Stiam de la meteo ca va fi o zi cu ceva ploaie. Ceva ploaie e expresia mea – pe site arata numai ploaie. Eu am zis ca oricum e Iulie, cita ploaie poate sa fie? Ploua zdravan o ora si se opreste. In consecinta m-am pregatit temeinic. Am studiat harta si am baut cafea. Am bifat obiectivele de vizitat si desi era deja ora 12 am ales vitejeste 2 locuri de vazut. Apoi am studiat harta metroului si am mai sorbit niste cafea. Am facut bagajul. Am terminat cafeaua, am baut apa. Harta e in rucsac. Daca am nevoie de ea si sigur am nevoie de ea tre’ sa dau jos rucsacul. Mai bine scriu. Am luat o bucatica de hirtie am notat strazile pe unde merg, statiile de metrou – ghid complet. Am pus hirtiuta in buzunarul de la blugi si harta inapoi in rucsac. Hm! Si daca...? Scot harta din rucsac, rup meticulos si cu margini perfect drepte mini harta metroului, o impaturesc si o pun in celalalt buzunar al blugilor. Ma uit pe geam – a inceput sa ploua. Aha! Deci aveau dreptate cei de la meteo. OK. Schimb tricoul cu mineca scurta cu unul cu mineci trei sferturi, ma admir in oglinda – totul e bine. Pun in rucsac un jerseu pentru orice eventualitate, scot umbrela, pun intr-un buzunarel ochelarii de soare ca sigur o sa dea si soarele, ma uit la ceas, a trecut de ora 1. Nu-i rau, am timp sa le fac pe toate pina pe la 6. Sosetele! Am uitat de sosete. Urc rapid in dormitor, scotocesc in sertar, cintaresc in gind, pun doua perechi de sosete - sa fie. Gata. Ma uit pe geam, ploaia e mai mult demonstrativa. Zimbesc in ciuda celor de la meteo, deschid umbrela si purced catre statia de metrou. Minunat. Minunat pina la a treia straduta unde deja sint cu umbrela intoarsa pe dos, blugii fleasca pina la genunchi si pantofii inundati. Mai merg hotarita pina la intersectia urmatoare – nu se intimpla nimic, adica blugii nu se usuca instantaneu si nici pantofii recte sosetele. Cred ca e limpede – organizarea a fost buna insa punerea in practica a esuat lamentabil in mini diluviul mai dinainte anuntat pe site-ul meteo. Fac cale intoarsa, intru in casa ciuciulete lasind in urma mea dire subtiri de apa pe covor. Dau jos blugii, pantofii si sosetele ude, ma imbrac “de casa”, imi mai fac o cafea, scot din frigider un castron de fructe gata spalate si facute cubulete, ma ased pe canapea, vad rucsacul ud, ma ridic de pe canapea, scot harta uda pe o parte, carnetelul cu adrese si numere de telefon, telefonul si alte maruntisuri, dupa care ma asez din nou, de data asta linistita, pe canapea. Of! Ce multe am facut astazi! Aproape ca am obosit!
PS: E ora 2 si ceva. Ce credeti? A dat soarele! Pantofii mei de mers sint uzi. Sa mori de ciuda nu alta!
luni, 13 iulie 2009
vineri, 12 iunie 2009
Romantica
Ştiu că uneori e enervant
să constaţi că nu te aud
Ştiu că uneori e frustrant
şi doveditor că nu ţin minte
nici programul de ieri
nici cel de mîine
Sînt însăşi dovada vie
şi mereu privitoare a neauzirii
de ore şi zile
El nu zice niciodată nimic
Aşa mi-am adus aminte aseară
dintr-o dată
fără motiv
cum uit neatentă fiind
ce spui uneori
uit pînă şi scuza mea dreaptă
inocentă şi naivă un pic
Scuze iubitule
Nu te-am auzit
Nu eram atentă
la spusele tale
Eram cumplit
dar cumplit de atentă
la tine
să constaţi că nu te aud
Ştiu că uneori e frustrant
şi doveditor că nu ţin minte
nici programul de ieri
nici cel de mîine
Sînt însăşi dovada vie
şi mereu privitoare a neauzirii
de ore şi zile
El nu zice niciodată nimic
Aşa mi-am adus aminte aseară
dintr-o dată
fără motiv
cum uit neatentă fiind
ce spui uneori
uit pînă şi scuza mea dreaptă
inocentă şi naivă un pic
Scuze iubitule
Nu te-am auzit
Nu eram atentă
la spusele tale
Eram cumplit
dar cumplit de atentă
la tine
miercuri, 6 mai 2009
Repetitio
Deci, eu sînt în mijlocul unei crize existenţiale iar el stă acolo, la naiba-n praznic şi zice:
Dacă nu cunoşti cuvîntul
Dacă nu cunoşti cîntecul
Dacă nu cunoşti povestea
Nu vei supravieţui
Adică cum? Cum îşi permite? Eu caut răspunsuri, eu mă dau de ceasul morţii şi mă perpelesc iar el aşaaaa…. foarte simplu şi senin zice toate astea? De ce? Cine i-a permis? Stau şi eu şi zic aşa din mijlocul mîniei mele, cum îşi permite? De ce dă sentinţe - a, nu, nu sînt sentinţe, sînt ziceri absolute în trei cuvinte care-ţi fac praf şi liniştea şi neliniştea.
Eu caut răspunsuri şi el mi-o ia înainte. Nici măcar nu-l cunosc. Stă undeva la marginea deşertului australian, pe jumătate dezbrăcat şi face desene pe nisip cu un beţişor în timp ce mă face pe mine praf. Mă înnebuneşte. Nu el, vreau să zic, faptul că are dreptate, asta mă enervează, mă consumă, mă nelinişteşte mai mult decît sînt. Pentru că are dreptate. Şi pentru că ştiu că are dreptate. Chiar dacă nu pare că ar avea sens, dar dacă nu cunoşti cuvîntul, dacă nu cunoşti cîntecul, dacă nu cunoşti povestea nu vei supravieţui. Nu credeam că toate astea au legătură, în orice caz nu cu supravieţuirea. Sînt expertă în supravieţuire. Sau aşa credeam. Cred. Ei la naiba, ba da, chiar sînt expertă în supravieţuire. Şi ştiu. Ştiu sunetul cuvîntului, al cîntecului, al poveştii. Numai că uneori vreau să uit şi nu e bine. Nu e uşor să trăieşti cu zumzetul ăsta continuu în tine, dar nu e bine nici să uiţi. Ştiu asta. De asta îmi vine să plîng, pentru că ştiu ce urmează. Încă o dată. De fiecare dată tot zic că “Gata, asta e” – aiurea, încă n-am sfîrşit căutările. De aia îmi vine să plîng – ştiu ce urmează. Vine sunetul acesta al cuvîntului, al cîntecului, al poveştii fără de care nu poţi supravieţui – e un murmur; un murmur de viaţă, de durere, de fericire, de bucurie, de trăire, de toate – e un murmur de viaţă. Asta te împinge de braţ, te ridică în genunchi şi după aia te lasă să te ridici singur în picioare – de fiecare dată. E atît de confortabil să stai intins pe jos şi să ţipi că ţi-e greu, să te compătimească ai tăi, “Vai, vai, biata de ea, ce greu trebuie să îi fie – sărăcuţa”, daaa, e taaare confortabil. Şi tocmai cînd te autocompătimeşti mai cu spor vine de undeva din pămînt din iarbă din adînc, vine murmurul ăsta care te împinge de braţ, te ridică în genunchi şi după aia te lasă să te ridici singur în picioare. Şi eu ce să fac? Îi răspund acestui murmur, îi spun că ştiu, că dacă nu cunoşti cîntecul, dacă nu cunoşti povestea nu vei supravieţui. Şi plîng. Iau în mînă buretele şi încep să şterg iar tabla, gîndindu-mă că de data asta nici nu mai sînt nici CHIAR ATÎT de tînără, nici chiar atît de plină de timp dar în vreme ce-mi curg lacrimile pînă în fiecare rid şi în fiecare cearcăn, în timp ce suspin ca un copil de neconsolat ştiu că o să mă dau un pas în spate, o să privesc tabla sclipitor de curată, fără să mă aşez pe scaun că dacă mă aşez nu mă mai pot ridica, mă uit la tablă zic şi suspinînd ca un copil neconsolat iau creta gîndind viitoarea scriere a tablei. Va fi greu, de data asta va fi al naibii de greu să mă re-scriu fără să mă pierd, fără să mă împuţinez. Ce ţi-e şi viaţa asta, îţi murmură cînd te aştepţi mai puţin. Iar eu trebuie să răspund acestui murmur, altfel nu voi supravieţui, de fapt un îmi voi supravieţui mie însămi. De asta mă enervează că are dreptate şi că e atît de senin cînd îmi spune din cutia televizorului, taman din partea cealaltă a Pămîntului:
Dacă nu cunoşti cuvîntul
Dacă nu cunoşti cîntecul
Dacă nu cunoşti povestea
Nu vei supravieţui
Trebuie numai să îmi amintesc toate astea, mereu. Şi atunci îmi voi supravieţui şi mie şi acestui timp.
Dacă nu cunoşti cuvîntul
Dacă nu cunoşti cîntecul
Dacă nu cunoşti povestea
Nu vei supravieţui
Adică cum? Cum îşi permite? Eu caut răspunsuri, eu mă dau de ceasul morţii şi mă perpelesc iar el aşaaaa…. foarte simplu şi senin zice toate astea? De ce? Cine i-a permis? Stau şi eu şi zic aşa din mijlocul mîniei mele, cum îşi permite? De ce dă sentinţe - a, nu, nu sînt sentinţe, sînt ziceri absolute în trei cuvinte care-ţi fac praf şi liniştea şi neliniştea.
Eu caut răspunsuri şi el mi-o ia înainte. Nici măcar nu-l cunosc. Stă undeva la marginea deşertului australian, pe jumătate dezbrăcat şi face desene pe nisip cu un beţişor în timp ce mă face pe mine praf. Mă înnebuneşte. Nu el, vreau să zic, faptul că are dreptate, asta mă enervează, mă consumă, mă nelinişteşte mai mult decît sînt. Pentru că are dreptate. Şi pentru că ştiu că are dreptate. Chiar dacă nu pare că ar avea sens, dar dacă nu cunoşti cuvîntul, dacă nu cunoşti cîntecul, dacă nu cunoşti povestea nu vei supravieţui. Nu credeam că toate astea au legătură, în orice caz nu cu supravieţuirea. Sînt expertă în supravieţuire. Sau aşa credeam. Cred. Ei la naiba, ba da, chiar sînt expertă în supravieţuire. Şi ştiu. Ştiu sunetul cuvîntului, al cîntecului, al poveştii. Numai că uneori vreau să uit şi nu e bine. Nu e uşor să trăieşti cu zumzetul ăsta continuu în tine, dar nu e bine nici să uiţi. Ştiu asta. De asta îmi vine să plîng, pentru că ştiu ce urmează. Încă o dată. De fiecare dată tot zic că “Gata, asta e” – aiurea, încă n-am sfîrşit căutările. De aia îmi vine să plîng – ştiu ce urmează. Vine sunetul acesta al cuvîntului, al cîntecului, al poveştii fără de care nu poţi supravieţui – e un murmur; un murmur de viaţă, de durere, de fericire, de bucurie, de trăire, de toate – e un murmur de viaţă. Asta te împinge de braţ, te ridică în genunchi şi după aia te lasă să te ridici singur în picioare – de fiecare dată. E atît de confortabil să stai intins pe jos şi să ţipi că ţi-e greu, să te compătimească ai tăi, “Vai, vai, biata de ea, ce greu trebuie să îi fie – sărăcuţa”, daaa, e taaare confortabil. Şi tocmai cînd te autocompătimeşti mai cu spor vine de undeva din pămînt din iarbă din adînc, vine murmurul ăsta care te împinge de braţ, te ridică în genunchi şi după aia te lasă să te ridici singur în picioare. Şi eu ce să fac? Îi răspund acestui murmur, îi spun că ştiu, că dacă nu cunoşti cîntecul, dacă nu cunoşti povestea nu vei supravieţui. Şi plîng. Iau în mînă buretele şi încep să şterg iar tabla, gîndindu-mă că de data asta nici nu mai sînt nici CHIAR ATÎT de tînără, nici chiar atît de plină de timp dar în vreme ce-mi curg lacrimile pînă în fiecare rid şi în fiecare cearcăn, în timp ce suspin ca un copil de neconsolat ştiu că o să mă dau un pas în spate, o să privesc tabla sclipitor de curată, fără să mă aşez pe scaun că dacă mă aşez nu mă mai pot ridica, mă uit la tablă zic şi suspinînd ca un copil neconsolat iau creta gîndind viitoarea scriere a tablei. Va fi greu, de data asta va fi al naibii de greu să mă re-scriu fără să mă pierd, fără să mă împuţinez. Ce ţi-e şi viaţa asta, îţi murmură cînd te aştepţi mai puţin. Iar eu trebuie să răspund acestui murmur, altfel nu voi supravieţui, de fapt un îmi voi supravieţui mie însămi. De asta mă enervează că are dreptate şi că e atît de senin cînd îmi spune din cutia televizorului, taman din partea cealaltă a Pămîntului:
Dacă nu cunoşti cuvîntul
Dacă nu cunoşti cîntecul
Dacă nu cunoşti povestea
Nu vei supravieţui
Trebuie numai să îmi amintesc toate astea, mereu. Şi atunci îmi voi supravieţui şi mie şi acestui timp.
luni, 27 aprilie 2009
Cimitirul cu narcise
Atit am in cap, o singura propozitie scurta ca un testament rupt: Cimitirul cu narcise.
Ma bintuie imaginea asta, a cimitirului mic, plin de luminari si candele prin care treceam in noaptea de Paste ca sa scurtam drumul spre biserica (drumul lumesc desigur, caci drumul in spirit si duh nu cred ca se poate scurta) – trisare inocenta facuta cu gindul la cozonacii care asteapta pe masa din bucatarie si cu ochii pipaind drumul incrustat printre morminte la lumina luminarilor. “Buna seara”, “Seara buna vecine”; “Oooo! Salutare nea Gheorghe”, “Sa traiesti Dumitre”, …. - e plin de lume in cimitir – toti scurteaza drumul catre biserica! Pun o luminare la mormintul rudelor si pleaca mai departe salutind sobru vecinii. “Miroase a narcise, zic”, “Da, pe mai toate mormintele sint plantate narcise”. Mijesc bine ochii in intunericul de abia creionat de un bec slab si tremurind cald lumina candelelor – asa e! e plin de tufe de narcise in cimitir. Nu stiu cind s-a intimplat sau cum dar n-am mai fost un om viu si temator mergind cu greu printre visele oamenilor dusi – vis am fost si eu plutind real la intilnirea acestor doua lumi care par a se refuza una alteia.
E obiceiul de a merge in noaptea Invierii la cimitir – duci flori si luminari, te gindesti la cei plecati – e plin cimitirul de lumini ca o sala cereasca de bal. Bal de spirite blinde si amintiri. Mi-a repugnat de mica ideea mersului prin cimitir. Ma speria, ma alunga, nu intelegeam. Nu inteleg nici acum dar… cimitirul acela mic era plin de narcise parfumind atit de viu tot ce era in jurul lor incit…incit…cred ca incep sa inteleg. Incep sa inteleg dragostea care rasare din toate candelele, din toate narcisele, din oamenii care se saluta soptit si cu blindete – ca sa nu deranjeze pe nimeni. E doar un drum, dar e SINGURUL drum care ne defineste – acela care ne duce de la inceput pina la sfirsit. As vrea ca drumul nostru sa pastreze mirosul cald al narciselor din noaptea Invierii.
Ma bintuie imaginea asta, a cimitirului mic, plin de luminari si candele prin care treceam in noaptea de Paste ca sa scurtam drumul spre biserica (drumul lumesc desigur, caci drumul in spirit si duh nu cred ca se poate scurta) – trisare inocenta facuta cu gindul la cozonacii care asteapta pe masa din bucatarie si cu ochii pipaind drumul incrustat printre morminte la lumina luminarilor. “Buna seara”, “Seara buna vecine”; “Oooo! Salutare nea Gheorghe”, “Sa traiesti Dumitre”, …. - e plin de lume in cimitir – toti scurteaza drumul catre biserica! Pun o luminare la mormintul rudelor si pleaca mai departe salutind sobru vecinii. “Miroase a narcise, zic”, “Da, pe mai toate mormintele sint plantate narcise”. Mijesc bine ochii in intunericul de abia creionat de un bec slab si tremurind cald lumina candelelor – asa e! e plin de tufe de narcise in cimitir. Nu stiu cind s-a intimplat sau cum dar n-am mai fost un om viu si temator mergind cu greu printre visele oamenilor dusi – vis am fost si eu plutind real la intilnirea acestor doua lumi care par a se refuza una alteia.
E obiceiul de a merge in noaptea Invierii la cimitir – duci flori si luminari, te gindesti la cei plecati – e plin cimitirul de lumini ca o sala cereasca de bal. Bal de spirite blinde si amintiri. Mi-a repugnat de mica ideea mersului prin cimitir. Ma speria, ma alunga, nu intelegeam. Nu inteleg nici acum dar… cimitirul acela mic era plin de narcise parfumind atit de viu tot ce era in jurul lor incit…incit…cred ca incep sa inteleg. Incep sa inteleg dragostea care rasare din toate candelele, din toate narcisele, din oamenii care se saluta soptit si cu blindete – ca sa nu deranjeze pe nimeni. E doar un drum, dar e SINGURUL drum care ne defineste – acela care ne duce de la inceput pina la sfirsit. As vrea ca drumul nostru sa pastreze mirosul cald al narciselor din noaptea Invierii.
sâmbătă, 25 aprilie 2009
Lumină roşie
Am văzut oamenii care au văzut culorile. Nu vă grăbiţi să-mi corectaţi pleonasmul. Culorile, evident, se văd. Evident. Sau nu. Nu-i chiar aşa de evident vroiam să zic.
Ne apasă aerul de jur împrejur şi noi nu-l simţim, frunzele sînt verzi dar nu mai vedem verdele, ne ajunge să “ştim” că acolo este verde. Mergem la mare, ne aruncăm în valuri şi o pipăim rece sau caldă, nicidecum apă. Evidenţe? Îm!
Aşa şi cu oamenii care au văzut culorile. Sînt oameni care văd culori la tot pasul, la fiecare sunet. O reclamă la te miri ce produs devine snop de culori care se armonizează sau nu; un scrîşnet de cauciucuri negre şi straşnic scoţînd fum e un punct gros de culoare violentă; totul, absolut totul poartă în mintea lor o culoare. Nu e o invenţie - este o boală. Una cu nume complicat, atestată şi cercetată de către specialişti. Ar trebui s-o cerceteze specialiştii în visare, nu specialiştii în medicină. Aşa cred eu.
În timp ce toate astea mi se învîrt în cap, merg pe stradă. Lumină roşie. Stop! OK-mă opresc. Lumina roşie egal opreşte-te – vin maşini. Şi maşinile curg una după alta, aliniate sau făcînd “pe deşteptele”, în tăcere sau claxonînd – ele au lumină verde. Chiar! Maşinile au lumină verde, eu nu! Dacă aş avea şi eu tot verde? Ar fi o nebunie, cine trece mai întîi, cine are frîne şi cine nu, agitaţie, claxoane, înjurături, haos. E bine aşa: ele au verde, eu roşu. Apoi eu am verde şi ele roşu. “Poftiţi vă rog! Traversaţi în siguranţă!”. “Mulţumesc domnule semafor, mulţumesc stimate maşini, care aşteptaţi cuminţi într-un şir lung privind gol lumina roşie în timp ce eu trec strada pe un fir de lumină verde”.
S-au plantat flori în spaţiile verzi. A venit primăvara! Primule galbene, albe şi roşii, panseluţe de toate dar absolut toate culorile, lalele zvelte, banuţi albi şi roşii, multe, multe flori. În timpul ăsta castanul meu îşi desface frunzele sub albastru şi termopan – că vecinii de sus şi-au închis balconul cu termopan! Un zarzăr face ochi înfloriţi privind indiscret cu cîteva crenguţe mai ‘năltuţe peste un zid gri de beton. O copertină de plastic, mare, lucioasă şi hidoasă, de un galben murdar se afişează în faţa unui restaurant. Cîinii vagabonzi au priviri lubrice şi pisicile miorlăie a împerechere pe la toate colţurile blocurilor.
Ziceam ceva. Da! S-a făcut un experiment. Unul din ăla despre care se scrie în cărţile de medicină – serios adică! Venise o formaţie instrumentală mică mică şi cînta. “Bolnavii” noştri fără leac - adunaţi şi din cei care văd culori şi din cei care simt sunetele în mirosuri şi arome, ascultau în linişte. Raportau apoi ce culori vedeau, ce arome simţeau. Una peste alta, la finalul experimentului toţi zîmbeau! Doi dintre ei schimbă impresii:
- Ce ai văzut cînd cînta trombonul?
- Am văzut culoarea bronzului, cu nuanţe verzi şi albastre
- Eu am simţit vanilie.
- Vanilie?
- Da.
- Trombonul? Vanilie?
- Da. Şi sos de friptură.
Izbucnesc în rîs. Vanilie şi sos de friptură! Ce idee!
- Vocea profesorului?
- Cum e?
- Cacao!
- Merge cu trombonul!
- Daaaa! şi pleacă rîzînd.
Lumea lor e diferită! Probabil că nu e nici mai bună nici mai rea decît a noastră dar ei fac visarea legală!
Înţelegeţi ce zic? Sînt fabuloşi oamenii ăia. Mă intrigă şi mă umplu de mirare. Ce pot să fac? Păi, să merg mai departe!
Pînă nu demult, mirosea! La casa de peste drum fierbeau sarmale, undeva la blocul gri de pe strada întortocheată se coceau prăjituri, pe strada cealaltă te ameţea mirosul de cartofi prajiţi şi friptură aromată – lume păgînă! Acum e post – miroase a îngeri.
Acum observ că oamenii vorbesc! Unul are voce groasă, apoi se aude un glas piţigăiat, un copil plînge aşa.... de exerciţiu, doar doar îi va lua mama prajitura sau jucăria sau jocul dorit.
Între timp semafoarele îşi tot schimbă luminile din roşu în verde şi invers. Văd florile cum dansează, culorile nasc sunete. Petale albe acoperă tămăduitor flori roşii ca sîngele, galbenul luminează solar sunete ample de orgă. Vocile se împletesc în arome şi culori. O voce gravă şi caldă e maro şi are miros de scorţisoară. Ţipătul de joacă al unui copil sfîşie cu un alb orbitor de neon, aduce miros de lămîie şi dulceaţă de zmeură..
Vedeţi dumneavoastră, eu iubesc iubesc oraşul. Oraşul în general. Are lumini, e plin de sunete, de mirosuri, de colţişoare surprinzătoare. Nu pot rupe oraşul de culori. Nu pot rupe oraşul de mine, aşa cum un mă pot rupe de pe cuvîntul care mă verticalizează. De unde se vede, conform principiului matematic al tranzitivităţii (parcă aşa e cînd a=b; b=c de unde rezultă că a=c!!!), de unde se vede aşadar că nu mă pot rupe nici de culori, iar uneori pot să le văd altfel şi să zic despre curgerea lor în semafoare, în afişe, în petece de verde şi flori, în tocuri cui şi parfumuri cu nume sonore, în rujurile strălucitoare ale serilor urbane vibrînd miros de bitum încins.
Pentru mine oraşul este verde frunză şi are gust de ciocolată amăruie uşor piperată, cu insule moi de cremă galbenă, galbenă de vanilie. Îmi place să mă gîndesc la oamenii care văd culorile în timp ce îmi imaginez nuanţa profundă a serilor, gustul zarzărilor înfloriţi, sau aroma semafoarelor. Cred că am gust de ciocolată amăruie uşor piperată, cu insule moi de cremă vanilată şi în plus sînt foaaarte foaaarte visătoare.
Ne apasă aerul de jur împrejur şi noi nu-l simţim, frunzele sînt verzi dar nu mai vedem verdele, ne ajunge să “ştim” că acolo este verde. Mergem la mare, ne aruncăm în valuri şi o pipăim rece sau caldă, nicidecum apă. Evidenţe? Îm!
Aşa şi cu oamenii care au văzut culorile. Sînt oameni care văd culori la tot pasul, la fiecare sunet. O reclamă la te miri ce produs devine snop de culori care se armonizează sau nu; un scrîşnet de cauciucuri negre şi straşnic scoţînd fum e un punct gros de culoare violentă; totul, absolut totul poartă în mintea lor o culoare. Nu e o invenţie - este o boală. Una cu nume complicat, atestată şi cercetată de către specialişti. Ar trebui s-o cerceteze specialiştii în visare, nu specialiştii în medicină. Aşa cred eu.
În timp ce toate astea mi se învîrt în cap, merg pe stradă. Lumină roşie. Stop! OK-mă opresc. Lumina roşie egal opreşte-te – vin maşini. Şi maşinile curg una după alta, aliniate sau făcînd “pe deşteptele”, în tăcere sau claxonînd – ele au lumină verde. Chiar! Maşinile au lumină verde, eu nu! Dacă aş avea şi eu tot verde? Ar fi o nebunie, cine trece mai întîi, cine are frîne şi cine nu, agitaţie, claxoane, înjurături, haos. E bine aşa: ele au verde, eu roşu. Apoi eu am verde şi ele roşu. “Poftiţi vă rog! Traversaţi în siguranţă!”. “Mulţumesc domnule semafor, mulţumesc stimate maşini, care aşteptaţi cuminţi într-un şir lung privind gol lumina roşie în timp ce eu trec strada pe un fir de lumină verde”.
S-au plantat flori în spaţiile verzi. A venit primăvara! Primule galbene, albe şi roşii, panseluţe de toate dar absolut toate culorile, lalele zvelte, banuţi albi şi roşii, multe, multe flori. În timpul ăsta castanul meu îşi desface frunzele sub albastru şi termopan – că vecinii de sus şi-au închis balconul cu termopan! Un zarzăr face ochi înfloriţi privind indiscret cu cîteva crenguţe mai ‘năltuţe peste un zid gri de beton. O copertină de plastic, mare, lucioasă şi hidoasă, de un galben murdar se afişează în faţa unui restaurant. Cîinii vagabonzi au priviri lubrice şi pisicile miorlăie a împerechere pe la toate colţurile blocurilor.
Ziceam ceva. Da! S-a făcut un experiment. Unul din ăla despre care se scrie în cărţile de medicină – serios adică! Venise o formaţie instrumentală mică mică şi cînta. “Bolnavii” noştri fără leac - adunaţi şi din cei care văd culori şi din cei care simt sunetele în mirosuri şi arome, ascultau în linişte. Raportau apoi ce culori vedeau, ce arome simţeau. Una peste alta, la finalul experimentului toţi zîmbeau! Doi dintre ei schimbă impresii:
- Ce ai văzut cînd cînta trombonul?
- Am văzut culoarea bronzului, cu nuanţe verzi şi albastre
- Eu am simţit vanilie.
- Vanilie?
- Da.
- Trombonul? Vanilie?
- Da. Şi sos de friptură.
Izbucnesc în rîs. Vanilie şi sos de friptură! Ce idee!
- Vocea profesorului?
- Cum e?
- Cacao!
- Merge cu trombonul!
- Daaaa! şi pleacă rîzînd.
Lumea lor e diferită! Probabil că nu e nici mai bună nici mai rea decît a noastră dar ei fac visarea legală!
Înţelegeţi ce zic? Sînt fabuloşi oamenii ăia. Mă intrigă şi mă umplu de mirare. Ce pot să fac? Păi, să merg mai departe!
Pînă nu demult, mirosea! La casa de peste drum fierbeau sarmale, undeva la blocul gri de pe strada întortocheată se coceau prăjituri, pe strada cealaltă te ameţea mirosul de cartofi prajiţi şi friptură aromată – lume păgînă! Acum e post – miroase a îngeri.
Acum observ că oamenii vorbesc! Unul are voce groasă, apoi se aude un glas piţigăiat, un copil plînge aşa.... de exerciţiu, doar doar îi va lua mama prajitura sau jucăria sau jocul dorit.
Între timp semafoarele îşi tot schimbă luminile din roşu în verde şi invers. Văd florile cum dansează, culorile nasc sunete. Petale albe acoperă tămăduitor flori roşii ca sîngele, galbenul luminează solar sunete ample de orgă. Vocile se împletesc în arome şi culori. O voce gravă şi caldă e maro şi are miros de scorţisoară. Ţipătul de joacă al unui copil sfîşie cu un alb orbitor de neon, aduce miros de lămîie şi dulceaţă de zmeură..
Vedeţi dumneavoastră, eu iubesc iubesc oraşul. Oraşul în general. Are lumini, e plin de sunete, de mirosuri, de colţişoare surprinzătoare. Nu pot rupe oraşul de culori. Nu pot rupe oraşul de mine, aşa cum un mă pot rupe de pe cuvîntul care mă verticalizează. De unde se vede, conform principiului matematic al tranzitivităţii (parcă aşa e cînd a=b; b=c de unde rezultă că a=c!!!), de unde se vede aşadar că nu mă pot rupe nici de culori, iar uneori pot să le văd altfel şi să zic despre curgerea lor în semafoare, în afişe, în petece de verde şi flori, în tocuri cui şi parfumuri cu nume sonore, în rujurile strălucitoare ale serilor urbane vibrînd miros de bitum încins.
Pentru mine oraşul este verde frunză şi are gust de ciocolată amăruie uşor piperată, cu insule moi de cremă galbenă, galbenă de vanilie. Îmi place să mă gîndesc la oamenii care văd culorile în timp ce îmi imaginez nuanţa profundă a serilor, gustul zarzărilor înfloriţi, sau aroma semafoarelor. Cred că am gust de ciocolată amăruie uşor piperată, cu insule moi de cremă vanilată şi în plus sînt foaaarte foaaarte visătoare.
miercuri, 14 ianuarie 2009
Să cresc sau nu?
Ce înseamnă să “creşti”? Eşti mic şi te întreabă cîte o cunoştinţă, mătuşă, unchi “Ce vrei să te faci cînd o să fii mare?”. Caşti ochii şi te uiţi inocent la oamenii ăia care chiar nu înţeleg că pînă să fii mare mai e o eternitate, de ce să te gîndeşti de acum la ceva ce va fi într-un viitor foarte foarte îndepărtat. Dar vrei să creşti, să te faci mare; n-ai habar de ce vrei să creşti dar vrei. Ai o imagine neclară în minte, ceva cu adulţii care au voie să stea pînă seara tîrziu la televizor, chestii de-astea. Nu ştiu ce fac băieţii cînd cred ei că sînt “oameni mari”. Probabil conduc maşini sau aşa ceva. Eu mă încălţam în pantofii cu toc ai mamei şi tîram după mine cearceafuri impecabile, albe, apretate şi călcate – le faceam zob. Mă visam zînă, prinţesă. Peste cîţiva ani, făceam un mega-cort spaţios în balcon din păturile mamei şi întreţineam musafiri imaginari servindu-i cu ceai rece de mentă aromată păgîn şi cuburi de gheaţă plutitoare pînă la dispariţie. Tot în perioada aia plecam - virtual desigur – împreună cu verişoara mea într-o staţiune misterioasă şi teribil de interesantă pe numele ei sesiune!!!
Am crescut. Am învăţat că printesele sînt pe cale de dispariţie, am proprii mei pantofi cu toc, îmi servesc musafirii în special cu cafea şi am fost în multe sesiuni cu munţi de cărţi şi cursuri nu în peisaje exotice aşa cum credeam odată. Tot nu ştiu ce înseamnă să creşti. Sînt în impas. Cînd eram în impas ieşeam pe balcon şi fumam o ţigară. M-am lăsat de fumat. Asta înseamnă că am crescut?
Dacă e să mă întrebaţi pe mine, nu e nicio mare scofală să creşti mare. A! Staţi aşa un pic - desigur, e chestia aia cu libertatea. Ha, ha! Da! Uitasem. Dar nimic nu vine în prea matura noastră viată fără un preţ iar preţul bun şi cinstit al libertăţii este responsabilitatea. Haideţi să facem o listă: libertate; responsabilităţi; drumuri noi; serviciu; vacanţe mai scurte; relaţii mai interesante; coafură; cosmetică; romane psihologice; cine naiba sînt eu?
Cine naiba sînt eu? Este mai mult decît o întrebare, e o respiraţie pe care o aud în minte de multe ori, se insinuează ca un zgomot de fond, inspiraţie, expiraţie, întrebarea rămîne acolo. După tot ce aduce cu ea maturitatea, bucurii, creşteri, eşecuri, renunţări, diete, iubiri, despărţiri, realizări, aşteptări după toate astea, totuşi, cine naiba sînt eu?
Mă uit în oglindă şi văd două persoane: eu şi persoana din mintea mea. Sînt o altă persoană în mintea mea. Diferită. Probabil nu complet diferită dar oricum diferită. Cînd eram mică vroiam să cresc mare, acum vreau să fiu persoana din mintea mea. Am făcut o pauză căutînd cuvintele potrivite dar mi-ar lua prea mult timp şi nici nu ştiu dacă aş putea să explic exact aşa cum ar trebui; renunţ la toate aceste încercări şi vă spun foarte simplu - ea este mai bună decît mine. Este persoana care aş fi vrut să devin; idealul meu cel mai aproapre de realitate. Realul bun spre care tind.
Deci, mă uit în oglindă şi văd două persoane – eu şi persoana din mintea mea iar asta nu mă ajută să înţeleg dacă am crescut bine sau nu, dacă “m-am făcut mare” aşa cum ar fi trebuit sau nu. Şi apoi, cine naiba ştie cum ar fi trebuit să fiu? M-am ales cu persoana care sînt acum. Aşa am rezultat după toată munca nenormată, neclasificată, neînregistrată de a deveni adult. Dar am căpătat un nou unghi de vedere; zic unghi căci nu îmi place expresia “punct de vedere”. La mine cînd e punct e gata, definitiv, final, complet închis. Un unghi îţi oferă perspective – am învăţat asta la geometrie. Am învăţat să creez noi unghiuri de vedere, noi oglinzi in care să mă vad, noi întrebări care să nu îmi dea pace şi peste toate astea îmi trăiesc viaţa de adult. Cu patimă, cu îndoieli, cu timiditate, cu bucurie, cu încrîncenare.
Numai că, uneori se insinuează iar întrebarea aceea ca o respiraţie uşoară, “Cine naiba sînt eu?”. Şi ca să vedeţi ironie: mă uitam serile trecute la “Anatomia lui Grey” – serialul. Îmi place la nebunie e mai bun ca o vizită la psiholog. Iar frumoasa Grey, Meredith Grey, doctoriţa cu suflet şi nelinişti umane spune” Azi am fost persoana din mintea mea!”. Am închis televizorul şi am plîns.
Am crescut. Am învăţat că printesele sînt pe cale de dispariţie, am proprii mei pantofi cu toc, îmi servesc musafirii în special cu cafea şi am fost în multe sesiuni cu munţi de cărţi şi cursuri nu în peisaje exotice aşa cum credeam odată. Tot nu ştiu ce înseamnă să creşti. Sînt în impas. Cînd eram în impas ieşeam pe balcon şi fumam o ţigară. M-am lăsat de fumat. Asta înseamnă că am crescut?
Dacă e să mă întrebaţi pe mine, nu e nicio mare scofală să creşti mare. A! Staţi aşa un pic - desigur, e chestia aia cu libertatea. Ha, ha! Da! Uitasem. Dar nimic nu vine în prea matura noastră viată fără un preţ iar preţul bun şi cinstit al libertăţii este responsabilitatea. Haideţi să facem o listă: libertate; responsabilităţi; drumuri noi; serviciu; vacanţe mai scurte; relaţii mai interesante; coafură; cosmetică; romane psihologice; cine naiba sînt eu?
Cine naiba sînt eu? Este mai mult decît o întrebare, e o respiraţie pe care o aud în minte de multe ori, se insinuează ca un zgomot de fond, inspiraţie, expiraţie, întrebarea rămîne acolo. După tot ce aduce cu ea maturitatea, bucurii, creşteri, eşecuri, renunţări, diete, iubiri, despărţiri, realizări, aşteptări după toate astea, totuşi, cine naiba sînt eu?
Mă uit în oglindă şi văd două persoane: eu şi persoana din mintea mea. Sînt o altă persoană în mintea mea. Diferită. Probabil nu complet diferită dar oricum diferită. Cînd eram mică vroiam să cresc mare, acum vreau să fiu persoana din mintea mea. Am făcut o pauză căutînd cuvintele potrivite dar mi-ar lua prea mult timp şi nici nu ştiu dacă aş putea să explic exact aşa cum ar trebui; renunţ la toate aceste încercări şi vă spun foarte simplu - ea este mai bună decît mine. Este persoana care aş fi vrut să devin; idealul meu cel mai aproapre de realitate. Realul bun spre care tind.
Deci, mă uit în oglindă şi văd două persoane – eu şi persoana din mintea mea iar asta nu mă ajută să înţeleg dacă am crescut bine sau nu, dacă “m-am făcut mare” aşa cum ar fi trebuit sau nu. Şi apoi, cine naiba ştie cum ar fi trebuit să fiu? M-am ales cu persoana care sînt acum. Aşa am rezultat după toată munca nenormată, neclasificată, neînregistrată de a deveni adult. Dar am căpătat un nou unghi de vedere; zic unghi căci nu îmi place expresia “punct de vedere”. La mine cînd e punct e gata, definitiv, final, complet închis. Un unghi îţi oferă perspective – am învăţat asta la geometrie. Am învăţat să creez noi unghiuri de vedere, noi oglinzi in care să mă vad, noi întrebări care să nu îmi dea pace şi peste toate astea îmi trăiesc viaţa de adult. Cu patimă, cu îndoieli, cu timiditate, cu bucurie, cu încrîncenare.
Numai că, uneori se insinuează iar întrebarea aceea ca o respiraţie uşoară, “Cine naiba sînt eu?”. Şi ca să vedeţi ironie: mă uitam serile trecute la “Anatomia lui Grey” – serialul. Îmi place la nebunie e mai bun ca o vizită la psiholog. Iar frumoasa Grey, Meredith Grey, doctoriţa cu suflet şi nelinişti umane spune” Azi am fost persoana din mintea mea!”. Am închis televizorul şi am plîns.
miercuri, 12 noiembrie 2008
În faţa blocului
Mă uit pe geam cum plouă cu frunze. Nu, asta nu face parte din seria celebră a găinii cu trei picioare care a născut pui vii devenind astfel aproape mamifer. Nu. A venit toamna – atît. Vedeţi? Nimic senzaţional – a venit toamna şi afară plouă cu frunze. E a doua oară că plouă cu frunze. Prima dată era aşa.... la încropirea toamnei din ultimele amăgiri fierbinţi ale verii, dăduse o brumă de frig şi o ploaie pe măsură. Din cauza asta castanul meu a început să plouă şi el cu propriile-i frunze încă verzi. Azi e a doua ploaie, dar azi plouă numai castanul meu, cu frunzele strînse, răsucite, uscate, condimentînd frigul aproape iernatic şi ceaţa vagă, rară, deşiraaată rău.
Nu mi-a plăcut niciodată toamna, am văzut-o ca pe o moarte, ca pe un duşman, ca pe frigul care vine din pămînt cerîndu-şi copacii, frunzele, iarba, florile. De data asta însă..... de data asta văd toamna altfel. O văd ca pe blîndeţea grădinarului care pregăteşte florile pentru iarnă: pe unele le curăţă de frunze, pe altele le înveleşte în straturi groase de ziar, iar altora le face loc degrabă căci ele ştiu singure să înfrunte iarna. I-am scris iubitului meu: “Jurnal de frunze! Copacul de lîngă balconul meu e galben ca un puişor de găină. Plus că ieri am trecut pe sub ramurile mari mari mari ca o umbrelă zînească a unui copac cu frunzele atit, dar atît de galbene că se schimba lumina în poleială înfrunzită. Apoi a mai fost copertina transparentă, arcuită, de la cofetărie pe sub care am trecut după-amiaza şi era plină de frunze căzute: maro, triste, resemnate, palide, cred că de la mirosul prea tare de vanilie! Castanul meu se încăpăţînează să mai aibă şi frunze verzi!” Asta era acum oho! deja acum o săptămînă! Între timp castanul meu a început să plouă cu propriile-i frunze.
Da’ nu asta vroiam să spun. Ideea era că sîntem uite în noiembrie, e frig, e vremea cam de porc dar densitatea de copii ieşiţi la joacă în faţa blocului nu scade. La mine în faţa blocului e frumos: avem grădiniţe cu iarbă, cu flori, copaci de toate felurile şi copiii care să exploateze toate astea. Ăstora mici nu le pasă domnule; nu le pasă nici de frig, nici de ploaie, iar cînd o da zăpada – ehe! atunci să vezi! Au început să cadă frunzele (că de aici mă pierdusem în frunze şi toamne) iar ăştia mici – ecologişti convinşi, căci folosesc tot ce au la îndemînă din partea naturii, mărşăluiesc de-a pituluşu’ printre copaci făcînd fîş fîş fîş la fiecare pas. Dar fîş fîş-ul ăsta n-are niciun farmec dacă nu e accentuat cu îndîrjire şi expus publicului: “Mamăăăăăăăă, ia uuuiteeeee!” şi bate aprig din picioare împrăştiind conştiincios grămada de frunze uscate, taman nu demult adunate frumos într-o moviliţă ordonată. Deh! Copii! Iar de aici mi-am adus aminte o fază mai din vară. OK, nu era chiar vară, era sfirşitul lui septembrie dar caaald, frumooos, 100% vară.
Să vedeţi: ies eu într-o bună zi în faţa blocului, mă duc agale pe aleea dintre blocul meu şi cel de vis-a-vis că am treabă în oraş calculînd unde trebuie să merg şi ce am de făcut, timp în care trag cu urechea spre grupul de copii care profitînd de ultimele zile văratice ale toamnei, se joacă în spaţiul verde (ăla cu “Nu călcaţi iarba” – noroc că tăbliţa indicatoare cu pricina şi-a găsit alte utilizări luîndu-şi tălpăşiţa din gradina blocului). Ei, trecînd eu aşa cu un ochi la copii – că prea erau serioşi, ergo=situaţie neobişnuită – şi cu un ochi la drum ca să nu mă împiedic, avînd certe calităţi în acest sport, aud:
- Come on! Asta vine here!, this one aici şi… ei, come on, stay here!
Cu un efort de atenţie şi concentrare demn de celebrul agent 007, fără să fac chestia aia cu Bond! James Bond! adică în cazul meu Stănescu! Luminiţa Stănescu! disimulez, fac pe surda, merg ţanţoş, fac ochii roată şi zoom-ez (nu cred că există cuvîntul ăsta dar în filme aşa se petrec lucrurile) şi ce văd? Gaşca de copii, stînd roată pe genunchi în iarba încă verde, înfige aproape ceremonios şi sobru beţe într-o bucată de polistiren expandat, spre a deveni ulterior un fel de machetă a ceva între casă, cazemată şi armă SF! Aha! Deci asta era! Cînd mă repliez din 007 în Luminiţa Stănescu, evidenţa mă izbeşte fix în creştet:
Copiii din faţa blocului meu se joacă în limba engleză!!!!!!!!!
Halucinant! Năvălí calculatorul în faţa blocului! Nu la propriu, ci prin reprezentanţii şi beneficiarii săi direcţi – copiii, dar tot halucinant e! Ca mîine nu te mai lasă ăştia mici să le verifici carnetul cu note de la şcoală decît dacă le adresezi pe mail cerere oficială în engleză, franceză şi farsi – sau hindu – la alegere! Şi nu uitaţi să apăsaţi tasta “Enter”!
Peste vreo 2 săptămîni după întîmplarea de mai sus, am ceva treabă la Bucureşti şi calc pragul Tîrgului de Turism. Lume multăăăăă, de se calcă în picioare. Unii cară după ei valize pe rotile pentru depozitat pliantele publicitare pe care le culeg de la standuri – ca să nu plece omul cu mîna goală dacă tot a venit pînă acolo. Prin diverse colţuri şi colţişoare se fac degustări: care de peşte afumat, care de caşcaval aşternut pe crenguţe de brad, care de ceva care te afumă.... adică o ţuiculiţă, o pălincuţă, care cum are curaj! Frumos! Într-unul din pavilioane, pus cu fundul la expozanţi şi vizitatori că aşa se face pe la noi, o mică scenă pe care se perindă cu aprig cîntec şi joc artişti populari. S-ar aduna mai multă lume dar nu e loc. Asta nu e prezentare, e spectacol adevărat – fără fuste cu tivul imediat sub fund, fără craci azvîrliţi din şolduri sub pretextul că e dans. Aici sînt nişte tanti şi nişte neni care te lasă cu gura căscată. Dansează cu spatele drept, cu privirea înainte, şi îşi poartă hainele tradiţionale cu aşa o mîndrie că uite, recunosc, mie mi-au dat lacrimile! Apoi intră pe scenă 4 fătuţe frumoase ca Dumnezeu, ţinîndu-se de mînă una pe alta ca leac împotriva timidităţii, care timiditate plus emoţiile le face obrajii roşii. Şi încep fetele să cînte dragii mei. Toată lumea se opreşte din mişcare ca într-o poză mare în care numai cele 4 fete se mişcă într-un dans cuminte, înălţind voci de dive către noi. Toată lumea face poze, se stîrnesc şoaptele ca vîntul uşurel:
- Ăsta e folclor domne’, folclor adevărat.
- Daaa!
- Vai de mine ce voci!
- Pe astea nu le vede nicio televiziune domnule si uite cum cîntă.
Ei da, aceleaşi fete care peste o jumătate de oră se plimbau îmbrăcate ca orice adolescente cu blugi şi tricouri scurte, colorate ne-au transformat din vizitatori în spectatori. Ne-au amintit nişte valori, ne-au oferit o mostră de inocenţă, de Românie curată. Iar în timpul ăsta copiii din faţa blocului meu se joacă în limba engleză. Ptiu fir-ar să fie!
Nu mi-a plăcut niciodată toamna, am văzut-o ca pe o moarte, ca pe un duşman, ca pe frigul care vine din pămînt cerîndu-şi copacii, frunzele, iarba, florile. De data asta însă..... de data asta văd toamna altfel. O văd ca pe blîndeţea grădinarului care pregăteşte florile pentru iarnă: pe unele le curăţă de frunze, pe altele le înveleşte în straturi groase de ziar, iar altora le face loc degrabă căci ele ştiu singure să înfrunte iarna. I-am scris iubitului meu: “Jurnal de frunze! Copacul de lîngă balconul meu e galben ca un puişor de găină. Plus că ieri am trecut pe sub ramurile mari mari mari ca o umbrelă zînească a unui copac cu frunzele atit, dar atît de galbene că se schimba lumina în poleială înfrunzită. Apoi a mai fost copertina transparentă, arcuită, de la cofetărie pe sub care am trecut după-amiaza şi era plină de frunze căzute: maro, triste, resemnate, palide, cred că de la mirosul prea tare de vanilie! Castanul meu se încăpăţînează să mai aibă şi frunze verzi!” Asta era acum oho! deja acum o săptămînă! Între timp castanul meu a început să plouă cu propriile-i frunze.
Da’ nu asta vroiam să spun. Ideea era că sîntem uite în noiembrie, e frig, e vremea cam de porc dar densitatea de copii ieşiţi la joacă în faţa blocului nu scade. La mine în faţa blocului e frumos: avem grădiniţe cu iarbă, cu flori, copaci de toate felurile şi copiii care să exploateze toate astea. Ăstora mici nu le pasă domnule; nu le pasă nici de frig, nici de ploaie, iar cînd o da zăpada – ehe! atunci să vezi! Au început să cadă frunzele (că de aici mă pierdusem în frunze şi toamne) iar ăştia mici – ecologişti convinşi, căci folosesc tot ce au la îndemînă din partea naturii, mărşăluiesc de-a pituluşu’ printre copaci făcînd fîş fîş fîş la fiecare pas. Dar fîş fîş-ul ăsta n-are niciun farmec dacă nu e accentuat cu îndîrjire şi expus publicului: “Mamăăăăăăăă, ia uuuiteeeee!” şi bate aprig din picioare împrăştiind conştiincios grămada de frunze uscate, taman nu demult adunate frumos într-o moviliţă ordonată. Deh! Copii! Iar de aici mi-am adus aminte o fază mai din vară. OK, nu era chiar vară, era sfirşitul lui septembrie dar caaald, frumooos, 100% vară.
Să vedeţi: ies eu într-o bună zi în faţa blocului, mă duc agale pe aleea dintre blocul meu şi cel de vis-a-vis că am treabă în oraş calculînd unde trebuie să merg şi ce am de făcut, timp în care trag cu urechea spre grupul de copii care profitînd de ultimele zile văratice ale toamnei, se joacă în spaţiul verde (ăla cu “Nu călcaţi iarba” – noroc că tăbliţa indicatoare cu pricina şi-a găsit alte utilizări luîndu-şi tălpăşiţa din gradina blocului). Ei, trecînd eu aşa cu un ochi la copii – că prea erau serioşi, ergo=situaţie neobişnuită – şi cu un ochi la drum ca să nu mă împiedic, avînd certe calităţi în acest sport, aud:
- Come on! Asta vine here!, this one aici şi… ei, come on, stay here!
Cu un efort de atenţie şi concentrare demn de celebrul agent 007, fără să fac chestia aia cu Bond! James Bond! adică în cazul meu Stănescu! Luminiţa Stănescu! disimulez, fac pe surda, merg ţanţoş, fac ochii roată şi zoom-ez (nu cred că există cuvîntul ăsta dar în filme aşa se petrec lucrurile) şi ce văd? Gaşca de copii, stînd roată pe genunchi în iarba încă verde, înfige aproape ceremonios şi sobru beţe într-o bucată de polistiren expandat, spre a deveni ulterior un fel de machetă a ceva între casă, cazemată şi armă SF! Aha! Deci asta era! Cînd mă repliez din 007 în Luminiţa Stănescu, evidenţa mă izbeşte fix în creştet:
Copiii din faţa blocului meu se joacă în limba engleză!!!!!!!!!
Halucinant! Năvălí calculatorul în faţa blocului! Nu la propriu, ci prin reprezentanţii şi beneficiarii săi direcţi – copiii, dar tot halucinant e! Ca mîine nu te mai lasă ăştia mici să le verifici carnetul cu note de la şcoală decît dacă le adresezi pe mail cerere oficială în engleză, franceză şi farsi – sau hindu – la alegere! Şi nu uitaţi să apăsaţi tasta “Enter”!
Peste vreo 2 săptămîni după întîmplarea de mai sus, am ceva treabă la Bucureşti şi calc pragul Tîrgului de Turism. Lume multăăăăă, de se calcă în picioare. Unii cară după ei valize pe rotile pentru depozitat pliantele publicitare pe care le culeg de la standuri – ca să nu plece omul cu mîna goală dacă tot a venit pînă acolo. Prin diverse colţuri şi colţişoare se fac degustări: care de peşte afumat, care de caşcaval aşternut pe crenguţe de brad, care de ceva care te afumă.... adică o ţuiculiţă, o pălincuţă, care cum are curaj! Frumos! Într-unul din pavilioane, pus cu fundul la expozanţi şi vizitatori că aşa se face pe la noi, o mică scenă pe care se perindă cu aprig cîntec şi joc artişti populari. S-ar aduna mai multă lume dar nu e loc. Asta nu e prezentare, e spectacol adevărat – fără fuste cu tivul imediat sub fund, fără craci azvîrliţi din şolduri sub pretextul că e dans. Aici sînt nişte tanti şi nişte neni care te lasă cu gura căscată. Dansează cu spatele drept, cu privirea înainte, şi îşi poartă hainele tradiţionale cu aşa o mîndrie că uite, recunosc, mie mi-au dat lacrimile! Apoi intră pe scenă 4 fătuţe frumoase ca Dumnezeu, ţinîndu-se de mînă una pe alta ca leac împotriva timidităţii, care timiditate plus emoţiile le face obrajii roşii. Şi încep fetele să cînte dragii mei. Toată lumea se opreşte din mişcare ca într-o poză mare în care numai cele 4 fete se mişcă într-un dans cuminte, înălţind voci de dive către noi. Toată lumea face poze, se stîrnesc şoaptele ca vîntul uşurel:
- Ăsta e folclor domne’, folclor adevărat.
- Daaa!
- Vai de mine ce voci!
- Pe astea nu le vede nicio televiziune domnule si uite cum cîntă.
Ei da, aceleaşi fete care peste o jumătate de oră se plimbau îmbrăcate ca orice adolescente cu blugi şi tricouri scurte, colorate ne-au transformat din vizitatori în spectatori. Ne-au amintit nişte valori, ne-au oferit o mostră de inocenţă, de Românie curată. Iar în timpul ăsta copiii din faţa blocului meu se joacă în limba engleză. Ptiu fir-ar să fie!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)