Tresar violent şi mă trezesc brusc, deja pe jumătate ridicată din patul cald, cu şuviţe subţiri lipite rebel pe frunte de transpiraţia caldă şi ea. Respir încet de parcă m-ar auzi cineva; mă uit în jur, apăs butonul de plastic inexpresiv, rotund, mic, indiferent şi bucata de plastic mică şi urîtă închide undeva o legătură, face o punte invizibilă mie şi lampadarul de lîngă pat luminează galben tremurul născut dintr-un vis stupid. “Ce tîmpenie” îmi spun. Mă uit la ceas – e oricum aproape ora de trezire, renunţ la încă o jumătate de oră de somn şi mă dau jos din pat. Ca totdeauna un papuc de casă e lîngă pat, celălalt explorează spaţiul de sub canapea. Ȋncalţ papucul disponibil, pipăi pe sub canapea cu piciorul rămas gol. Niciun rezultat. Mă aplec bombănind, văd al doilea papuc, bag iar piciorul sub pat, de data asta nimeresc la fix. Mi-aş lua pe mine capotul pufos, călduros şi luxos ca să fiu elegantă şi feminină dar nu am capot, nu am avut niciodată capot de casă, mă enervează ideea de capot de casă, sînt pline spitalele de femei care poartă capoate care de care mai înflorate şi mai urîte, nu-mi plac capoatele aşa că pornesc spre bucătărie cu pijamaua simplă de bumbac fluturînd pe mine culori exotice şi credinţa nestrămutată că nu există pe lumea asta pijamale sexy, care să te facă drăguţă, jinduibilă - sau cel puţin nu în oraşul nostru. Desigur că nu există cuvîntul “jinduibilă” dar mie îmi place. De altfel îmi place să inventez cuvinte.
Trec de bucătărie şi intru in baie; lumina prea albă – bec economic cu lumini de un perfect alb polar – îmi aduce oglinda în faţa ochilor. „Ce prostie” îmi zic din nou. In timp ce mă spăl pe faţă mă gîndesc cum de m-a speriat aşa de tare un vis fără nicio noimă. Ridic din umeri, am terminat toaleta matinală, mă întorc în bucătărie, e gata cafeaua şi o beau cu înghiţituri mici degustînd complexa balansare între amărui şi dulce, trecînd prin parfumul boabelor prăjite de mîini străine mie. Mă îmbrac repede şi ies val-vîrtej pe usă – desigur că o să întîrzii – eu întîrzii întotdeauna, s-au obişnuit şi şoferii autobuzului care ma transporta zilnic. Merg grăbit pînă în capătul aleii, acolo fac la stînga şi văd că autobuzul deja opreşte în staţie – alerg fără mult spor dar cu multă dedicaţie, zdruncinînd amarnic sticla de 500 ml plină ochi de cafeaua fierbinte proaspăt făcută.
După mai bine de o jumătate de oră ajung la servici. Ce să zic de servici – îm! servici na! ca tot omul. Dau bună dimineaţa în zona automatului de cafea, zonă asediată la prima oră; automatul nu se zăreşte, dar macină cafea şi pufăie apă fierbinte milostivind sufletul nostru flămînd cu licoarea minunată. Urcînd către etajul meu tot dau bună dimineaţa; pe palierul de la etajul 1, pe scările care duc la etajul 2, pe palierul de la etajul 2. Intru în biroul din care abia aştept să plec la ora 4, dar pînă atunci – oho! pînă atunci mai am de scris o mulţime de hîrtii, de făcut multe calcule, de descifrat multe desene, de vorbit la telefon, de coborît în secţie o dată, de două ori, de cîte ori va fi nevoie.
Ȋmi iau şi eu locul în colţul cafegiilor, ei cu cafeaua de la dozator sau făcută pe colţul biroului cu termoplonjorul clocotind harnic din mica lui rezistenţă iar eu cu cafeaua făcută de acasă. Mi-am luat obiceiul de a-mi face cafeaua acasă. Nu ştiu de ce. Oricum, ca să nu se răcească prea mult, am făcut un termos personal – învelesc PET-ul de-o juma de litru într-un strat sau două de folie de aluminiu – ţine garantat, ajung la servici cu cafeaua fierbinte. Au cam rîs ei colegii de termosul meu dar e eficient lucru care a dus la eliminarea zîmbetelor de genul „fiecare cu vrăbiuţa lui”. Nu prea e timp de cafea, încep să sune telefoanele. Bun, gata cu mocăiala somnoroasă matinală, începe marele ZZ adica zumzăiala zilnică de fabrică. Pun bluza de salopetă pe mine şi cobor în secţie; trec pe lîngă recipienţii mari-mari din care sar scînteile polizoarelor, inspir mirosul metalului sudat - de cîte ori fac asta mă gîndesc cît de mult iubesc metalul şi că probabil ar fi trebuit să mă nasc băiat – asta nefiind nimic altceva decît o scuză nefericit inventată pentru visele mele metalice nerealizate căci da, visez metalic şi colorat împliniri cu lanţuri moleculare de fier-carbon altoite cu elemente nobile. Probabil că sînt un pic nebună dar acum nu mai are nici o importanţă. Am visat astă-noapte că mă înspăimînta un înger ciudat – femeie cu ochii arzîndu-mi toate minciunile şi toate colţurile. M-am simţit ca un copil prins cu o acadea furată în mînă exact în ziua şi momentul Judecăţii de Apoi. M-am speriat cumplit. Ce nebunie! Am ajuns să mă bîntui singură în somn sînt propria mea poveste fantomatică aşa că nu mai contează dragostea mea pe jumătate împlinită pentru metal. Simt cum devin numai pe jumătate, mă pierd în nopţi şi vise ciudate – nu mai contează – e prea tîrziu.
Plec spre casă trambalată zgomotos în autobuzul vechi, aglomerat şi prost întreţinut în care vara e mai cald decît afară şi iarna trage curentul pe la toate încheieturile păstrînd intact stratul de gheaţă de pe geamuri.
Acasă! Acasă e cald şi bine. Acasă e coaja de ou în care mă ascund pretinzînd inutil statutul de inviolabilitate.
E acolo – stă pe fotoliu cu privirea atintita spre uşa pe care am deschis-o, se uită la mine ca şi cum ar fi foarte foarte departe. Deci ea e îngerul – prea bine. Nu-mi mai e teamă de ea. Atîta că privind-o îmi creşte un gol în suflet şi lacrimile îmi coboară pe obraji. Ȋşi lasă capul pe un umăr privindu-mă surprinsă:
- De ce plîngi? mă întreabă
- Mi-e dor de îngerul meu, şoptesc înlăcrimat şi stins
marți, 23 februarie 2010
luni, 1 februarie 2010
Eu sînt îngerul
Stă în faţa mea şi mă fixează cu nonşalanţă, bîţîind de pe un picior pe celălalt, cu o mînă în buzunarul de la spate al blugilor şi cu cealaltă mînă desenînd în aer un semn de întrebare. Mă enervează. O fixez şi eu ca să vadă că atitudinea ei e deplasată şi iritantă. Mestecă şi apoi scuipă plictisită guma de mestecat într-un şerveţel pe care îl împătureşte cu grijă, se uită împrejur după un coş de gunoi, nu vede niciunul şi oftînd pune pacheţelul pe jumătate ecologic pe jumătate nu, într-un buzunar al blugilor şi mi se adresează din nou:
- Tot nu pricepi nu?
- Ce să pricep?
- Uufffffff. Îşi dă la o parte o şuviţă rebelă şi zice răspicat EU SÎNT ÎNGERUL !!!!! Capisci?
Uau! Fata asta chiar e niţel ţicnită. Mă uit mai bine la ea şi evident că n-are nimic în comun cu un înger. Asta dacă nu cumva s-au lansat pe piaţă îngerii de aproximativ 1.5 – 1.6 metri, cu toate formele necesare, tricou roşu cu mîneci scurte şi blugi uşor strech, evident cu talie medie – o femeie scundă poartă pantaloni cu talie medie asta ştie toată lumea; dacă au talie joasă îţi fac dorsalul cît o baniţă iar dacă sînt cu talie înaltă îţi mută sînii pe buric. Hm, asta şi înger. Pfui! Înger cu blugi cu talie medie. Ha ha!
-Da’ ce dragă n-ai mai văzut blugi cu talie medie?
-Ba da, dar nu purtaţi de un “înger”! şi zicînd asta am grijă să desenez ghilimelele în aer.
-Mmm, sîntem sarcastică!
-Ok, uite, îmi cer scuze, am fost deplasată în comentariu, pînă la urma nu e problema mea dacă eşti înger sau nu.
-Ba e! ma contrazice. Dar ştii de ce?
Dau din cap negativ timp în care caut disperată o ieşire convenabilă dintr-o conversatie absurdă, pînă la urma biata fată...cine ştie, o fi avînd ceva probleme, ar trebui să dau dovadă de mai multă simpatie dar de ce trebuie să mă nimeresc mereu eu aia care pică în mijlocul situatiilor imposibile şi jenante? Tăcerea ei mă surprinde, pîna acum era dornică de sporovăială, mă uit la ea mai mult cu colţul ochiului; e ginditoare şi posacă, zic că e momentul potrivit şi dau să o sterg în cel mai laş mod cu putinţă. Am greşit calculul. Face rapid cei trei paşi care ne despart, mă ia de braţ, se uită drept în ochii mei şi şuieră printre dinţi aproape ameninţător:
-EU SÎNT ÎNGERUL!
Aş face pe înţelegătoarea ca şi pînă acum, i-aş da fetii dreptate şi apoi mi-aş vedea de drum. Dar ochii ei sînt ameninţători, iar în spatele acestei ameniţări stă evidenţa pe care o percep ca pe un pumn în stomac: ea chiar este îngerul!
Am brusc viziuni semi-apocaliptice cu îngerul-femeie din faţa mea ţinîndu-se scai de mine oriunde aş merge, privindu-mă mustrător, pregătindu-mi Dumnezeieşti pedepse şi îmi vine deodată să plîng, să ţip de teamă, să fug şi să rîd isteric de toate astea pentru că am înţepenit pur şi simplu, nu reuşesc să fac un pas darămite să alerg. Mă gîndesc că am în faţă Ziua Judecăţii iar eu nu făceam nimic altceva acum 5 minute decît să merg la cumpărături. Atît! Nu vroiam decît să merg la cumpărături.
Fară să vreau pornesc să bolborosesc incoerent “Inger îngerasul meu / Ce mi te-a dat Dumnezeu...” mă aud singură, mă sperii şi tac. O privesc fix cuprinsă de spaime atavice. Îngerul bate scurt din palme de două ori:
-Revino-ţi, zice, avem treabă.
Conform celei de-a treia legi a mecanicii şi aia în traducere cam liberă oricărei acţiuni îi corespunde o reacţiune, nu avem acţiune aşa că reacţionez scurt şi instinctiv:
-Ei na!
-Cît despre aia cu “înger îngeraşul meu...”, îmi ignoră impertinenţa îngeriţa (!!), eu zic să nu abuzezi. E adevărat dar mai pune ceva şi din partea ta nu numai aşa....de poezie.
Cred că visez, categoric visez. Ha ha. Ce amuzant. Auzi, înger pe stradă şi se ia tocmai de mine. Haida-de. Of! Este atît de perfect absurd încît nici măcar n-ar fi de mirare. Da, chiar este îngerul. Dar asta nici nu mă ajută nici nu îmi limpezeşte nimic. Ce ar trebui să fac ? Cum ar trebui să vorbesc? Poate ar trebui să anunţ pe cineva.
-Nu trebuie să anunţi fix pe nimeni, poţi să vorbeşti absolut normal, ba chiar este indicat şi ca să nu mă mai întrebi, da, pot să citesc gîndurile dar nu cum îţi imaginezi tu. Oricum oamenii sînt o carte deschisă, e de-a dreptul plicitsitor să te joci cu ei de-a cititul gîndurilor. In ceea ce te priveşte pe tine, de acum înainte îmi răspunzi.
Tace dinadins şi verifică dacă am priceput ceva din tot ce a spus. N-am priceput nimic, încă nu pricep, de-abia reuşesc să aud, amîn priceputul situaţiei pe mai tîrziu.
-Ce trebuie să îţi răspund?
-Tot, îmi rînjeşte “drăgăstos”. Ti-am zis că avem treabă. Plus că din partea ta e ca o datorie, o datorie de umanitate să zicem. De milenii vă rugaţi de noi să vă salvăm fundurile iar noi asta facem, deci aş putea zice că îmi eşti datoare. Poţi spune că tu niciodată, niciodată nu te-ai gîndit la mine? Evident că nu. Nu mă întreba cît stau, o să stau exact atît cît va fi nevoie şi da, voi fi permanent pe capul tău şi nu, nu voi avea milă pînă nu voi stoarce din tine ultimul strop de răspuns ilogic. E bine aşa? termină suav mini-discursul.
Mă gîndesc că nici măcar nu am curajul să îi spun nu. Mă simt prinsă într-o capcană, dar ştiţi, una cu adevărat mortală. Îngerul îşi reia poziţia enervantă, bîţîind de pe un picior pe celălalt, cu o mînă în buzunarul de la spate al blugilor şi-mi aruncă peste umăr:
-Incearcă să dormi în noaptea asta, ar trebui să te odihneşti; am totuşi grijă de tine, nu?
Imi amintesc cum o priveam îndepărtîndu-se şi oricît de plat sau comun ar fi, cu mîna pe suflet, nu pot să vă spun decît atît: aceasta a fost ziua cînd mult-schimbătoarea mea viaţă a început să se schimbe mai mult decît oricînd şi habar n-aveam unde voi ajunge sau dacă voi ajunge. Altminteri, Amin!
- Tot nu pricepi nu?
- Ce să pricep?
- Uufffffff. Îşi dă la o parte o şuviţă rebelă şi zice răspicat EU SÎNT ÎNGERUL !!!!! Capisci?
Uau! Fata asta chiar e niţel ţicnită. Mă uit mai bine la ea şi evident că n-are nimic în comun cu un înger. Asta dacă nu cumva s-au lansat pe piaţă îngerii de aproximativ 1.5 – 1.6 metri, cu toate formele necesare, tricou roşu cu mîneci scurte şi blugi uşor strech, evident cu talie medie – o femeie scundă poartă pantaloni cu talie medie asta ştie toată lumea; dacă au talie joasă îţi fac dorsalul cît o baniţă iar dacă sînt cu talie înaltă îţi mută sînii pe buric. Hm, asta şi înger. Pfui! Înger cu blugi cu talie medie. Ha ha!
-Da’ ce dragă n-ai mai văzut blugi cu talie medie?
-Ba da, dar nu purtaţi de un “înger”! şi zicînd asta am grijă să desenez ghilimelele în aer.
-Mmm, sîntem sarcastică!
-Ok, uite, îmi cer scuze, am fost deplasată în comentariu, pînă la urma nu e problema mea dacă eşti înger sau nu.
-Ba e! ma contrazice. Dar ştii de ce?
Dau din cap negativ timp în care caut disperată o ieşire convenabilă dintr-o conversatie absurdă, pînă la urma biata fată...cine ştie, o fi avînd ceva probleme, ar trebui să dau dovadă de mai multă simpatie dar de ce trebuie să mă nimeresc mereu eu aia care pică în mijlocul situatiilor imposibile şi jenante? Tăcerea ei mă surprinde, pîna acum era dornică de sporovăială, mă uit la ea mai mult cu colţul ochiului; e ginditoare şi posacă, zic că e momentul potrivit şi dau să o sterg în cel mai laş mod cu putinţă. Am greşit calculul. Face rapid cei trei paşi care ne despart, mă ia de braţ, se uită drept în ochii mei şi şuieră printre dinţi aproape ameninţător:
-EU SÎNT ÎNGERUL!
Aş face pe înţelegătoarea ca şi pînă acum, i-aş da fetii dreptate şi apoi mi-aş vedea de drum. Dar ochii ei sînt ameninţători, iar în spatele acestei ameniţări stă evidenţa pe care o percep ca pe un pumn în stomac: ea chiar este îngerul!
Am brusc viziuni semi-apocaliptice cu îngerul-femeie din faţa mea ţinîndu-se scai de mine oriunde aş merge, privindu-mă mustrător, pregătindu-mi Dumnezeieşti pedepse şi îmi vine deodată să plîng, să ţip de teamă, să fug şi să rîd isteric de toate astea pentru că am înţepenit pur şi simplu, nu reuşesc să fac un pas darămite să alerg. Mă gîndesc că am în faţă Ziua Judecăţii iar eu nu făceam nimic altceva acum 5 minute decît să merg la cumpărături. Atît! Nu vroiam decît să merg la cumpărături.
Fară să vreau pornesc să bolborosesc incoerent “Inger îngerasul meu / Ce mi te-a dat Dumnezeu...” mă aud singură, mă sperii şi tac. O privesc fix cuprinsă de spaime atavice. Îngerul bate scurt din palme de două ori:
-Revino-ţi, zice, avem treabă.
Conform celei de-a treia legi a mecanicii şi aia în traducere cam liberă oricărei acţiuni îi corespunde o reacţiune, nu avem acţiune aşa că reacţionez scurt şi instinctiv:
-Ei na!
-Cît despre aia cu “înger îngeraşul meu...”, îmi ignoră impertinenţa îngeriţa (!!), eu zic să nu abuzezi. E adevărat dar mai pune ceva şi din partea ta nu numai aşa....de poezie.
Cred că visez, categoric visez. Ha ha. Ce amuzant. Auzi, înger pe stradă şi se ia tocmai de mine. Haida-de. Of! Este atît de perfect absurd încît nici măcar n-ar fi de mirare. Da, chiar este îngerul. Dar asta nici nu mă ajută nici nu îmi limpezeşte nimic. Ce ar trebui să fac ? Cum ar trebui să vorbesc? Poate ar trebui să anunţ pe cineva.
-Nu trebuie să anunţi fix pe nimeni, poţi să vorbeşti absolut normal, ba chiar este indicat şi ca să nu mă mai întrebi, da, pot să citesc gîndurile dar nu cum îţi imaginezi tu. Oricum oamenii sînt o carte deschisă, e de-a dreptul plicitsitor să te joci cu ei de-a cititul gîndurilor. In ceea ce te priveşte pe tine, de acum înainte îmi răspunzi.
Tace dinadins şi verifică dacă am priceput ceva din tot ce a spus. N-am priceput nimic, încă nu pricep, de-abia reuşesc să aud, amîn priceputul situaţiei pe mai tîrziu.
-Ce trebuie să îţi răspund?
-Tot, îmi rînjeşte “drăgăstos”. Ti-am zis că avem treabă. Plus că din partea ta e ca o datorie, o datorie de umanitate să zicem. De milenii vă rugaţi de noi să vă salvăm fundurile iar noi asta facem, deci aş putea zice că îmi eşti datoare. Poţi spune că tu niciodată, niciodată nu te-ai gîndit la mine? Evident că nu. Nu mă întreba cît stau, o să stau exact atît cît va fi nevoie şi da, voi fi permanent pe capul tău şi nu, nu voi avea milă pînă nu voi stoarce din tine ultimul strop de răspuns ilogic. E bine aşa? termină suav mini-discursul.
Mă gîndesc că nici măcar nu am curajul să îi spun nu. Mă simt prinsă într-o capcană, dar ştiţi, una cu adevărat mortală. Îngerul îşi reia poziţia enervantă, bîţîind de pe un picior pe celălalt, cu o mînă în buzunarul de la spate al blugilor şi-mi aruncă peste umăr:
-Incearcă să dormi în noaptea asta, ar trebui să te odihneşti; am totuşi grijă de tine, nu?
Imi amintesc cum o priveam îndepărtîndu-se şi oricît de plat sau comun ar fi, cu mîna pe suflet, nu pot să vă spun decît atît: aceasta a fost ziua cînd mult-schimbătoarea mea viaţă a început să se schimbe mai mult decît oricînd şi habar n-aveam unde voi ajunge sau dacă voi ajunge. Altminteri, Amin!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)