Orasul mic

Locuiesc intr-un oras mic si imi place sa ma plimb – asta ar trebui sa stiti despre mine mai intii. Ma plimb, incetinesc timpul cu fiecare pas pina ajung sa vad fiecare clipa, ca un melc care stie cel mai bine ritmul de crestere al frunzelor, ca o respiratie care are si-a gasit timpul sa se dilate, sa umple de aer fiecare alveola a plaminilor si apoi la fel de gratios sa se intoarca intre frunzele copacilor ca si cum ar veni dintr-o calatorie. Imi place sa vad lucrurile mici, marunte, sa scormon dupa ele sub iarba, sub cer, peste gardul invizibilitatii, imi place sa tac pentru ca in timp ce tac ma odihnesc, imi place sa zimbesc si uneori atunci cind lucurile mici pe care le vad se ridica, se transforma, viata lor atingind vietile din jur, ei bine atunci si numai atunci stiu ca aceasta este suflarea divina a tuturor lucrurilor mici.
Ma plimbam fara mare sens ci numai de dragul plimbarii si stiam ca peste cinci minute de mers voi trece prin fata bancii proaspat vopsite de la blocul cu balcoane albe. Asteptam, anticipam, aproape ca numaram fiecare pas gindindu-ma ca azi fiind vreme buna, cald si senin, cel mai probabil ca banca de lemn, vopsita verde va suride intelept in soare si-mi va atrage atentia delicat "Uite, uite pe cine avem azi cu noi!" . Mai am numai citivia pasi de facut dar deja disting in departare banca si silueta subtire, fragila stind, pur si simplu stind sub razele mingiietoare ale soarelui de primavara calda. Este batrina, mica si tacuta. In zilele cu vreme frumoasa iese in fata blocului si sta pe banca verde, de lemn. Nu am vazut-o niciodata vorbind cu cineva, e totdeauna singura si e imbracata in costum national. Bluza alba de pinza, fusta neagra de bumbac si vesta tot neagra. In mina tine o traistuta mica, de lina, negru cu alb, niciodata nu iese fara traistuta mica cu cordonelul lung impletit si el din lina alba si neagra. As vrea sa ma opresc din drum si sa ma uit lung la dinsa ca la o statuie, dar nu pot; ar fi ciudat si impunerea ar fi prea brutala din partea mea, i-as tulbura linistea si gindurile, i-ar fremata nelinistit miinile pe traistuta de lina, ar tresari neplacut neintelegind gestul impropriu si nici privirea cautatoare a strainei din fata ei; ar fi ca si cum peste firul linistit al odihnei ei s-ar abate o palma grea care i-ar rupe momentul de tihna; nu ma pot opri in fata ei, tot ce pot face este prind cu coltul ochiului cit mai mult, sa incetinesc pasul pina la marginea perceptiei si de acolo, sa dilat timpul vederii mele cu o citime de secunda in plus, citimea necesara pentru a pricepe privirea care nu vede strada, nici masinile, poate nici trecatorii ci doar cine stie ce crimpei de viata, ce frinturi de amintire, caci ochii ei nu privesc niciodata spre mine. Cred ca atunci cind iese pe banca pleaca de fapt intr-un spatiu numai al ei, intr-o lume in care noi, privitori simpli si straini nu avem loc. Am vrut de atitea ori sa ma opresc, sa-i spun ca e minunata ca un simbol, ca o poveste, ca o lacrima. De atitea ori mi-am luat cu mine aparatul de fotografiat si mi-am facut curaj sa-i cer voie sa ii fac o fotografie – n-am putut, tacerea ei era atit de profunda incit ma opream acolo ca pe buza unei prapastii. Pur si simplu n-am putut; apoi nu am mai gasit-o; mi-as putea imagina motive, nu multe din pacate, motive care fac ca ea sa nu mai vina in fata blocului dar nu vreau, pentru ca toate motivele duc in acelasi loc, asa ca ma incapatinez sa imi inchipui ca batrina mea cu tenul uscat si traistuta de lina si-a gasit o alta banca pe care sa se odihneasca, banuiesc ca este una asezata prea sus, aproape de soare, atit de aproape incit miinile mele nu o mai ajung. Trec pe drum, vad banca verde, copacii tunsi frumos, blocul cu balcoane albe…totul s-a schimbat, ca o scena de teatru goala care a ramas cu cortina ridicata si atit.
Nu viata acelei femei m-a schimbat, caci nu am cunoscut-o si nici nu i-am stiut povestea vietii, ci simplul si maruntul fapt al sederii ei pe o banca din orasul meu cel mic. Acestea sint lucurile marunte fara de care viata mea nu ar putea exista caci ele imi arata o lume care ma completeaza si ma alcatuieste, deschizindu-mi larg ferestrele inimii in cautarea suflarii divine. Azi, ieri, alataieri, anul trecut, verile trecute, suflarea divina venea la intilnire punctuala si inteleapta, aratindu-se cuminte in miinile batrine, cu pielea uscata si patata, blind impreunate in cel mai impresionant gest de odihna posibil si in tacerea profunda a femeii batrine, firave care parea pur si simplu eterna.