Iar intunericul nu m-a mai speriat ci s-a transformat in lumina

Intunericul nu te lasa sa te gindesti la prea multe;caldura sufocanta, arzatoare biciuieste la intervale regulate transformind pielea intr-un nou strigat de ajutor iar peste toate astea norii de abur condenseaza permanent ca o ploaie fierbinte si ea pe trupurile noastre. Mi-am facut miinile caus in dreptul narilor incercind cu disperare sa ma apar de valurile fierbinti ale aburului inecacios care imi asalteaza plaminii – respir din acest mic adapost un aer usor mai blind decit cel care imi serpuieste fierbinte pe intreg trupul si intoarce asupra noastra aburii transformati in apa ca o ploaie neasteptata, ciudata, extrem de veche.
Ma gindesc ca aparindu-mi narile, furind un aer oarecum mai racoros de fapt trisez – am ramas numai 4 in temascal iar samanul ne conduce lent si linistitor spre tarmuri necunoscute. Nu stiam ce este acela un temascal pina nu l-am vazut – asemanarea sa cu un cuptor mi-a trimis o unda de neliniste si nici nu stiam cit adevar era in acea neliniste – temascalul ne fierbe, ne coace, ne opareste, ne ia sufletele si le rasuceste, ne zdrobeste definitiv si furios imaginile noastre despre noi, parerile noastre despre cit de buni si destepti sintem noi, ne face mici, extrem de mici, ne transforma in atomi si odata ajunsi atomi abia acolo incepem sa intelegem ca temascalul ne obliga sa ne nastem din nou. Intunericul este intericul din pintecul mamei, apa calda este lichidul amniotic iar noi ne inghesuim sub peretele jos si curb tot ca in pintecele mamei, atita doar ca nu ne aducem aminte toate astea si totul ne sperie – intunericul, caldura, apa care se transforma instantaneu in aburi. Samanul, omul acela mic si slabut – e linga mine si il simt ca si cum l-as vedea cu ochii deschisi – stiu ca sta aplecat deasupra gramezii de roci vulcanice incinse, tocmai scoase din foc, arunca apa peste rocile fierbinti cu gesturi precise minuind o legatura mare de frunze de palmier dar mai presus de toate nu ne lasa sa ne pierdem in acest intuneric ancestral. "Va veti depasi temerile, ne spune el, frica de intuneric, frica de necunoscut, frica de singurate". Vocea lui ne conduce blind si intelegator prin labirintul renasterii noastre. "Omatacuiati" am strigat toti intrind de-a busilea in cuptorul acesta formidabil numit temascal si ne reamintim periodic acest cuvint parcurgind ordalia sfarimarii noastre pina la atomii curati care ne compun, caci cuvintul acesta inseamna "sintem impreuna – trecem prin asta impreuna" si te face sa iti amintesti ca desi esti singur, complet singur in pintecele negru al temascalului, ceilalti trei sint si ei aici, linga tine, parcurgind acelasi drum, ei impreuna cu tine, tu impreuna cu ei.
Samanul vorbeste in spaniola asa ca mi-e usor sa ii inteleg cuvintele "Foarte bine luptatorilor, ati trecut de pragul fricii si al necunoscutului, acum vom merge mai departe si va veti lepada masca fiecarei zi, masca pe care fiecare din noi o poarta in fiece zi"; dupa care continua aproape implacabil sa arunce asupra noastra valuri de abur suprasaturat si straturi aproape compacte de aer cumplit de fierbinte – imi vine sa pling si de-abia ma abtin, inteleg sensul acestui ritual greu de suportat dar sint sigura ca nu voi mai rezista mult in furnalul acesta cumplit si voi iesi infrinta din incercarea aceasta ciudata. "Cel putin am incercat" imi spun incet in gind. "Foarte bine razboinicii mei, se aude vocea blinda a samanului, foarte bine, v-ati depasit frica si v-ati dat jos masca zilei – acum sinteti cei adevarati si vom merge mai departe, privind in adincul sufletului nostru. Aceasta treapta este cea a introspectiei – priviti atent in sufteul vostru, priviti in liniste!" isi termina el spusele si simt cum se aseaza si el usor pe genunchi parcurgind – cine stie pentru a cita oara – drumul acesta impreuna cu noi. E un moment de liniste, e intuneric si bine, intunericul nu mai mai sperie, am invatat sa-l pipai si sa vad prin el cu sufletul. Imi tin mai departe miinile caus in dreptul narilor dar presiunea lor a scazut – e linistea care ma cuprinde, vine din exterior si in acelasi timp vine din mine, ca un val auriu de lumina. Ultimele valuri de abur si aer fierbinte se napustesc asupra noastra ducind cu ele si ultima bruma de putere care imi mai ramasese. "Am sa ies, imi spun, am sa ies, nu mai pot" – sint pe punctul de a bate din palme si a spune cuvintul magic "puerta (usa)", cuvintul care imi permite sa ies cu fruntea sus din temascal dar il aud pe saman spunind cu o bucurie vadita in voce "Felicitari bravii mei razboinici, ati rezistat, v-ati invins temerile, v-ati dat jos masca fiecarei zile, v-ati descoperit pe voi insiva – sinteti gata sa renasteti! Inainte de a iesi din temascal faceti orice simtiti nevoia – rideti, plingeti, tipati, orice – este sunetul noii voastre nasteri". Ce a urmat a fost atit de neasteptat incit am ris, am ris ca o ploaie binefacatoare, am ris ca de o bucurie calda, frumoasa, buna si blinda ca o zina – samanul arunca spre fiecare din noi, cu manunchiul mare de frunze de palmier apa déjà calda, aproape fierbinte dar senzatia pe care o resimtim este una racoroasa, trupurile noastre se reconstituie miraculos, atom cu atom la contactul cu apa calda, binefacatoare. Crestem, ne formam, ne nastem, ne re-nastem. Eu rid, baiatul inalt cu un defect la piciorul sting suspina spasmodic, prietena lui rosteste automat si continuu "la naiba, la naiba, nu-mi vine sa cred, la naiba, la naiba", niciunul dintre noi nu ramine neatins, e ca si cum sufletul ar creste in noi, ne redescoperim inocenta, o altfel de inocenta – stiutoare, luptatoare. Usa mica de lemn se deschide, lasind lumina facliilor de afara sa patrunda in temascal, odata cu aerul noptii. Nu am trisat, samanul nu ne-a cerut sa rezistam in temascal cu miinile la spate ca la scoala, era important sa facem aceasta calatorie oricum, dar sa o facem, si sa invatam ceva de aici.
De fiecare data cind credeam ca sint aproape de lesin si ca voi iesi la aer, ca voi renunta, vocea samanului ma linistea dar mai mult decit atit, ii simteam bucuria din voce, bucuria ca niciunul din noi nu renunta si atunci imi spuneam, "OK, mai stau un pic, mai incerc o data, daca reusesc sa trec de urmatoarea etapa ies" si de fiecare data bucuria din vocea aceea ma tinea pe loc; eram niste straini si atit, niste straini care venisera sa vada "exotismul" unui sat maya si ne-am trezit aruncati in aventura vietii noastre sau macar intr-una din aventurile vietii noastre iar omul acela slab si uscativ se bucura pentru noi, pentru fiecare mica victorie a noastra – pur si simplu nu am putut sa plec, nu m-am simtit in stare sa dezamagesc bucuria aceea sincera, altruismul acela fantastic de simplu si total – am rezistat in temascal, am rezistat nu pentru ca mi-am dorit sa fiu mai buna ci pentru ca mi-am dorit cu tarie sa nu dezamagesc un strain care se bucura pentru mine. Aceasta a fost lectia mea pe paminturile maya si acum face parte din mine.