asa ceva i-as trage o mama de scandal, l-as mustrului doua zile, dar eu, eu ce scuza am? Am vrut sa ma rasfat un pic, acum o sa imi treaca toata nevoia de alint; la naiba de bluza, parca vad ca ajunge in cosul de rufe si acolo o sa zaca multa vreme. Daca nu era femeia asta mergeam doua ore pe jos, asa am scurtat, mai ramine numai portiunea de mers cu autobuzul. Poate gasesc totusi vreo fisa sa dau un telefon undeva, poate vine cineva sa ma ia din statie, of Doamne, n-am idee ce sa fac, cum sa fac."
Metroul ajunge in statie, Val inghesuie cu furie bluza cea noua in poseta prea mare si prea grea in drum spre autobuz; ce sa vezi, autobuzul era deja in statie "Macar de l-as fi pierdut, murmura ea, dar asa...il mai si vad in fata ochilor, cum o sa plece bine mersi fara mine". Cartela ii tremura in mina, incepuse sa fie frig, gindul drumului in noapte si frig ii aduse lacrimi subtiri in ochi. Barbatul se apropie de ea "Vrei sa urci in autobuz?" Val se intoarse spre el cu ochii oglindind o uimire fara margini "Da", spuse neincrezatoare. Omul trecu cartela lui prin cititor – "Urca-te, spuse el" si apoi pleca din statie. Soferul ii facu semn "hai cucoana", Val se urca in autobuz crezind cu tarie ca viseaza, ca in curind se va trezi si va vedea ca totul a fost o poveste.
Ajunse acasa, aprinse luminile, si-a aruncat pantofii pe hol; a trecut in baie, si-a facut un dus cald lasind vaporii fini sa cuprinda toata baia, aburind oglinda mare cit peretele din fata chiuvetei. Aroma cremei de dus se impregna incet in pereti parfumind suav aerul cald; dupa ce ultima urma de oboseala se risipi, Val iesi de la dus, se imbraca confortabil si se aseza pe canapeaua moale din living. Neincrederea urca in ea ca o maree nelinistitoare. "Sint acasa, isi zise, miine sint libera, am timp sa imi ingrijesc daliile si crizantemele. Sint acasa". Cana cu ceai cald ii incalzea miinile. "Cum? isi spuse, Cum? N-am mai auzit de-asa ceva, si chiar daca ar fi, ce sanse sint ca in aceeasi seara, doi oameni complet necunoscuti, sa faca acelasi gest, sa spuna acelasi lucru, sa faca totul identic pina la suprapunerea completa a timpului si spatiului? Pentru mine nu a mai fost nici timp nici spatiu, au fost numai doi oameni, o singura mina, o aceeasi cartela si drumul sigur pina acasa. Un miracol, un adevarat miracol". O bucurie profund recunoascatoare o invada brusc, ridicindu-i singele in obraji "Nu pot sa spun nimanui pentru ca nu o sa ma creada nimeni; aproape ca nu este posibil asa ceva si totusi, mi s-a intimplat mie, chiar mie!!!"
Puse cana de ceai pe masa, aprinse lumina in gradina si cobori linga tufele de dalii si crizanteme privindu-le lung. Intinse mina si le mingiie pe toate incet "Florile mele, dragele mele, murmura" dar linistea pe care o cauta nu era in gradina, asa ca se intoarse usor infrigurata in casa. Ochii ii cazura pe geanta prea mare si usor lucioasa intr-un colt; scoase de acolo bluza fina, turcoaz-violet vrind sa o arunce in cosul de rufe; gestul se opri la mijlocul drumului, bluza se desfasurase toata luminind parca intreaga casa, transformind-o in nuante turcoaz-violet; Val privi cu atentie culoarea, materialul, dantela de pe umeri – bluza cea noua era intr-adevar frumoasa. O puse usor pe canapea, privind-o de la distanta – chiar era frumoasa, un mic rasfat venit cu neliniste si cu peripetii…"Nu, isi spuse, nu e chiar asa, a venit cu un miracol si deodata nu mai este o bluza ci o poveste - o poveste pretioasa"

- Aceasta este povestea prieteniei mele Val, de la New York, ii spun "ingerei" mele privind-o aproape biruitor. Ma pregatesc sa ii arunc propozitia pe care o astept demult dar ea mi-o ia inainte si spune zimbind aproape sagalnic:
- Nu erau ingeri, zice ea, daca asta vroiai sa spui, nu erau deloc ingeri chiar daca asta vrei sa crezi
- Nu te cred, raspund; Val avea dreptate, am vorbit cu ea si avea dreptate, sansele ca asa ceva sa se intimple sint absolut infime, si spunind asta aproape ca ridic vocea incercind sa dau putere argumentului matematic
- Asa e, admite ea, dar cei doi tot nu sint ingeri
Pleaca lasindu-ma cu intrebarile mele si cu foile de hirtie pe care scrisesem povestea puse ordonat pe masuta. N-o cred, de data asta n-o cred, dar zimbetul ei pentru prima data dezarmant ma pune pe ginduri. Si daca?....

Mariuca popii

Am iesit afara. Slava Domnului, a venit primavara. In fiecare an o astept ca pe o izbavire, ca pe o promisiune de viata, ca pe un spectacol in infinite acte de inflorire. Minata de vremea frumoasa si de revenirea hormonala a organismului la starile de neastimpar cu mincarici in talpa, am luat-o pe doamna-inger de mina sa ii arat primavara romaneasca aproape urbana din micul meu oras de provincie. Ca o noutate, de vreo 2-3 ani avem copaci in oras. Copaci cu crengi adica, pentru ca un timp am avut numai copaci ciungi, fara brate sa le zvirle spre cer, fara frunze si flori, fara umbra fosnitoare, fara suspinul frunzelor sub ploaie, ci numai un fel de socluri ciudate, trunchiuri de copaci pe doua treimi varuite, privind neincrezator si trist noul lor look “ras in cap”, total neconform cu conditia lor de copaci si cu conditia noastra de locuitori asupriti de smog si de caldura inabusitoare a verii, lipsiti brutal de umbra verde care transforma dioxidul de carbon in oxigenul fara de care….respira daca poti! Asta pina cind cetatenii micului meu oras de provincie si-au amintit ca si copacii fac parte din viata noastra, s-au enervat, s-au revoltat si au impus primariei si firmei care facea toaletarea copacilor sa nu ii mai taie ca pe lemnele de foc ca nu ne-au gresit cu nimic, ci dimpotriva. Asa se face ca acum avem copaci cu cite doua suflete – unul al lor, personal care va sa zica si unul al oamenilor care le-au recistigat dreptul de a inflori. Asta da simbioza de primavara!

Ziceam deci ca am iesit afara cu ingerul dupa mine, ne-am dus tinta la o terasa, ne-am asezat pe scaune la soare si asteptam prima tratatie “de vara” – inghetata de ciocolata si o cafea linga. Ce pot sa spun? Ciocolata si cafeaua sint ca globulele albe si rosii pentru mine, adica indispensabile. Ei, nici chiar asa. Cinstit, ador ciocolata, cit despre cafea, as trai cu cafea daca s-ar putea! Nu se poate, prea multa da tahicardie si alte alea asa ca ramin la nivel de amator.

Doamna-domnita-ingerul-care-ma-asupreste mi-a cerut sa ii gasesc un nume! Eu!? N-ar fi fost mai simplu sa mi-l spuna pe al ei? Normal ca nu, are ea placerea asta, sa imi incurce toate circumvolutiunile cerebrale, sa imi puna sinapsele in situatii scaparatoare si in general sa imi dea peste nas de cite ori poate. De data asta vrea sa vada cum o gindesc eu pe ea. Aiuritor desigur, nu cred ca poti avea logica atunci cind locuiesti cu un inger care bea cafea! In primul rind am trecut-o la genul feminin zicindu-i Ingera. Apoi am inceput sa anagramez literele si nici alea toate, dar de undeva a rasarit in capul meu Lapona Enigel, fara nicio legatura cu subiectul poeziei, mie imi placea titlul la nebunie si trecind prin Eniga, Enigera, Gera….im, nu suna nicicum. Pina la urma, cel putin momentan m-am oprit la Gera, ca la femininul de la ger, ca inceputul de la geranie, ca o imbinare intre gerul alb sclipitor de zapada, zugravul obrajilor imbujorati ca geraniile din ghivecele zimbitoare ale verii. Gera. Hai ca nu e asa de rau. Daca ma razgindesc, ma razgindesc si gata!

Lincezind in soarele usor intepator al primaverii, si avind ca tema pentru acasa de la Gera desigur sa povestesc o intimplare deosebita, imi scormonesc creierii rascolind raftul virtual cu intimplari. Las brusc deoparte indeletnicirea cu pricina caci tocmai ce mi-am amintit de ziua de ieri, zi in care in loc sa fi facut ordine cum imi propusesem, am luat iar in brate cartea despre Nicolae Grigorescu – ce sa-i fac? avea magnet cartea asta, nu ma lasa deloc in pace, ma provoca sa ajung la ultimele pagini!
-Am gasit! anunt triumfatoare
-Da-i bataie, ma incurajeaza Gera, invirtind lingurita in cupa cu inghetata de ciocolata
-Am citit ceva absolut savuros ieri. Nicolae Grigorescu, la virsta adolescentei cuminti si creatoare, picta o biserica, nu spun care ca s-ar putea sa ma incurc. Preotul avea o fata – Mariuca, adolescenta si ea, cuminte si ea. Frumoasa fiind, atrage atentia lui Grigorescu si cei doi traiesc idilic si cuminte o zbatere de inima. Pictorul-sef lipseste vreo doua zile. Viitorul Grigorescu, acum “Nicu zugravul” se urca pe schele si picteaza ultimul serafim, in turla mare din mijlocul bisericii. Si Grigorescu povesteste: “…cit oi fi lucrat acolo nu stiu, da’ cind dau sa ma departez putin ca sa vad ce facusem, odata aud de la spatele meu glasul jupinului: »Bravo ma baiete, sa traiesti! E cel mai frumos inger pe care l-ai facut tu. Leita Mariuca popii, da’ parca-i si mai frumoasa aici.« Fara sa vreau, facusem chipul de care tot sufletul meu era plin…”

Gera ma priveste curios, isi pironeste apoi ochii intr-o zare si imi spun ca am ales probabil o relatare cam nepotrivita ea fiind totusi un inger. Ma gindesc cum sa dreg tacerea cam jenanta, semn de nemultmire ingereasca. In timpul asta masa incepe sa vibreze – ma uit la Gera, care incepe sa rida sacadat si incet, apoi din ce in ce mai tare, hohoteste cu capul dat pe spate si cu o mina dusa la piept.
-Mariuca…popii… ingaima ea
Ma molipsesc si eu de risul ei – imi pun fruntea in palme si rid indesat, incercind sa respir intre doua hohote de ris, esentialmente ridem ca doua isterice, se uita lumea la noi ca la doua ciudate.
-Da, reusesc sa scot ca un sughit
-Si toata lumea….face plecaciuni….la Mariuca popii! explodeaza Gera in risul cu lacrimi.
Nu mai pot articula cuvinte, dau din cap ca semn pentru un daaaaaa prelung.
Ne tinem de masa si de stomac, ridem cu spasme si ne curg lacrimile bune pe obraji. Chelnerul o sa se uite urit la noi ca i-am dezorganizat terasa cu risul nostru dar Doamne, ce bine e sa rizi!

Zilele cind Pamintul devine prea mare

Eugeniei, care ne-a lasat in urma ca mostenire responsabilitatea decentei, a inteligentei, respectului, prieteniei si a meseriei obligatorii de a gindi necontenit

As putea zice ca asta e una din zilele alea cind totul e pe dos: dimineata incepe aiurea, e mai innorat decit ar trebui sau indecent de insorit, dupa-amiaza n-are sare si piper, seara vine la ore nepotrivite, totul e pe dos in zilele de genul asta, de plictis, de nervi fara motiv, de neastimpar aiurit, dar nu e una din aceste zile. Azi e ziua in care aerul de dimineata e fragil, se rupe cu fiecare respiratie, se imputineaza, se subtiaza, ramine suspendat ca o boare pret de o secunda in vazul nostru si apoi dispare. Dispare incorect, brutal, prea repede, prea mult, prea ….dispare lipsindu-ne de cuvintele necesare pentru ca ele nu exista. Azi e ziua cind Pamintul devine prea mare. E facut din goluri. Goluri lasate in urma lor de oamenii care fac parte din noi. E ciudat cum inima se dilata incercind sa cuprinda tacerea din jur, pompind nebuneste in vene lacrimi sarate in loc de singe, e ciudat locul ramas gol, e prea mare aceasta lume. Da, prietena noastra a plecat lasind in urma Pamintul prea mare si pe noi prea marunti incercind sa umplem un spatiu care nu ne apartine numai noua caci ne apartinea impreuna. E multa revolta si multa tristete, multe amintiri, multe risete, discutiile in jurul mesei, risul, risul, risul – cea mai palpabila amintire si vorbele acelea spuse inainte de plecarea mea: “Am descoperit cit de simplu e totul, cit de usor e sa daruiesti, ce minune se petrece cu tine privind drept si senin, cum ti se deschide sufletul ca o fereastra pe care tisneste un izvor de lumina”, iar eu intelegeam perfect , era regasirea ca un suflet pereche.

La un moment dat, habar n-am cum dar se intimpla ca Pamintul acesta prea mare cu golul sau cu tot devine o parte din tine si inainte de a te uimi fundamental iti dai seama ca porti in tine o lume completa, rotunda, intreaga. Devii purtatorul intregii sfere de umanitate cu toate imperfectiunile ei, cu risul divin, cu locurile goale, cu spatiile elastice ale memoriei, cu noi insine mereu impreuna. Cind se intimpla asta, Pamintul redevine acelasi din totdeauna, numai ca in unele dimineti aerul are parfum de amintire.

Ingerul s-a invesmintat in propria-i aripa si tace ca un stilp de sare.

Ȋngerul meu

Tresar violent şi mă trezesc brusc, deja pe jumătate ridicată din patul cald, cu şuviţe subţiri lipite rebel pe frunte de transpiraţia caldă şi ea. Respir încet de parcă m-ar auzi cineva; mă uit în jur, apăs butonul de plastic inexpresiv, rotund, mic, indiferent şi bucata de plastic mică şi urîtă închide undeva o legătură, face o punte invizibilă mie şi lampadarul de lîngă pat luminează galben tremurul născut dintr-un vis stupid. “Ce tîmpenie” îmi spun. Mă uit la ceas – e oricum aproape ora de trezire, renunţ la încă o jumătate de oră de somn şi mă dau jos din pat. Ca totdeauna un papuc de casă e lîngă pat, celălalt explorează spaţiul de sub canapea. Ȋncalţ papucul disponibil, pipăi pe sub canapea cu piciorul rămas gol. Niciun rezultat. Mă aplec bombănind, văd al doilea papuc, bag iar piciorul sub pat, de data asta nimeresc la fix. Mi-aş lua pe mine capotul pufos, călduros şi luxos ca să fiu elegantă şi feminină dar nu am capot, nu am avut niciodată capot de casă, mă enervează ideea de capot de casă, sînt pline spitalele de femei care poartă capoate care de care mai înflorate şi mai urîte, nu-mi plac capoatele aşa că pornesc spre bucătărie cu pijamaua simplă de bumbac fluturînd pe mine culori exotice şi credinţa nestrămutată că nu există pe lumea asta pijamale sexy, care să te facă drăguţă, jinduibilă - sau cel puţin nu în oraşul nostru. Desigur că nu există cuvîntul “jinduibilă” dar mie îmi place. De altfel îmi place să inventez cuvinte.

Trec de bucătărie şi intru in baie; lumina prea albă – bec economic cu lumini de un perfect alb polar – îmi aduce oglinda în faţa ochilor. „Ce prostie” îmi zic din nou. In timp ce mă spăl pe faţă mă gîndesc cum de m-a speriat aşa de tare un vis fără nicio noimă. Ridic din umeri, am terminat toaleta matinală, mă întorc în bucătărie, e gata cafeaua şi o beau cu înghiţituri mici degustînd complexa balansare între amărui şi dulce, trecînd prin parfumul boabelor prăjite de mîini străine mie. Mă îmbrac repede şi ies val-vîrtej pe usă – desigur că o să întîrzii – eu întîrzii întotdeauna, s-au obişnuit şi şoferii autobuzului care ma transporta zilnic. Merg grăbit pînă în capătul aleii, acolo fac la stînga şi văd că autobuzul deja opreşte în staţie – alerg fără mult spor dar cu multă dedicaţie, zdruncinînd amarnic sticla de 500 ml plină ochi de cafeaua fierbinte proaspăt făcută.

După mai bine de o jumătate de oră ajung la servici. Ce să zic de servici – îm! servici na! ca tot omul. Dau bună dimineaţa în zona automatului de cafea, zonă asediată la prima oră; automatul nu se zăreşte, dar macină cafea şi pufăie apă fierbinte milostivind sufletul nostru flămînd cu licoarea minunată. Urcînd către etajul meu tot dau bună dimineaţa; pe palierul de la etajul 1, pe scările care duc la etajul 2, pe palierul de la etajul 2. Intru în biroul din care abia aştept să plec la ora 4, dar pînă atunci – oho! pînă atunci mai am de scris o mulţime de hîrtii, de făcut multe calcule, de descifrat multe desene, de vorbit la telefon, de coborît în secţie o dată, de două ori, de cîte ori va fi nevoie.

Ȋmi iau şi eu locul în colţul cafegiilor, ei cu cafeaua de la dozator sau făcută pe colţul biroului cu termoplonjorul clocotind harnic din mica lui rezistenţă iar eu cu cafeaua făcută de acasă. Mi-am luat obiceiul de a-mi face cafeaua acasă. Nu ştiu de ce. Oricum, ca să nu se răcească prea mult, am făcut un termos personal – învelesc PET-ul de-o juma de litru într-un strat sau două de folie de aluminiu – ţine garantat, ajung la servici cu cafeaua fierbinte. Au cam rîs ei colegii de termosul meu dar e eficient lucru care a dus la eliminarea zîmbetelor de genul „fiecare cu vrăbiuţa lui”. Nu prea e timp de cafea, încep să sune telefoanele. Bun, gata cu mocăiala somnoroasă matinală, începe marele ZZ adica zumzăiala zilnică de fabrică. Pun bluza de salopetă pe mine şi cobor în secţie; trec pe lîngă recipienţii mari-mari din care sar scînteile polizoarelor, inspir mirosul metalului sudat - de cîte ori fac asta mă gîndesc cît de mult iubesc metalul şi că probabil ar fi trebuit să mă nasc băiat – asta nefiind nimic altceva decît o scuză nefericit inventată pentru visele mele metalice nerealizate căci da, visez metalic şi colorat împliniri cu lanţuri moleculare de fier-carbon altoite cu elemente nobile. Probabil că sînt un pic nebună dar acum nu mai are nici o importanţă. Am visat astă-noapte că mă înspăimînta un înger ciudat – femeie cu ochii arzîndu-mi toate minciunile şi toate colţurile. M-am simţit ca un copil prins cu o acadea furată în mînă exact în ziua şi momentul Judecăţii de Apoi. M-am speriat cumplit. Ce nebunie! Am ajuns să mă bîntui singură în somn sînt propria mea poveste fantomatică aşa că nu mai contează dragostea mea pe jumătate împlinită pentru metal. Simt cum devin numai pe jumătate, mă pierd în nopţi şi vise ciudate – nu mai contează – e prea tîrziu.

Plec spre casă trambalată zgomotos în autobuzul vechi, aglomerat şi prost întreţinut în care vara e mai cald decît afară şi iarna trage curentul pe la toate încheieturile păstrînd intact stratul de gheaţă de pe geamuri.
Acasă! Acasă e cald şi bine. Acasă e coaja de ou în care mă ascund pretinzînd inutil statutul de inviolabilitate.

E acolo – stă pe fotoliu cu privirea atintita spre uşa pe care am deschis-o, se uită la mine ca şi cum ar fi foarte foarte departe. Deci ea e îngerul – prea bine. Nu-mi mai e teamă de ea. Atîta că privind-o îmi creşte un gol în suflet şi lacrimile îmi coboară pe obraji. Ȋşi lasă capul pe un umăr privindu-mă surprinsă:
- De ce plîngi? mă întreabă
- Mi-e dor de îngerul meu, şoptesc înlăcrimat şi stins

Eu sînt îngerul

Stă în faţa mea şi mă fixează cu nonşalanţă, bîţîind de pe un picior pe celălalt, cu o mînă în buzunarul de la spate al blugilor şi cu cealaltă mînă desenînd în aer un semn de întrebare. Mă enervează. O fixez şi eu ca să vadă că atitudinea ei e deplasată şi iritantă. Mestecă şi apoi scuipă plictisită guma de mestecat într-un şerveţel pe care îl împătureşte cu grijă, se uită împrejur după un coş de gunoi, nu vede niciunul şi oftînd pune pacheţelul pe jumătate ecologic pe jumătate nu, într-un buzunar al blugilor şi mi se adresează din nou:

- Tot nu pricepi nu?
- Ce să pricep?
- Uufffffff. Îşi dă la o parte o şuviţă rebelă şi zice răspicat EU SÎNT ÎNGERUL !!!!! Capisci?

Uau! Fata asta chiar e niţel ţicnită. Mă uit mai bine la ea şi evident că n-are nimic în comun cu un înger. Asta dacă nu cumva s-au lansat pe piaţă îngerii de aproximativ 1.5 – 1.6 metri, cu toate formele necesare, tricou roşu cu mîneci scurte şi blugi uşor strech, evident cu talie medie – o femeie scundă poartă pantaloni cu talie medie asta ştie toată lumea; dacă au talie joasă îţi fac dorsalul cît o baniţă iar dacă sînt cu talie înaltă îţi mută sînii pe buric. Hm, asta şi înger. Pfui! Înger cu blugi cu talie medie. Ha ha!
-Da’ ce dragă n-ai mai văzut blugi cu talie medie?
-Ba da, dar nu purtaţi de un “înger”! şi zicînd asta am grijă să desenez ghilimelele în aer.
-Mmm, sîntem sarcastică!
-Ok, uite, îmi cer scuze, am fost deplasată în comentariu, pînă la urma nu e problema mea dacă eşti înger sau nu.
-Ba e! ma contrazice. Dar ştii de ce?
Dau din cap negativ timp în care caut disperată o ieşire convenabilă dintr-o conversatie absurdă, pînă la urma biata fată...cine ştie, o fi avînd ceva probleme, ar trebui să dau dovadă de mai multă simpatie dar de ce trebuie să mă nimeresc mereu eu aia care pică în mijlocul situatiilor imposibile şi jenante? Tăcerea ei mă surprinde, pîna acum era dornică de sporovăială, mă uit la ea mai mult cu colţul ochiului; e ginditoare şi posacă, zic că e momentul potrivit şi dau să o sterg în cel mai laş mod cu putinţă. Am greşit calculul. Face rapid cei trei paşi care ne despart, mă ia de braţ, se uită drept în ochii mei şi şuieră printre dinţi aproape ameninţător:
-EU SÎNT ÎNGERUL!

Aş face pe înţelegătoarea ca şi pînă acum, i-aş da fetii dreptate şi apoi mi-aş vedea de drum. Dar ochii ei sînt ameninţători, iar în spatele acestei ameniţări stă evidenţa pe care o percep ca pe un pumn în stomac: ea chiar este îngerul!
Am brusc viziuni semi-apocaliptice cu îngerul-femeie din faţa mea ţinîndu-se scai de mine oriunde aş merge, privindu-mă mustrător, pregătindu-mi Dumnezeieşti pedepse şi îmi vine deodată să plîng, să ţip de teamă, să fug şi să rîd isteric de toate astea pentru că am înţepenit pur şi simplu, nu reuşesc să fac un pas darămite să alerg. Mă gîndesc că am în faţă Ziua Judecăţii iar eu nu făceam nimic altceva acum 5 minute decît să merg la cumpărături. Atît! Nu vroiam decît să merg la cumpărături.

Fară să vreau pornesc să bolborosesc incoerent “Inger îngerasul meu / Ce mi te-a dat Dumnezeu...” mă aud singură, mă sperii şi tac. O privesc fix cuprinsă de spaime atavice. Îngerul bate scurt din palme de două ori:
-Revino-ţi, zice, avem treabă.
Conform celei de-a treia legi a mecanicii şi aia în traducere cam liberă oricărei acţiuni îi corespunde o reacţiune, nu avem acţiune aşa că reacţionez scurt şi instinctiv:
-Ei na!
-Cît despre aia cu “înger îngeraşul meu...”, îmi ignoră impertinenţa îngeriţa (!!), eu zic să nu abuzezi. E adevărat dar mai pune ceva şi din partea ta nu numai aşa....de poezie.

Cred că visez, categoric visez. Ha ha. Ce amuzant. Auzi, înger pe stradă şi se ia tocmai de mine. Haida-de. Of! Este atît de perfect absurd încît nici măcar n-ar fi de mirare. Da, chiar este îngerul. Dar asta nici nu mă ajută nici nu îmi limpezeşte nimic. Ce ar trebui să fac ? Cum ar trebui să vorbesc? Poate ar trebui să anunţ pe cineva.

-Nu trebuie să anunţi fix pe nimeni, poţi să vorbeşti absolut normal, ba chiar este indicat şi ca să nu mă mai întrebi, da, pot să citesc gîndurile dar nu cum îţi imaginezi tu. Oricum oamenii sînt o carte deschisă, e de-a dreptul plicitsitor să te joci cu ei de-a cititul gîndurilor. In ceea ce te priveşte pe tine, de acum înainte îmi răspunzi.
Tace dinadins şi verifică dacă am priceput ceva din tot ce a spus. N-am priceput nimic, încă nu pricep, de-abia reuşesc să aud, amîn priceputul situaţiei pe mai tîrziu.
-Ce trebuie să îţi răspund?
-Tot, îmi rînjeşte “drăgăstos”. Ti-am zis că avem treabă. Plus că din partea ta e ca o datorie, o datorie de umanitate să zicem. De milenii vă rugaţi de noi să vă salvăm fundurile iar noi asta facem, deci aş putea zice că îmi eşti datoare. Poţi spune că tu niciodată, niciodată nu te-ai gîndit la mine? Evident că nu. Nu mă întreba cît stau, o să stau exact atît cît va fi nevoie şi da, voi fi permanent pe capul tău şi nu, nu voi avea milă pînă nu voi stoarce din tine ultimul strop de răspuns ilogic. E bine aşa? termină suav mini-discursul.
Mă gîndesc că nici măcar nu am curajul să îi spun nu. Mă simt prinsă într-o capcană, dar ştiţi, una cu adevărat mortală. Îngerul îşi reia poziţia enervantă, bîţîind de pe un picior pe celălalt, cu o mînă în buzunarul de la spate al blugilor şi-mi aruncă peste umăr:
-Incearcă să dormi în noaptea asta, ar trebui să te odihneşti; am totuşi grijă de tine, nu?

Imi amintesc cum o priveam îndepărtîndu-se şi oricît de plat sau comun ar fi, cu mîna pe suflet, nu pot să vă spun decît atît: aceasta a fost ziua cînd mult-schimbătoarea mea viaţă a început să se schimbe mai mult decît oricînd şi habar n-aveam unde voi ajunge sau dacă voi ajunge. Altminteri, Amin!

Trenul de zi

Oooo, e atit de fina! Moliciune perfecta, satinata, parfumata suav. Pluteste usor pe piele lasind in urma usoare infiorari alb-roze, translucide. Ce usoara alunecare, ce senzuala atingere! Valuri de placere pura si cochetarie se astern domol in gesturi lente, incete, invaluitoare. Mina porneste de la timpla, coboara peste obraji, mingiierea se prelungeste sub barbie, continua spre clavicula, apasa usor si potolit spre sini. Aerul se transforma in jurul ei, devine prelungirea gestului perfect intr-o clipa de absoluta feminitate.

-Hei! Heei! Gagicaa!
Deschid ochii pe jumate si pufai imbufnata a protest. N-are omu’ liniste nicio clipa.
-Iar bati cimpii? Cutioaia aia ce e?
-Cutiuta! precizez.
-Cutiuta na, convine impaciuitoare dumneaei.
Ma fac ca am treaba si tac. Nu scap.
-Ce? Faci pe importanta?
-OK! Nu fac pe importanta, ma gindeam.
-La ce?
E imposibil s-o eviti si are o siguranta vecina cu impertinenta. Dau explicatia:
-Cutiuta asta e de prin anul 1939. Am primit-o pe post de curiozitate de la o prietena de-a mamei, care la rindul ei o primise de la cineva. Bucata asta de carton s-a plimbat pe la Venetia intr-un voiaj de nunta din alte vremuri – parca ar fi din alta lume. Te face sa te pierzi in timp.
-Serios? I-auzi ce interesant. De aia stateai tu cu ochii inchisi si te zimbareai aiurea?
-Nu ma zimbaream aiurea.
-Da’ ce faceai?
-Offff! Te bagi in sufletul omului ca... nu stiu ca ce, da’ oricum esti tare enervanta uneori. Daca e chiar musai sa stii...
-E musai.
-Imi imaginam cum se pudreaza doamna careia i-a apartinut cutiuta aceasta pentru ca este o cutie de pudra!
-De pudra.
-Da. Din 1939, zic apasat.
-Aia cu 1939 am prins-o. La faza cu timpul m-ai pierdut. Cum adica te face sa te duci in timp?
-Eu stiu? O fi o slabiciune personala. De cite ori umblu la ea incep sa visez. De fiecare data, fara gres, incep invirtind intre degete cutia rotunda invelita in linii fine roz care se intersecteaza pe fondul crem sters pe alocuri. Apoi o deschid, iau puful rotund si plat si il studiez temeinic. Urmaresc cu degetul conturul bucatii de matase roz inscrisa cu modele aurii, fine, pe margine. Eticheta de matase sta cuminte si luxoasa pe discul moale si pufos incarcat de pudra, parca se tine de el sa nu se piarda. Apoi privesc indelung pudra. Si-a pastrat culoarea; e alba-rozalie, usor parfumata si extrem de fina. Stii? M-am pudrat odata cu ea. Parca eram papusa de portelan.
-Cool! Si?
-Inchid cutia si o pun la locul ei.
-Asta-i tot?
-Da. Ce? Nu e destul?
-Si asta te face sa bu-hu-hu cu timpul? O cutie veche de carton cu un pic de pudra inauntru?
-Ei daca e sa reducem totul la prozaic....ma zburlesc eu si ridic sprincenele a indignare
-Nu reducem, nu reducem. Hai zi. Oricum imi esti datoare cu toate explicatiile din lume, zice rinjind “dragastos”.
-Mda. Asa e.
Ma ridic de pe fotoliu si incep sa ma plimb prin camera incoace si incolo. Ma opresc in fata ei incercind sa ignor ochii adinci, sfredelitori si obsedanti.
-E simplu, zic. E ca o calatorie cu trenul poftim. Te asezi pe locul tau si trenul porneste. Fiecare cu combustibilul sau. La mine functioneaza si asa – cu obiecte care imi plac, pentru ca au povesti, au vazut sentimente si timpuri altele decit ale mele. Inchizi ochii si vezi gesturi, auzi frinturi de glas si risete, detalii iti trec prin fata ochilor cu incetinitorul; a trece de la un timp la altul e la fel de natural ca respiratia.

Tacere. Nu zice nimic. Se uita la mine ca profesoara mea de matematica. Concluzioneaza plat:
-Oamenii. Ciudati.

Se ridica si pleaca la bucatarie. O aud scotocind dupa ibricul de cafea. Am uitat sa va spun! Ea e ingerul. Sta cu mine si ma piseaza la cap permanent. E un inger sarcastic, tifnos si grozav de temperamental. Ma baga in sperieti uneori. Data viitoare o sa va spun cum a inceput povestea asta.

Aoleu! Sa nu uit sa ii spun mamei neaparat, cit timp sint plecata sa nu cumva sa imi arunce cutia de pudra.