Caderea palmierului

Ştiu o intimplare si de multa vreme ma tot gindesc pentru ca nu stiu cum sa o spun, ca ea sa se vada asa cum am vazut-o eu.

V-am mai spus, eu traiesc intr-un oras mic, iar in orasele mici nimic nu se intimpla nici cu aceeasi viteza si nici cu aceeasi insemnatate ca in orasele mari, ritmul nostru e ingaduitor dar nu lenes asa cum un parinte priveste cu indulgenta nazdravaniile copilului iar zimbetul sau ascuns nu e lenea de a corecta ci e ingaduinta amuzata.

Avem in orasul nostru mic o sarbatoare mare si ne mindrim cu ea – in miezul verii cind soarele arde si zilele toride se inscriu in calendar una dupa alta, in miezul verii deci, pentru citeva zile tot orasul e in sarbatoare. O strada intreaga se inchide lasind pietonii sa o ia cu asalt; zgomotul motoarelor e inlocuit de sporovaiala vesela, ambreiajul devine inutil pentru ca timp de 5 zile nu schimbam viteza - mergem la pas – iar seara dam navala in tot centrul sa ne racorim si sa temperam nitel caldura sufocanta a zilelor din toiul verii.

Orasul nostru mic s-a modernizat si el – se intimpla lucruri care acum ceva timp erau de neimaginat: o parte a orchestrei simfonice – da, asa este, mic mic dar orasul nostru are o orchestra simfonica – vine si cinta seara tirziu in fata Muzeului de Arta sub cerul noptii, practic…in strada si ghiciti ce? nu duce lipsa de spectatori! Librarii deschise pina tirziu, muzee care asteapta vizitatori noptateci si dornici de inedit, bucurosi de intilnirea cu prietenii in seri unice, intr-un fel … libere, dar libere intr-un mod subtil si extraordinar de frumos.

Am vazut programul zilelor de sarbatoare si am ales sa mergem seara la un concert tinut la filarmonica de un grup de 5 tineri muzicieni, sub un titlu interesant, ceva cu aroma de mare albastra, soare stralucitor si plaja cu nisip alb. Ne-am inarmat cu ceva curaj si toate evantaiele din casa pentru ca sala mica, veche dar frumusica a filarmonicii nu are aer conditionat. Fotoliile de plus, cortina grea, lambriurile de lemn inchis la culoare poarta patina vremii nu tocmai iertatoare si par a contine pina incea mai intima fibra a materialelor istoria si caldura tuturor verilor – e cald in sala, stam drepti in scaune avind grija sa nu ne atingem de spatar si minuim cu sirguinta evantaiele recuperate din cele mai neasteptate colturi si sertare ale casei. E seara si caldura care marsaluieste neinvinsa de multe zile ne molipseste de o toropeala usoara, o vaga oboseala care ne face un pic mai toleranti chiar si cu caldura impotriva careia orice lupta pare a fi sortita esecului – continuam sa dam din evantaie mutind de la stinga la dreapta si inapoi straturi de aer cald, cald, cald.

Cortina e ridicata si scena pregatita – un decor simplu si inspirat care ne duce cu gindul la plajele albe strajuite de apele limpezi si albastre la care rivnim acum din toata inima. Pe un ecran mare incropit dintr-un material textil fluid, alb, care se unduieste usor intr-o adiere de vint mai mult banuita decit reala, se deruleaza imagini alb-negru din tarile Caraibelor, imagini proiectate dintr-un computer. In lateralele scenei stau aliniate manunchiuri de stuf si doi palmieri. Privesc in jur si constat ca surprinzator, dar in ciuda caldurii si a lipsei aerului conditionat sala se umple. O adevarata armata de evantaie, programe, pagini de ziar si in general orice bucata de hirtie – ba chiar am vazut si buletine de identitate !!! – orice poate genera un pic de curent este exploatat cu maxim posibil de eficienta. Curentii de aer stirniti ar face imposibil zborul pentru orice ginganie de dimensiuni mici – sintem harnici si de neoprit!

In scena intra cei 5 tineri muzicieni: pian, vioara, contrabas, trombon si recunosc, nu mai stiu care era al cincilea instrument. Au lasat la garderoba costumele clasice si sint imbracati in haine lejere albe, de vara, cu bandane colorate si ochelari de soare – e amuzant - vom fi scos noi orchestra simfonica in strada dar in orasul mic inca nu ne putem imagina muzica "grea" in haine usoare (!!) dar e sarbatoare asa ca ne place aceasta noua tinuta artistica. Cei cinci cinta superb, piese cu sonoritati venite din Caraibe cu accente de tango prelucrat demential de frumos. Te crezi la Havana sau in alt oras exotic, lasindu-te dus de valul muzicii care ne ia, ne poarta departe, ne face sa uitam de caldura apasatoare.

Mai intii a picat computerul – imaginile dispareau si apareau la intervale din ce in ce mai haotice pina a ramas vizibil si inoportun ecranul binecunoscut: Windows cu toate culorile sale. Dupa mai multe incercari nereusite de a relua succesiunea fotografiilor alb-negru calculatorul a fost inchis printr-o decizie fericita a operatorului. Nu ne-a deranjat lipsa imaginilor, muzica se facea priceputa singura, nu avea nevoie de artificii. Nimeni nu a comentat nimic – pina la urma asta demonstra ceea ce orice locuitor al unui oras mic stie – poti lucra cu un computer dar nu te poti bizui pe el, dovada afisarea discordantului ecran Windows in mijlocul concertului. Aproape ca am zimbit multumiti.

Apoi s-a intimplat catastrofa: nu trecusem bine de mijlocul concertului ca palmierul din dreapta scenei incepe a se inclina incetisor si spunind ramas bun manunchiurilor de stuf cade, rapus probabil de frumusetea muzicii. Daca la disparitia imaginilor de pe ecranul din spatele scenei mai puteam spune ca poate nu a observat toata lumea gafa respectiva, palmierul, mare si verde era greu de trecut de vederea in caderea sa de-a dreptul epica; si totusi, nimeni nu a clintit, nimeni nu a ris, nici cea mai mica rumoare nu s-a produs. Daca e sa gindesc mai departe, probabil ca aparenta noastra lipsa de reactie a salvat si recuziterul. Momentul stinjenitor a fost salvat magistral – concertul continua impecabil, auditoriul se dovedeste a fi captival de furmusetea momentului alegind sa ignore si sa priveasca ingaduitor erorile de organizare - nici Scala din Milano nu va fi avut vreodata spectatori mai eleganti decit cei din orasul meu cel mic.

Vedeti dumneavoastra, doamnelor si domnilor, mi-a placut mult seara aceea in care noi toti, niste necunoscuti, un numar oarecare de persoane adunate intimplator in acelasi loc intr-o seara de vara, noi toti ne-am dovedit blinzi, intelepti si nu ne-a pasat de recuzita ci am vazut pentru o clipa direct in inima muzicii si a fost superb!

Orasul mic

Locuiesc intr-un oras mic si imi place sa ma plimb – asta ar trebui sa stiti despre mine mai intii. Ma plimb, incetinesc timpul cu fiecare pas pina ajung sa vad fiecare clipa, ca un melc care stie cel mai bine ritmul de crestere al frunzelor, ca o respiratie care are si-a gasit timpul sa se dilate, sa umple de aer fiecare alveola a plaminilor si apoi la fel de gratios sa se intoarca intre frunzele copacilor ca si cum ar veni dintr-o calatorie. Imi place sa vad lucrurile mici, marunte, sa scormon dupa ele sub iarba, sub cer, peste gardul invizibilitatii, imi place sa tac pentru ca in timp ce tac ma odihnesc, imi place sa zimbesc si uneori atunci cind lucurile mici pe care le vad se ridica, se transforma, viata lor atingind vietile din jur, ei bine atunci si numai atunci stiu ca aceasta este suflarea divina a tuturor lucrurilor mici.
Ma plimbam fara mare sens ci numai de dragul plimbarii si stiam ca peste cinci minute de mers voi trece prin fata bancii proaspat vopsite de la blocul cu balcoane albe. Asteptam, anticipam, aproape ca numaram fiecare pas gindindu-ma ca azi fiind vreme buna, cald si senin, cel mai probabil ca banca de lemn, vopsita verde va suride intelept in soare si-mi va atrage atentia delicat "Uite, uite pe cine avem azi cu noi!" . Mai am numai citivia pasi de facut dar deja disting in departare banca si silueta subtire, fragila stind, pur si simplu stind sub razele mingiietoare ale soarelui de primavara calda. Este batrina, mica si tacuta. In zilele cu vreme frumoasa iese in fata blocului si sta pe banca verde, de lemn. Nu am vazut-o niciodata vorbind cu cineva, e totdeauna singura si e imbracata in costum national. Bluza alba de pinza, fusta neagra de bumbac si vesta tot neagra. In mina tine o traistuta mica, de lina, negru cu alb, niciodata nu iese fara traistuta mica cu cordonelul lung impletit si el din lina alba si neagra. As vrea sa ma opresc din drum si sa ma uit lung la dinsa ca la o statuie, dar nu pot; ar fi ciudat si impunerea ar fi prea brutala din partea mea, i-as tulbura linistea si gindurile, i-ar fremata nelinistit miinile pe traistuta de lina, ar tresari neplacut neintelegind gestul impropriu si nici privirea cautatoare a strainei din fata ei; ar fi ca si cum peste firul linistit al odihnei ei s-ar abate o palma grea care i-ar rupe momentul de tihna; nu ma pot opri in fata ei, tot ce pot face este prind cu coltul ochiului cit mai mult, sa incetinesc pasul pina la marginea perceptiei si de acolo, sa dilat timpul vederii mele cu o citime de secunda in plus, citimea necesara pentru a pricepe privirea care nu vede strada, nici masinile, poate nici trecatorii ci doar cine stie ce crimpei de viata, ce frinturi de amintire, caci ochii ei nu privesc niciodata spre mine. Cred ca atunci cind iese pe banca pleaca de fapt intr-un spatiu numai al ei, intr-o lume in care noi, privitori simpli si straini nu avem loc. Am vrut de atitea ori sa ma opresc, sa-i spun ca e minunata ca un simbol, ca o poveste, ca o lacrima. De atitea ori mi-am luat cu mine aparatul de fotografiat si mi-am facut curaj sa-i cer voie sa ii fac o fotografie – n-am putut, tacerea ei era atit de profunda incit ma opream acolo ca pe buza unei prapastii. Pur si simplu n-am putut; apoi nu am mai gasit-o; mi-as putea imagina motive, nu multe din pacate, motive care fac ca ea sa nu mai vina in fata blocului dar nu vreau, pentru ca toate motivele duc in acelasi loc, asa ca ma incapatinez sa imi inchipui ca batrina mea cu tenul uscat si traistuta de lina si-a gasit o alta banca pe care sa se odihneasca, banuiesc ca este una asezata prea sus, aproape de soare, atit de aproape incit miinile mele nu o mai ajung. Trec pe drum, vad banca verde, copacii tunsi frumos, blocul cu balcoane albe…totul s-a schimbat, ca o scena de teatru goala care a ramas cu cortina ridicata si atit.
Nu viata acelei femei m-a schimbat, caci nu am cunoscut-o si nici nu i-am stiut povestea vietii, ci simplul si maruntul fapt al sederii ei pe o banca din orasul meu cel mic. Acestea sint lucurile marunte fara de care viata mea nu ar putea exista caci ele imi arata o lume care ma completeaza si ma alcatuieste, deschizindu-mi larg ferestrele inimii in cautarea suflarii divine. Azi, ieri, alataieri, anul trecut, verile trecute, suflarea divina venea la intilnire punctuala si inteleapta, aratindu-se cuminte in miinile batrine, cu pielea uscata si patata, blind impreunate in cel mai impresionant gest de odihna posibil si in tacerea profunda a femeii batrine, firave care parea pur si simplu eterna.

O poveste lunga despre o Copsa foarte Mica

Azi ma uitam pe net la stiri, cum s-ar zice citeam ziarul fara sa-l am in fata (ha ha) cind hopa! Ce vad? o stire despre Copsa Mica.
Ca sa limpezim: Copsa Mica este o localitate despre care mapamondu' n-are habar nici ca exista, nici pe unde ar fi, pentu simplul motiv ca nu figureaza pe harta lumii, ci numai pe aia a Romaniei si asta numai daca este o harta detaliata. In mod surprinzator, localitatea pe care rar o vezi pe harta exista cu titlu de glorie in Mersul Trenurilor; Copsa Mica zisa pe nemteste si Kleine Kopish (sau cam asa ceva) era (nu stiu daca mai este si acum) localitatea prin care trecea acum niste multi ani, unul din putinele trenuri internationale care treceau prin Romania de atunci. Nu imi amintesc daca si oprea magnificul (trenul care va sa zica) in modesta gara dar cert este ca trecea pe acolo, lucru pe care il stiu atit din vizitele la Copsa Mica dar si de la bunicii mei, fosti cantonieri de cale ferata. Trecerea internationalului era aproape un eveniment, nu se celebra dar se anunta, mai ales intre copii! "De unde esti?" "Din Copsa Mica", "Copsa Mica? Ce e asta?" "Oras! Si daca vrei sa stii, pe acolo trece internationalul!! Prin orasul tau trece?", "Nu", "Ai vazut? Prin Copsa trece!"
Ce imi amintesc din trecerea magnificului (internationalul adica) este curiozitatea noastra de copii – "Vine trenul, hai in gara sa vedem cum arata strainii!" Adica, noi stiam ca esentialmente si "strainii" sint tot umani dar certitudinile se terminau aici – cum arata un uman nesocialist si necomunist era o mare taina, de parca ideea grafica general cunoascuta doua miini, doua picioare, un cap se termina la granita cortinei comuniste, in spatele ei era necunoscutul cu n mare, icsul de la algebra, ecuatia nerezolvabila. Ne prezentam in gara modesta si mereu nitel afumata (din cauza deja celebrei fabrici de negru de fum de la Copsa Mica), ne luam pozitia la peronul anuntat si asteptam trenul, internationalul, adevaratul international! Trenul intra in gara lansind puternice semnale sonore si oprea cuminte - da, asa este oprea trenul in gara, de aceea era Copsa Mica atit de importanta in opinia noastra. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut pe cineva coborind sau urcind in tren, insa drept este ca am si fost o singura data in gara sa vad calatorii, deci nu pot spune asta la modul absolut, dar atunci cind am fost si eu in gara nimeni nu a coborit nimeni nu a urcat ceea ce, pentru o nepoata de CFR-isti era destul de ciudat, vocatia si datoria de-a dreptul eroica a trenului fiind aceea de a duce si aduce oamenii deci automat presupunea ca cineva sa coboare din tren, cineva sa urce in tren. Un tren tacut si imobil ca o fotografie – asa mi-l amintesc; noi ne uitam la oamenii din vagoane, ei se uitau la noi prin ferestrele inchise; ne scrutam unii pe altii printr-o granita nevazuta, printr-o tacere absoluta, printr-o uimire absolut inocenta; apoi trenul pleca.
Mda, de asta era Copsa Mica in mersul trenurilor un oras important.
De unde stiu toate astea? Eu m-am nascut acolo, am petrecut si vacante in grija bunicilor mei, impreuna cu verisoara mea de la Sibiu. Sa va spun ce imi amintesc: casa bunicilor (apartamentul) era cred la etajul unu, da, parca etajul unu era; imi amintesc casa scarilor intunecoasa si mare; semnul de curatenie (o bulina mare de carton) care se muta zilnic de la un apartament la altul pe fiecare palier pentru ca acolo toata lumea facea curat pe scara prin rotatie, nu aveam femeie de servici; apartamentul: pe cit de intunecata era casa scarilor, pe atit de luminoasa era casa; din holul de intrare se deschideau un dormitor, sufrageria si o mica baie; din sufragerie se trecea intr-un alt dormitor, unde cosea bunicul tot felul de perne fantezie si in bucatarie. Aveam si balcon dar nu mai stiu nimic despre el, nici din ce camera aveam acces acolo, dar stiu din poze ca aveam precis balcon. Cel mai interesant loc era bucataria –mica si curata, aici bunica era suverana, de fapt era suverana in toata casa dar bucataria era teritoriul ei de necontestat. Aici ne facea pe plita noua copiilor, ca sa o lasam in pace, foi uscate de aluat – pasca – taiate in unghiuri ascutite, fierbinti si subtiri. In bucatarie, pe perete erau prinse in pioneze bucati de pinza alba cusute de mina cu citate din Biblie si imaginea lui Iisus binecuvintind casa noastra, pe noi si mincarea. Bucataria bunicii a fost pentru mine prima experienta religioasa, iar Iisus era barbatul tinar, usor trist, intelept si binevoitor care era mereu cu noi la masa.
La noi in bloc era cineva care facea acadele de zahar ars – cocosei rosii-aramii, dulci-amarui, transparenti; ne tot faceam drum la "vecinul" sa mai cumparam cite un cocosel – bunica ne mai certa citeodata ca mincam prea mult zahar, atunci mergeam si cumparam ciocolata de casa taiata in dreptunghiuri micute si ambalata in celofan.
Era desigur si celebrul negru de fum care ne facea viata imposibila – rufele se spalau fie iarna fie vara la izvorul din spatele blocului, la poalele dealului pe care ne jucam noi copiii; cearceafurile albe cu dantela pe margini erau supuse unui proces meticulos care implica lesie, oale mari si fierbere; odata puse la uscat, atentia se muta spre fiecare pala de vint care putea aduce infamele particule negre si la primul semn albiturile era luate de pe sfoara, ca sa nu se strice munca de a le pastra curate si albe. Cearceafurile albe, perfecte au fost dintotdeauna mindria familiei noastre.
Dealul din spatele blocului era locul de adunare al nostru, al copiilor. Bunica ne pregatea cite un cosulet de rachita mic si elegant cu stergar alb, gustare si o sticla de apa – tot ce trebuie pentru un picnic reusit; noi (verisoara mea si cu mine) mergeam sus pe deal purtind mindre cosuletele "noastre" si cu rugamintea bunicii in memorie "Copilelor nu mai coboriti dealul pe fund ca vi se fac chilotii negri si atita de greu se spala". Picnic! Ce bucurie! Ne asezam domnoase si pline de ifose cum am vazut la televizor ca fac doamnele, intindem stergarele, scoatem gustarea si sticla de apa. Ne servim una pe alta ca la o masa de mare gala, admiram cartierul vazut de sus, facem cu mina bunicii care ne supravegheaza discret pe unul din geamuri, purtam conversatii tot ca la televizor si dupa ce trec vreo doua ore, stringem tot si ignorind cu seninatate dar fara rea credinta rugamintea de mai sus, coborim dealul pe fund chiuind voioase; pe sub fustele scurte chilotii s-au facut negri, ne-am amintit ca nu trebuia sa facem una ca asta si mergem spasite spre casa asteptind mustrarea si dulcea iertare a bunicii.
Nu stiu daca aveam o viata buna sau frumoasa dar stiu ca era o viata plina!
Ziceam deci ca citeam azi pe net o stire care zicea asa: "21 de oameni din Copşa Mică au fost evacuaţi din propriile case după ce un deal din apropiere a început să se surpe. Din cauza ploilor abundente din ultimele zile, opt imobile sunt în pericol să se prăbuşească. " Atunci mi-am adus aminte de toate: de deal, de bloc, de bulina mare de carton pentru curatenie, de asternuturile albe cu dantela, de Iisus care ne veghea de pe peretele bucatariei…. Am mai trecut de citeva ori prin Copsa Mica – au aparut culori, casele nu mai sint negre pentru ca fabrica de negru de fum nu mai functioneaza; un oras mic, tacut, sarac. Dar stiti ce e trist? Nu mi-am adus aminte unde era blocul bunicilor mei; daca inchid ochii vad toate detaliile, toate zimbetele, vecinii, acadelele, totul … dar cind deschid ochii nu le mai gasesc.

Cimitirul cu narcise

Atit am in cap, o singura propozitie scurta ca un testament rupt: Cimitirul cu narcise.
Ma bintuie imaginea asta, a cimitirului mic, plin de luminari si candele prin care treceam in noaptea de Paste ca sa scurtam drumul spre biserica (drumul lumesc desigur, caci drumul in spirit si duh nu cred ca se poate scurta) – trisare inocenta facuta cu gindul la cozonacii care asteapta pe masa din bucatarie si cu ochii pipaind drumul incrustat printre morminte la lumina luminarilor. “Buna seara”, “Seara buna vecine”; “Oooo! Salutare nea Gheorghe”, “Sa traiesti Dumitre”, …. - e plin de lume in cimitir – toti scurteaza drumul catre biserica! Pun o luminare la mormintul rudelor si pleaca mai departe salutind sobru vecinii. “Miroase a narcise, zic”, “Da, pe mai toate mormintele sint plantate narcise”. Mijesc bine ochii in intunericul de abia creionat de un bec slab si tremurind cald lumina candelelor – asa e! e plin de tufe de narcise in cimitir. Nu stiu cind s-a intimplat sau cum dar n-am mai fost un om viu si temator mergind cu greu printre visele oamenilor dusi – vis am fost si eu plutind real la intilnirea acestor doua lumi care par a se refuza una alteia.

E obiceiul de a merge in noaptea Invierii la cimitir – duci flori si luminari, te gindesti la cei plecati – e plin cimitirul de lumini ca o sala cereasca de bal. Bal de spirite blinde si amintiri. Mi-a repugnat de mica ideea mersului prin cimitir. Ma speria, ma alunga, nu intelegeam. Nu inteleg nici acum dar… cimitirul acela mic era plin de narcise parfumind atit de viu tot ce era in jurul lor incit…incit…cred ca incep sa inteleg. Incep sa inteleg dragostea care rasare din toate candelele, din toate narcisele, din oamenii care se saluta soptit si cu blindete – ca sa nu deranjeze pe nimeni. E doar un drum, dar e SINGURUL drum care ne defineste – acela care ne duce de la inceput pina la sfirsit. As vrea ca drumul nostru sa pastreze mirosul cald al narciselor din noaptea Invierii.

Lumină roşie

Am văzut oamenii care au văzut culorile. Nu vă grăbiţi să-mi corectaţi pleonasmul. Culorile, evident, se văd. Evident. Sau nu. Nu-i chiar aşa de evident vroiam să zic.
Ne apasă aerul de jur împrejur şi noi nu-l simţim, frunzele sînt verzi dar nu mai vedem verdele, ne ajunge să “ştim” că acolo este verde. Mergem la mare, ne aruncăm în valuri şi o pipăim rece sau caldă, nicidecum apă. Evidenţe? Îm!
Aşa şi cu oamenii care au văzut culorile. Sînt oameni care văd culori la tot pasul, la fiecare sunet. O reclamă la te miri ce produs devine snop de culori care se armonizează sau nu; un scrîşnet de cauciucuri negre şi straşnic scoţînd fum e un punct gros de culoare violentă; totul, absolut totul poartă în mintea lor o culoare. Nu e o invenţie - este o boală. Una cu nume complicat, atestată şi cercetată de către specialişti. Ar trebui s-o cerceteze specialiştii în visare, nu specialiştii în medicină. Aşa cred eu.

În timp ce toate astea mi se învîrt în cap, merg pe stradă. Lumină roşie. Stop! OK-mă opresc. Lumina roşie egal opreşte-te – vin maşini. Şi maşinile curg una după alta, aliniate sau făcînd “pe deşteptele”, în tăcere sau claxonînd – ele au lumină verde. Chiar! Maşinile au lumină verde, eu nu! Dacă aş avea şi eu tot verde? Ar fi o nebunie, cine trece mai întîi, cine are frîne şi cine nu, agitaţie, claxoane, înjurături, haos. E bine aşa: ele au verde, eu roşu. Apoi eu am verde şi ele roşu. “Poftiţi vă rog! Traversaţi în siguranţă!”. “Mulţumesc domnule semafor, mulţumesc stimate maşini, care aşteptaţi cuminţi într-un şir lung privind gol lumina roşie în timp ce eu trec strada pe un fir de lumină verde”.

S-au plantat flori în spaţiile verzi. A venit primăvara! Primule galbene, albe şi roşii, panseluţe de toate dar absolut toate culorile, lalele zvelte, banuţi albi şi roşii, multe, multe flori. În timpul ăsta castanul meu îşi desface frunzele sub albastru şi termopan – că vecinii de sus şi-au închis balconul cu termopan! Un zarzăr face ochi înfloriţi privind indiscret cu cîteva crenguţe mai ‘năltuţe peste un zid gri de beton. O copertină de plastic, mare, lucioasă şi hidoasă, de un galben murdar se afişează în faţa unui restaurant. Cîinii vagabonzi au priviri lubrice şi pisicile miorlăie a împerechere pe la toate colţurile blocurilor.

Ziceam ceva. Da! S-a făcut un experiment. Unul din ăla despre care se scrie în cărţile de medicină – serios adică! Venise o formaţie instrumentală mică mică şi cînta. “Bolnavii” noştri fără leac - adunaţi şi din cei care văd culori şi din cei care simt sunetele în mirosuri şi arome, ascultau în linişte. Raportau apoi ce culori vedeau, ce arome simţeau. Una peste alta, la finalul experimentului toţi zîmbeau! Doi dintre ei schimbă impresii:
- Ce ai văzut cînd cînta trombonul?
- Am văzut culoarea bronzului, cu nuanţe verzi şi albastre
- Eu am simţit vanilie.
- Vanilie?
- Da.
- Trombonul? Vanilie?
- Da. Şi sos de friptură.
Izbucnesc în rîs. Vanilie şi sos de friptură! Ce idee!
- Vocea profesorului?
- Cum e?
- Cacao!
- Merge cu trombonul!
- Daaaa! şi pleacă rîzînd.
Lumea lor e diferită! Probabil că nu e nici mai bună nici mai rea decît a noastră dar ei fac visarea legală!
Înţelegeţi ce zic? Sînt fabuloşi oamenii ăia. Mă intrigă şi mă umplu de mirare. Ce pot să fac? Păi, să merg mai departe!

Pînă nu demult, mirosea! La casa de peste drum fierbeau sarmale, undeva la blocul gri de pe strada întortocheată se coceau prăjituri, pe strada cealaltă te ameţea mirosul de cartofi prajiţi şi friptură aromată – lume păgînă! Acum e post – miroase a îngeri.

Acum observ că oamenii vorbesc! Unul are voce groasă, apoi se aude un glas piţigăiat, un copil plînge aşa.... de exerciţiu, doar doar îi va lua mama prajitura sau jucăria sau jocul dorit.

Între timp semafoarele îşi tot schimbă luminile din roşu în verde şi invers. Văd florile cum dansează, culorile nasc sunete. Petale albe acoperă tămăduitor flori roşii ca sîngele, galbenul luminează solar sunete ample de orgă. Vocile se împletesc în arome şi culori. O voce gravă şi caldă e maro şi are miros de scorţisoară. Ţipătul de joacă al unui copil sfîşie cu un alb orbitor de neon, aduce miros de lămîie şi dulceaţă de zmeură..

Vedeţi dumneavoastră, eu iubesc iubesc oraşul. Oraşul în general. Are lumini, e plin de sunete, de mirosuri, de colţişoare surprinzătoare. Nu pot rupe oraşul de culori. Nu pot rupe oraşul de mine, aşa cum un mă pot rupe de pe cuvîntul care mă verticalizează. De unde se vede, conform principiului matematic al tranzitivităţii (parcă aşa e cînd a=b; b=c de unde rezultă că a=c!!!), de unde se vede aşadar că nu mă pot rupe nici de culori, iar uneori pot să le văd altfel şi să zic despre curgerea lor în semafoare, în afişe, în petece de verde şi flori, în tocuri cui şi parfumuri cu nume sonore, în rujurile strălucitoare ale serilor urbane vibrînd miros de bitum încins.

Pentru mine oraşul este verde frunză şi are gust de ciocolată amăruie uşor piperată, cu insule moi de cremă galbenă, galbenă de vanilie. Îmi place să mă gîndesc la oamenii care văd culorile în timp ce îmi imaginez nuanţa profundă a serilor, gustul zarzărilor înfloriţi, sau aroma semafoarelor. Cred că am gust de ciocolată amăruie uşor piperată, cu insule moi de cremă vanilată şi în plus sînt foaaarte foaaarte visătoare.

În faţa blocului

Mă uit pe geam cum plouă cu frunze. Nu, asta nu face parte din seria celebră a găinii cu trei picioare care a născut pui vii devenind astfel aproape mamifer. Nu. A venit toamna – atît. Vedeţi? Nimic senzaţional – a venit toamna şi afară plouă cu frunze. E a doua oară că plouă cu frunze. Prima dată era aşa.... la încropirea toamnei din ultimele amăgiri fierbinţi ale verii, dăduse o brumă de frig şi o ploaie pe măsură. Din cauza asta castanul meu a început să plouă şi el cu propriile-i frunze încă verzi. Azi e a doua ploaie, dar azi plouă numai castanul meu, cu frunzele strînse, răsucite, uscate, condimentînd frigul aproape iernatic şi ceaţa vagă, rară, deşiraaată rău.

Nu mi-a plăcut niciodată toamna, am văzut-o ca pe o moarte, ca pe un duşman, ca pe frigul care vine din pămînt cerîndu-şi copacii, frunzele, iarba, florile. De data asta însă..... de data asta văd toamna altfel. O văd ca pe blîndeţea grădinarului care pregăteşte florile pentru iarnă: pe unele le curăţă de frunze, pe altele le înveleşte în straturi groase de ziar, iar altora le face loc degrabă căci ele ştiu singure să înfrunte iarna. I-am scris iubitului meu: “Jurnal de frunze! Copacul de lîngă balconul meu e galben ca un puişor de găină. Plus că ieri am trecut pe sub ramurile mari mari mari ca o umbrelă zînească a unui copac cu frunzele atit, dar atît de galbene că se schimba lumina în poleială înfrunzită. Apoi a mai fost copertina transparentă, arcuită, de la cofetărie pe sub care am trecut după-amiaza şi era plină de frunze căzute: maro, triste, resemnate, palide, cred că de la mirosul prea tare de vanilie! Castanul meu se încăpăţînează să mai aibă şi frunze verzi!” Asta era acum oho! deja acum o săptămînă! Între timp castanul meu a început să plouă cu propriile-i frunze.

Da’ nu asta vroiam să spun. Ideea era că sîntem uite în noiembrie, e frig, e vremea cam de porc dar densitatea de copii ieşiţi la joacă în faţa blocului nu scade. La mine în faţa blocului e frumos: avem grădiniţe cu iarbă, cu flori, copaci de toate felurile şi copiii care să exploateze toate astea. Ăstora mici nu le pasă domnule; nu le pasă nici de frig, nici de ploaie, iar cînd o da zăpada – ehe! atunci să vezi! Au început să cadă frunzele (că de aici mă pierdusem în frunze şi toamne) iar ăştia mici – ecologişti convinşi, căci folosesc tot ce au la îndemînă din partea naturii, mărşăluiesc de-a pituluşu’ printre copaci făcînd fîş fîş fîş la fiecare pas. Dar fîş fîş-ul ăsta n-are niciun farmec dacă nu e accentuat cu îndîrjire şi expus publicului: “Mamăăăăăăăă, ia uuuiteeeee!” şi bate aprig din picioare împrăştiind conştiincios grămada de frunze uscate, taman nu demult adunate frumos într-o moviliţă ordonată. Deh! Copii! Iar de aici mi-am adus aminte o fază mai din vară. OK, nu era chiar vară, era sfirşitul lui septembrie dar caaald, frumooos, 100% vară.

Să vedeţi: ies eu într-o bună zi în faţa blocului, mă duc agale pe aleea dintre blocul meu şi cel de vis-a-vis că am treabă în oraş calculînd unde trebuie să merg şi ce am de făcut, timp în care trag cu urechea spre grupul de copii care profitînd de ultimele zile văratice ale toamnei, se joacă în spaţiul verde (ăla cu “Nu călcaţi iarba” – noroc că tăbliţa indicatoare cu pricina şi-a găsit alte utilizări luîndu-şi tălpăşiţa din gradina blocului). Ei, trecînd eu aşa cu un ochi la copii – că prea erau serioşi, ergo=situaţie neobişnuită – şi cu un ochi la drum ca să nu mă împiedic, avînd certe calităţi în acest sport, aud:
- Come on! Asta vine here!, this one aici şi… ei, come on, stay here!
Cu un efort de atenţie şi concentrare demn de celebrul agent 007, fără să fac chestia aia cu Bond! James Bond! adică în cazul meu Stănescu! Luminiţa Stănescu! disimulez, fac pe surda, merg ţanţoş, fac ochii roată şi zoom-ez (nu cred că există cuvîntul ăsta dar în filme aşa se petrec lucrurile) şi ce văd? Gaşca de copii, stînd roată pe genunchi în iarba încă verde, înfige aproape ceremonios şi sobru beţe într-o bucată de polistiren expandat, spre a deveni ulterior un fel de machetă a ceva între casă, cazemată şi armă SF! Aha! Deci asta era! Cînd mă repliez din 007 în Luminiţa Stănescu, evidenţa mă izbeşte fix în creştet:
Copiii din faţa blocului meu se joacă în limba engleză!!!!!!!!!
Halucinant! Năvălí calculatorul în faţa blocului! Nu la propriu, ci prin reprezentanţii şi beneficiarii săi direcţi – copiii, dar tot halucinant e! Ca mîine nu te mai lasă ăştia mici să le verifici carnetul cu note de la şcoală decît dacă le adresezi pe mail cerere oficială în engleză, franceză şi farsi – sau hindu – la alegere! Şi nu uitaţi să apăsaţi tasta “Enter”!

Peste vreo 2 săptămîni după întîmplarea de mai sus, am ceva treabă la Bucureşti şi calc pragul Tîrgului de Turism. Lume multăăăăă, de se calcă în picioare. Unii cară după ei valize pe rotile pentru depozitat pliantele publicitare pe care le culeg de la standuri – ca să nu plece omul cu mîna goală dacă tot a venit pînă acolo. Prin diverse colţuri şi colţişoare se fac degustări: care de peşte afumat, care de caşcaval aşternut pe crenguţe de brad, care de ceva care te afumă.... adică o ţuiculiţă, o pălincuţă, care cum are curaj! Frumos! Într-unul din pavilioane, pus cu fundul la expozanţi şi vizitatori că aşa se face pe la noi, o mică scenă pe care se perindă cu aprig cîntec şi joc artişti populari. S-ar aduna mai multă lume dar nu e loc. Asta nu e prezentare, e spectacol adevărat – fără fuste cu tivul imediat sub fund, fără craci azvîrliţi din şolduri sub pretextul că e dans. Aici sînt nişte tanti şi nişte neni care te lasă cu gura căscată. Dansează cu spatele drept, cu privirea înainte, şi îşi poartă hainele tradiţionale cu aşa o mîndrie că uite, recunosc, mie mi-au dat lacrimile! Apoi intră pe scenă 4 fătuţe frumoase ca Dumnezeu, ţinîndu-se de mînă una pe alta ca leac împotriva timidităţii, care timiditate plus emoţiile le face obrajii roşii. Şi încep fetele să cînte dragii mei. Toată lumea se opreşte din mişcare ca într-o poză mare în care numai cele 4 fete se mişcă într-un dans cuminte, înălţind voci de dive către noi. Toată lumea face poze, se stîrnesc şoaptele ca vîntul uşurel:
- Ăsta e folclor domne’, folclor adevărat.
- Daaa!
- Vai de mine ce voci!
- Pe astea nu le vede nicio televiziune domnule si uite cum cîntă.

Ei da, aceleaşi fete care peste o jumătate de oră se plimbau îmbrăcate ca orice adolescente cu blugi şi tricouri scurte, colorate ne-au transformat din vizitatori în spectatori. Ne-au amintit nişte valori, ne-au oferit o mostră de inocenţă, de Românie curată. Iar în timpul ăsta copiii din faţa blocului meu se joacă în limba engleză. Ptiu fir-ar să fie!