Vreau să cred

Deunăzi mă plimbam pe stradă spre una din zilnicele destinaţii anoste dar necesare, mergînd agale undeva între ploaie şi aşteptarea ei, privind firele iarbă înalte, profund verzi sub cerul lor de frunze mişcătoare. Năştea ceva ca o pace iarba, mă îndemna să mă pierd în gînduri fluide, să mă rostogolesc într-un hohot de rîs demult aşteptat. Este uimitor cît de simplu poţi păşi în două lumi deodată – un pas pe asfaltul încins, un pas în lumea pipăită de un vis de-al meu. Mişcătoare imagini plane alternează vertical cu fiecare pas, reuşind să ataşeze fiecărei realităţi o nedefinită visare. Ce caut? Care lume, gînd sau culoare mă vrea?

Aşa se întîmplă mai mereu, tot caut cîte ceva scotocind în cap conexiuni aleatorii sucind şi răsucind sinapse şi aşa destul de nelalocul lor şi dintr-o dată cuvintele încep să curgă aşezîndu-mi-se în minte în straturi răcoroase.
Este vorba despre a vrea, despre a crede. Cred în multe lucruri, nu cred în altă mulţime de lucruri dar descopăr că mai există şi lucrurile în care aş vrea să cred.

Vreau să cred în frumuseţe. Vreau să cred că toate culorile zîmbesc. Vreau să cred că oamenii nu mor ci merg să împlinească divin de omeneşte o rotunjime perfectă a vieţii. Vreau să cred că nu eu sînt omul greşit, vreau să cred că nu lumea aceasta este greşită. Vreau să cred că lacrimile de frumos şi dragoste se întorc în ploi tămădutoare. Vreau să cred că în fiecare om există o imensă poartă solară care se poate deschide adăugînd lumină luminii. Vreau să cred în toate astea cu tărie, cu avîntată îndîrjire, cu bucurie. De ce? Iată de ce:

Cîndva, într-un oraş mare, într-o seară, cineva a semnalizat dreapta, a rotit volanul maşinii elegante şi a urcat dealul cu drumul lui şerpuitor şi strîmt pînă cînd toate luminile oraşului s-au aşternut la picioarele noastre. A oprit maşina în acel loc şi ne-am apropiat de balustrada care transforma neaşteptat tot dealul într-o terasă mare cu vedere panoramică.

- Îmi place oraşul noaptea, ai spus. Pentru că numai noaptea e plin de viaţă, se aprind toate luminile, e ca şi cum ai putea vedea oamenii trăind. Ziua tot oraşul ăsta e o imensă albie secată, plină de pietre.

Ca şi atunci şi acum cînd îmi aduc aminte mă întristez. Aş vrea să pot face un gest, să spun ceea ce este de spus, aş vrea să fi făcut acel gest, să fi spus acele cuvinte! Timpul însă, prea rar este aliatul nostru. Timpul acelor cuvinte a trecut. Acum însă pot face altceva – pot să îmi imaginez din nou că sînt acolo sus, că mă pierd aproape în sclipirile care împart întunericul în artere şi vase prin care curge lumină şi viaţă, pot să întind mîna, să îţi prind umărul, să-ţi întorc privirea către mine şi să-ţi spun:

- Mulţumesc. Mi-ai arătat cea mai adîncă tristeţe a ta, cea mai mare temere căreia îi faci loc în viaţa ta, îi faci atît de mult loc încît tu crezi că înghite tot: dragoste, tandreţe, curaj, poftă nebună de viaţă, împărtăşire, tot! Dar eu ştiu că nu este aşa! Da, noaptea este strălucitoare în oraşul acesta superb, dar ziua....ziua este adevărată! Poartă cu ea lumina adevărului, a ridurilor care se văd, dă în vileag locurile în care te poţi ascunde...da, uneori lumina zilei e greu de îndurat. Mai ales dacă trebuie s-o întîmpini singur – cu adevărat singur. Ştiu exact cum este. Dar vezi tu, nu ştiu cînd, nu ştiu cum, pur şi simplu s-a întîmplat, deşi se spune că niciodată nimic nu se întîmplă pur şi simplu – dar ziceam că s-a întîmplat să dobîndesc un gînd. Un gînd care mi-a spus că nimic din toate astea nu este adevărat. Numai imaginaţia noastră ne face să suprapunem realităţii ceva din noi înşine – ceva bun sau nu tocmai, ceva vesel sau trist, ce avem şi noi la îndemînă. Şi dacă tu ţi-ai rupt de undeva curajul necesar să îmi arăţi ... ei bine, voi face acelaşi lucru, numai că de data asta îmi voi aduna tot curajul, supunîndu-mă chiar propriei temeri de ridicol şi îţi voi spune aşa:

- Şi ce dacă merg pe această stradă, eu pot fi oriunde vreau să fiu şi văd cum se transformă asfaltul sub ochii mei, înălţînd iarbă curată şi verde dintr-un capăt în celălalt iar oraşul devine un vis plutitor cu semafoare înfipte în iarba care acoperă orizontalul ca o vindecare fără margini.

Asta vreau să dăruiesc – o viziune naivă dar vindecătoare.

O să spuneţi şi voi că sînt naivă? OK. Dar acum văd cît de bine este să pot fi naivă, să pot aşeza peste orice întîmplare nedorită, un tablou al naivităţii mele, care vede lumea verde, înflorită, bucuroasă, caldă. Pentru că tocmai asta mă împlineşte surprinzător de dulce şi de suav.

Barza din Ţara Graniţelor

Aveam vreo 5 ani cînd am fost prima dată la mare. Două lucruri mi le amintesc puternic din prima mea vacanţă la mare: vîntul de pe plajă, despre care am aflat mai tîrziu că se numeşte briză şi faptul că am făcut otită. Briza m-a făcut să cred îmi este frig aşa că mama mea şi-a scos din bagaje o rochită de casă albastră cu imprimeuri şi m-a invelit cu ea – asta a fost prima mea costumaţie de plajă! Otita mea ne-a făcut în schimb să ne întoarcem acasă cu cîteva zile mai devreme. Mai apoi am aflat că în general copiii cînd merg prima dată la mare răcesc, fac viroze, otite etc dar ăsta nu trebuie să fie un motiv de panică. Cert este că am rămas îndrăgostită de mare. Ştiţi, noi mergeam la mare cu cortul. Încărcam valize imense sau cîte un rucsac de dimensiuni aproape montane, călătoream o noapte întregă cu trenul iar dimineaţa eram pe plajă! Ei, bineînţeles că niciodată nu aveam răbdare să montăm cortul, să desfacem bagajele, aşa că aşteptam atît cît să ridicăm aproximativ cortul şi apoi mă strecuram printre beţele de susţinere peste care atîrna pînza groasă de doc gri deschis cu fîşii albastre şi mai mult pe dibuite îmbrăcam costumul de baie după care alergam pe plajă, aruncam ghemotoc prosopul de baie pe nisip şi mă duceam spre mare cu atîta suflet de parcă viaţa mea ar fi depins de acea mereu primă întîlnire cu valurile. Nu ştiam că asta mă va defini pe vecie, nu ştiam că asta se numeşte patimă, nu ştiam că patima nu se smulge niciodată nici din trup, nici din gînd. Nu ştiam că patima trăieşte înflorind fiecare atom al meu – eram neştiutoare, eram inocentă, eram numai o copilă care plîngea cînd se despărţea de mare.

Este diferită marea văzută în vacanţele petrecute la cort! E însoţită de sunete, de culori, de mirosuri. Sunetul picioarelor goale afundîndu-se în nisip – fîş, fîş, fîş; sunetul uşor ridicol al şlapilor ridicînd nisipul în spatele lor ca o maşină de curse de dimensiuni complet greşite – flapfff, flapfff, flapfff. Culorile sînt ameţioare! O fi Marea Neagră mai săracă în nuanţe mediteraneene, dar Marea Neagră în nopţile cu lună plină, cînd valurile aproape dispar, e oţel curat şi perfect strălucitor sărutat din cînd în cînd de ascuţite străfulgerări de argint! Iar mirosul... mirosul de sare vie împletită cu însăşi necuprinderea mării! Mirosul acesta nu se uită, mirosul acesta naşte păcate şi patimi dulci.

Îmi place să stau întinsă pe nisip, să nu mişc nici măcar un deget, să simt cum mi se încinge pielea desfătată cu raze fierbinţi, subţiri, aurii; îmi place la nebunie să mă las iubită de soare.
Apoi îmi place să mă plimb pe malul mării – banal, simplu, demodat chiar. Fară şlapi, fără pantaloni scurţi sau eşarfe legate în talie; cu costumul meu de baie fără brizbrizuri, cu picioarele goale ca cea mai frumoasă goliciune. Este o ţară la întîlnirea dintre apa mării şi ţărm. Linişte, aer sărat şi umed, un picior în apă, unul pe nisipul nici ud nici uscat, soarele arde, briza te face să nu-l simţi. E ţara zîmbetului. E locul unde eu sînt mereu fericită. Acolo am voie să fac lucruri aşa... cu iz desuet – să adun scoici şi pietre, să mă doară în cot dacă sînt grasă sau slabă, înaltă sau scundă, să nu dau doi bani pe părerea nimănui de spre mine, să mă simt bine cu mine însămi, să visez. Este locul în care ştiu că nu-mi pierd niciodată inocenţa pentru că nu trebuie să aleg, să decid, să mă rup între luciditate şi patimă.

Îmbinarea apei cu nisipul grunjos este lumea dintre două lumi, este ţara graniţelor – acolo unde pot fi mereu pe graniţă trăind echilibrul jinduit cu atîta flacără şi atîta asprime, unde nu trebuie să aleg pentru că totul este deja perfect, venind din cea mai frumoasă, inocentă şi curată linişte. Este atît de simplu! Şi atunci mă întorc şi zic: de ce avem nevoie de o ţară a graniţelor ca să ne regăsim? De ce trebuie să tot facem alegeri, să decidem despicînd inexistente fire în patru, in paişpe, în şaişpe – oricum nu are importanţă, am uneori senzaţia că tot nu sîntem mulţumiţi de alegerile noastre. Vrem să rămînem pe graniţă – eu una sigur aş vrea.

Aveam o jucărie: o barză care bea apă dintr-un fel de fîntînă. Pe mine mă fascina jucăria asta: puneam apă în fîntîniţă, mişcam uşor barza şi ea începea un soi de dans unidimensional şi hipnotic prefăcîndu-se că bea apă apoi îndreptîndu-se graţios afişînd întreaga ei zvelteţe de barză, apoi aplecîndu-se iar spre apă şi tot aşa, multă vreme, lucru de mirare pentru o jucărie fără cheiţă – să se mişte singură atîta timp. Eu chiar credeam că barza mea de plastic bea apa! Ei, am aflat după aceea că de fapt era un simplu joc cu greutăţi şi contragreutăţi – cînd acestea se echilibrau barza se oprea. Dar asta a fost singura jucărie căreia aflîndu-i secretul nu am destrămat o uimire ci am am găsit un motiv să o admir şi mai mult – căci se dovedise a fi o barză foarte inteligentă şi inventivă.

Acum mă gîndesc că barza mea de jucărie încă îmi place, deşi nu o mai am, mai ales pentru că în afară de faptul că purta în ea inventivitatea creatorului ei, a căpătat în imaginaţia mea viaţă proprie şi nu este nehotărîtă mişcîndu-se perpetuu înte apă şi verticală, pur şi simplu nu vrea să ia nicio decizie care să îi schimbe viaţa ei de barză definitiv! Rămîne pe graniţă! Ea trăieşte în ţara graniţelor pentru că aşa vrea, iar asta nu o face să dispară din realitate! Dimpotrivă, o face infinit mai reală, mai umană.

Tare mult mi-aş dori să mai găsesc undeva o jucărie din aceea! Aş aşeza-o frumos pe birou în faţa ferestrei, i-aş da apă să bea şi urmărindu-i pendularea senină aş călători mereu cu ea în Tara Graniţelor. Cum? Păi mă gîndesc să ne facem paşaport!

Patria mea

Grigore Leşe: “Nu poţi înţelege viaţa aceasta dacă nu te laşi plouat pînă la piele, dacă nu ai un pic de boemie […]”

Îmi aduc aminte: eram cu Isabela – îmbrăcate fooaaarte pompos, după moda acelei veri, cu bluziţe albe, simple şi fuste scurte, colorate, învolănate, cu jupoane complicate pe dedesubt apretate sîrguincios şi călcate cu precizie chirurgicală. Rezultatul era o nebunie de volănaşe învoalte ca nişte bezele de bumbac! Erau timpuri romantice! Iar noi eram aşa mîndre de fustiţele noastre noi! Scopul acestei impresionante etalări de volănaşe şi dantelă era o plimbare în centrul oraşului pe fundalul unei superbe zile de vară. Asta pînă a început ploaia – o ploaie adevărată de vară care a transformat oraşul într-o lagună iar volănaşele noastre în triste bucăţi de pînză sprijinite de jupoanele brusc dezumflate. Toată munca aceea migăloasă redusă la nişte biete bucăţi de bumbac colorat şiroind apă de ploaie şi apret! Era un dezastru! Dar ploua atît de frumos! Aşa că ne-am descălţat, ne-am luat sandalele în mîini şi am pornit rîzînd la drum prin ploaia caldă care curgea şiroaie, mergînd fără grabă şi stîrnind vălurele în apa care ne ajungea pe alocuri pînă la glezne. Aceea a fost o ploaie adevărată şi o plimbare pe măsură! Nu înţeleg de unde vine bucuria de a te lăsă plouat pînă la piele dar e aşa de bine!

Asta mi-am amintit în timpul emisiunii la care era invitat Grigore Leşe. Apoi m-a cucerit felul în care vorbea. Avea o dulceaţă aparte vorbirea lui. Mi-am zis că asta vine probabil de la cuvintele pe care le foloseşte. El nu zice a cînta ci a hori, nu zice voce zice glas, nu zice nebunia frumosului ci zice sminteala frumosului. Asta e o expresie superbă – sminteala frumosului! Undeva într-un colţ mov al minţii mele – nu ştiu de ce îmi imaginez că este mov – definiţia smintelii este alta decît cea din dicţionar. Colţişorul acela de creier plin de conexiuni mov are obiceiul să îmi joace feste aducîndu-mi în gînd noţiuni, imagini şi gesturi pe care n-am habar de unde le găseşte! Demonstraţie: eram împreună cu mătuşa mea de la Bucureşti într-un hotel din Budapesta declarat de 4 stele. Lume din toate colţurile pămîntului vine şi pleacă zilnic. Noi intrăm într-unul din cele patru lifturi făcînd loc unui cuplu de nemţi să vină şi ei. Dumnealor refuză politicos şi aşteaptă la alt lift. Închid uşile şi mătuşă-mea zice: “Nemţi na! Ce vrei? Ăştia sînt mai reci, nu ca noi – latinii”. Asta declanşează în colţul meu cel mov de creier o imagine aproape apocaliptică: uşile liftului se deschid iar eu ies îmbărcată cu un poncho colorat, o pălărie imensă şi cînt cît mă ţin amigdalele: a ia ia ia iaiiiiiiiiii morenaaaaaaaaaaaa! Apocaliptic! Aşa funcţionează colţişorul cu pricina, aşa că nu mă mir să găsesc acolo că sminteală nu este egal cu nebunie, cu pierderea judecăţii, cu tulburarea minţii. Sminteala este pentru colţişorul mov al minţii mele ceva frumos, împletit din entuziasm, din visare, dintr-un fel de tulburare a calmului, un soi de efervescenţă. Verific dicţionarul pentru că nu mă pot abţine şi găsesc o ultimă explicaţie pentru sminteală: răstălmăcirea cuvintelor cuiva. Nu-i aşa că sună bine “sminteala frumosului” chiar şi după dicţionar? Adică “răstălmăcirea frumosului”. De ce nu? Răstălmăcire, tălmăcire, tîlc, rost, rostuire!

Aşa am crezut, că am priceput dulceaţa vorbirii lui Grigore Leşe prin cuvintele pe care le foloseşte. Greşeam. Nu adunasem toate elementele pentru că era mai mult decît atît. Era FELUL în care vorbea: din suflet, cu suflet, cu dragoste, cu duioşie! Cu multă duioşie şi cu mult respect pentru limba română şi pentru oameni. Iată un exemplu din cîntecele adunate de el: “A trăi o zi sau două şi s-o duce ca şi-o rouă” şi el zice treaba asta cu atîta drag! M-am gîndit că în limbaj “modern” ar veni cam aşa: “Ce vrei dragă, asta este, trăim cît trăim după care pa! Murim!”. Atît de cinic, de fals, de superficial mi s-a părut dintr-o dată limbajul nostru urban cu pretenţii de modernism, de oameni evoluaţi! Şi-atunci am înţeles, am desluşit acel dor care mă încearcă uneori şi pe care n-am ştiut să-l definesc pînă acum. Dorul acesta nedefinit mă încearcă de fiecare dată cînd vin dinspre Bucureşti cu maşina şi în faţă, printre curbele care urcă şi urcă şi urcă se deschide dintr-o dată valea sprijinită de dealurile prinse ca într-o horă şi ceva la vederea acestui peisaj familiar îmi încălzeşte inima. Acum ştiu - mi-era dor de patria mea. Îmi ESTE dor de patria mea, de tot ceea ce clădeşte patria mea!

Mi-e dor de sminteala frumosului care naşte hore, doine şi balade, care izvodeşte cu migală cusături pe borangic de poveste.
Mi-e dor de limba română căreia nu-i pasă dacă o scriem cu î din i sau din a.
Mi-e dor de limba română vorbită, spusă din suflet, cu suflet.
Mi-e dor de patria mea cea făcută din încreţirea şi neliniştea pămîntului căreia îi zicem deal sau munte.
Mi-e dor de patria mea făcută din calmul pămîntului căruia cîmpie îi zicem.
Mi-e dor de şuvoaiele de lumină care scaldă pămîntul patriei mele şi cărora le zicem rîu, fluviu, mare.
Mi-e dor de patria mea care transcede palpabilul şi geografia înăţîndu-se din spiritul locului şi al oamenilor, clădindu-şi trupul eteric dar nu trecător!
Mi-e dor de patria mea cea măiastru alcătuită pe care mereu căutînd-o tot mai anevoie o găsim!

Semnele

Cînd eram în şcoală aveam o problemă cu compunerile – îmi plăcea să scriu conţinutul – cuprinsul adică, dar introducerea şi încheierea îmi erau nesuferite, aşa că le expediam scurt în cîte o propoziţie. Evident această concizie exagerată făcea ca notele mele la compuneri să scadă cu un punct - două. Şi pentru că funcţia creează organul, am păstrat acest obicei din timpul şcolii, perpetuîndu-l! Uneori însă mi se întîmplă tocmai contrariul – ca şi acum – ştiu introducerea, ştiu încheierea, imi pune probleme cuprinsul!
Introducerea e foarte simplă, brutal de simplă: într-o noapte am visat că sînt fericită. Ştiu că au trecut mulţi ani din noaptea aceea, dar de atunci şi pînă acum, visul în care am fost fericită m-a bîntuit necontenit şi nu m-a bîntuit ca o dulce amintire! O, nu! Mai mult decît atît, s-a transformat într-o devoratoare obsesie. Uneori reuşesc să mă smulg acestei obsesii iar atunci mi se întîmplă lucruri extraordinare!
Ei bine, aici incepe cuprinsul iar eu nu ştiu cum să explic... Este vorba de tablouri, tablourile Olgăi mai exact. Adică nu tocmai despre tablouri, ci despre ceea ce este în spatele lor, sau... Of! Sinceritatea este atît de complicată! Ziceam că este vorba de tablourile Ogăi. Ştiţi... prietena mea Olga, pictoriţa frumoasă ca o zînă! Am aşteptat cu nerăbdare noua ei expoziţie aşa cum aştepţi un prieten pe care nu l-ai mai văzut de mult. Îi ştiam stilul, îmi era dor de pînzele sobre pline de întrebări timide din care răzbătea pe ici-colo cîte un crîmpei temător de zîmbet. Greşeam, evident greşeam, nu luasem în calcul timpul. Timpul este cel mai grozav sculptor de caractere, de impresii, timpul modelează în noi felul în care dăm expresie sinelui nostru; cu condiţia să îi recunoaştem timpului această calitate şi să ne permitem nouă înşine să ne lăsăm modelaţi de această latură subtilă a timpului.
Era o explozie. Toţi pereţii se dematerializaseră aruncînd spre mine esenţa acelor tablouri. Acea esenţă m-a făcut să întorc spatele picturilor pentru că nu puteam să le privesc – mă copleşeau! Era atît de multă viaţă, pulsa atît de mult orgoliu dar era orgoliu curat şi frumos, fiecare bucată de pînză minuţios lucrată era sfidătoare dar nu ne sfida pe noi privitorii ci timiditatea. Olga mea şi-a luat inima în dinţi şi s-a pictat pe sine însăşi aşa cum este ea pe dinăuntru. După care a respirat adînc şi a făcut ca fiecare tablou să spună “Priviţi-mă bine!. ASTA SÎNT EU!”. Acesta este un gest de curaj – să te arăţi lumii dezgolită de aparenţe, de stratul gros al convenţiilor, de tabuurile impuse, de teama că s-ar putea să fii respinsă. Esenţa care ţipa din fiecare pînză era dăruirea sinelui. Nu este nimic simplu într-o astfel de dăruire. Doare fiecare tuşă de culoare care spune despre tine adevărul. Costă fiecare linie care dezvăluie temeri sau speranţă sau visare. Totul costă! Sinceritatea însă costă al naibii de mult!
Asta am vrut să spun, că miracolul care s-a produs în acea zi în galeria de artă nu a atins-o numai pe Olga, ne-a atins şi pe noi! Am văzut nobleţea sincerităţii, am văzut sensul dărurii acesteia, am văzut şi am înţeles cît miez cald şi plin de viaţă aduce în lumină împărtăşirea sinelui. Am văzut strigînd din fiecare culoare exact lucrul pe care mi-am dorit mereu să îl fac, dar mi-a lipsit curajul. Cred că a venit timpul să fac şi eu acel unic lucru care să însemne “Priviţi-mă bine! ASTA SÎNT EU!”.
Şi mai vreau să spun ceva: atunci am văzut SEMNELE!. Sînt semne peste tot în jurul nostru; semnele bucuriei, ale dăruirii, ale fericirii. Nu ne uităm la ele! Trecem pe lîngă! E mai comod aşa, aşteptînd nu ştiu ce moment, nu ştiu ce împrejurare. Am fost fericită în seara aceea, la expoziţie. Am fost cu adevărat fericită. Frumuseţea şi sinceritatea mă fac fericită. Asta este lecţia pe care am învăţat-o: fericirea vine din direcţii neaşteptate!
În acea seară am primit o certitudine şi o revelaţie. Certitudinea este că din clipa în care esenţa acelor tablouri mi-a pătruns în chiar măduva structurii mele de om, am ştiut că visul în care am fost fericită nu mă va mai bîntui niciodată.
“Necunoscute sînt căile Domnului” asta ni se spune şi o ştim. Revelaţia mea este aceasta: “Necunoscute sînt căile Omului!”.

Furia şi sîngele

De fiecare dată cînd am vrut să renunţ şi vai, de cîte ori am vrut să renunţ la atît de multe, m-a împiedicat furia. Peste fiecare moment în care aproape tînjeam la renunţare, a venit furia – amplă, clocotitoare, neînduplecată. Nu revoltă, nu îndîrjire, nu hotărîre – nimic din ceea ce plămădeşte oamenii puternici – pur şi simplu furie. Poate că este adevărat ce se spune despre ură şi dragoste – că le desparte un singur pas; s-ar putea să fie exact pasul pe care îl fac mereu între furie şi speranţă. Furia poate fi un sentiment constructiv – pentru mine uneori este căci ia naştere din adunarea fiecărui ultim strop de energie torsionînd fără milă fiecare celulă pînă la comprimarea propriului meu ADN care se ţîşneşte apoi ca un arc zgîriindu-mă pînă la sînge iar vederea acestui sînge îmi spune că trăiesc, încă mai trăiesc, aşa că nu imi permit luxul de a renunţa.
Aceasta e furia pe care o ştiu, o cunosc intim, mă dezmembrează şi mă reclădeşte. Aceasta este furia pe care o iubesc. Desigur că există însă şi furia pe care o urăsc profund, visceral şi complet – furia neputincioasă.
Uneori îmi imaginez că privesc viaţa – ce enervant de preţios sună chestia asta cu viaţa – ca pe un tablou vivant. Asta pînă în clipa în care tocmai viaţa – această ridicolă exprimare preţioasă, se întoarce către mine şi îşi înfige degetele în ochii mei arătîndu-mi SÎNGELE în timp ce eu urlu de durere. Şi nu este sîngele Domnului nostru Isus Hristos, ci este sîngele inocenţei moarte.
Eram în metrou privind absentă în jurul meu, cu gîndul la drumul cu autocarul pînă acasă, planificînd ziua următoare, încercînd să ignor micul cerşetor urcat la una din staţiile cărora le pierdusem şirul. Ca de fiecare dată, mă prefac absorbită în cine ştie ce calcule şi afişez o figură impasibilă aşteptînd să se termine litania cerşelii care precede traversarea vagonului de metrou cu mîna întinsă pe la fiecare călător. Îmi pregătesc ceva bănuţi şi îi ofer cerşetorului pe care apoi îl privesc fix de parcă mi-aş fi cumpărat cu preţul celor cîteva monede dreptul de a-i scotoci viaţa. E un copil. Un copil surprinzător de frumos, cu faţa rotundă, lipsită de rigiditatea şi vidul de expresie date de un trup prea slab. Nu pare a avea mai mult de 11-12 ani. E îmbrăcat destul de bine pentru vremea rece de afară dar are picioarele desculţe. Are faţa curată, hainele curate, numai picioarele goale au adunat praf şi mizerie. Ţine în braţe, bine proptit de trupul împlinit un frăţior mai mic. Dintr-o pungă scoate un biscuite şi îi dă celui mic să mănînce după care scoate sticla cu biberon şi face o întregă echilibristică între smuciturile metroului ca să nu scape pe jos biberonul sau ambalajul biscuitelui. Cel mic trage cu sete din biberon nişte apă sau poate e ceai, nu ştiu şi în final după ce pune cu grijă biberonul în pungă, fratele “cel mare” face o scurtă verificare asupra ţinutei fraţiorului: îi potriveşte hăinuţa la spate, îi aranjează căciuliţa şi botoşeii după care... după care, cu multă dragoste, atenţie şi tandreţe îi aranjează celui mic o şuviţă rebelă care cădea pe frunte. Pentru cîteva secunde am uitat să respir. Îmi simt lacrimile urcînd şi le opresc cu greu în ultimul moment căci pentru numele lui Dumnezeu, chiar nu vede nimeni? ASTA ESTE DRAGOSTE! ADEVĂRATĂ! Copilul acesta arată într-un singur gest tandreţea, grija, dragostea care ocroteşte, dragostea care luminează. Metroul se opreşte în staţia următoare. Băiatul coboară repede şi în drum spre următorul vagon face un scurt ocol şi aruncă ambalajul de biscuiţi în coşul de gunoi! Intră şi uşile se închid în urma lui. Cu riscul de a fi privită critic şi de a fi considerată prost crescută continui să mă uit la copilul acesta surprinzător. Îngenunchiază şi ia de la capăt litania cerşelii care precede traversarea vagonului de metrou cu mîna întinsă pe la fiecare călător. Atunci am văzut SÎNGELE şiroind pe pereţii vagoanelor de metrou. Şi nu era sîngele Domnului nostru Isus Hristos, ci sîngele inocenţei moarte.
Am vrut să mă ridic în picioare şi să strig: “Dumnezeu trebuia să mai dea o poruncă – să nu îngenunchezi!” şi îmi spun că ar fi trebuit să facă EL cumva astfel încît să nu permită să le fie ucisă copiilor inocenţa. Rămîn însă pe scaun consumată de furia pe care o urăsc – furia neputincioasă.
De ce ne lovim oare cu adevărat atunci cînd ne lovim de zidul neputinţei?

Luna, eu şi Pisica de Cheshire

Era Lună Nouă. Crai Nou adică. Nu ştiu de unde vine denumirea de Crai Nou dar mei îmi place aşa. Era deci Lună Nouă – Crai Nou pe o noapte senină şi călduţă. Toate astea m-au îmbiat să ies pe balcon să văd feliuţa de Lună subţire-subţire atîrnînd pe cer ca o gondolă. Şi ce să vezi? Luna zîmbea! Să explic: mă uitam la feliuţa nostimă de Lună şi la un moment dat am observat linia subţire care întregea rotundul ei – un contur uşor ca o părere, vag luminos, încadra marginea completă a Lunii decupînd subtil din valul de cerneală neagră a cerului un disc abia-abia o nuanţă mai deschis. Am privit cu atenţie acest echivalent personal al unei descoperiri astronomice confirmîndu-mi că nu e o părere. Puteam distinge partea umbrită a Lunii “sprijinită” în partea de jos de frumosul Crai Nou.
- Luna zîmbeşte, am conchis.
Şi din momentul acela mi-a devenit mult mai simpatică. Ba chiar privind cu insistenţă şi fără să clipesc, zona luminoasă începea să se desfacă spre margini ca şi cum Luna şi-ar fi ţinut palmele sub bărbie, cu degetele răsfirate.
Mi-am imaginat Luna stînd cu coatele pe pervazul unei ferestre imaginare, cu palmele desfăcute sub bărbie, privind absentă cine ştie unde şi zîmbind. Parcă stătea la şuetă Luna. Dar cu cine? Fac ochii roată să găsesc steaua sau constelaţia potrivită. Ei, aici încep problemele. Ştiu să recunosc Carul Mare, Carul Mic e prea mic, iar Centura lui Orion o recunosc din prima atîta că nu pricep dacă Orion – constelaţie fiind e cu capul în jos sau cu capul în sus. Am în bibliotecă un ditamai Atlas Geografic General – atlas nu glumă atîrnă 2-3 kile, nu ca astea de acum, subţirele de le zboară vîntul din raftul librăriei. În fine, mă cam ia valul azi – am ditai atlasul şi nu mă uit pe hărţile astronomice să văd cum stă Orion pe cer în luna Martie – cu capul în sus sau cu capul în jos. Ruşinos! Mai ales dacă mă gîndesc că atunci cînd eram mică vroiam să mă fac cosmonaut. Eh! Ce frumos era! Cum visam eu cu ochii pe atlas la Pămîntul văzut din spaţiu. Ştiam şi treptele de viteză cosmică. Explicaţie. Esenţial lucrurile stau cam aşa: ca să poţi ajunge în spaţiu cu racheta, musai să ai o viteză adecvată. În plus, în funcţie de viteză stai pe o orbită sau alta. Prima viteză cosmică e suficientă ca să te înscrii ca satelit artificial. A doua viteză cosmică e suficientă unei rachete ca să se înscrie pe o orbită şi să se învîrtă în jurul Soarelui ca o planetă. Iar cea de-a treia viteză cosmică asigură ieşirea unei rachete în afara Sistemului Solar. Cool! Sau în traducere clasic românească – straşnică treabă! Ce ziceam? Aoleu, iar am deviat – am zis eu că mă cam ia valul azi! Ziceam de Orion. Adică nu, ziceam de Lună. Care Lună stă la şuetă cu ceva stele. Cu care stele nu ştiu, tocmai ce am demonstrat că nu mă pricep să le identific.
Ia să încercăm noi ceva. Oare mă aude?
- Doamna Lună! Doamna Luuunăăă!
Nimic. Cred că e cam departe. Sau e pur şi simplu distrasă de muzicile astrale. Cine ştie? Dar parcă.... parcă seamănă un pic cu Pisica de Cheshire. O ştiţi pe Pisica de Cheshire? Cea din “Alice în Ţara Minunilor”. Care apărea şi dispărea pe bucăţi. Am fost şi eu o dată pisică de Cheshire. Ştiţi, eu am o pisică bruneţică şi sperioasă rău. Intr-o zi ne alergam prin casă. M-am ascuns după o uşă şi am scos numai capul zicînd “Ha ha!” La care pisica mea a făcut “Hhhhhhhh!”, s-a zbîrlit toată şi a fugit mîncînd pămîntul. “Ce s-o fi speriat aşa?” mi-am zis. În secunda următoare am realizat că biata de ea văzuse un cap pe marginea unei uşi. Îngrozitor! Am rîs spasmodic – m-am văzut pisică de Cheshire!
Concluzie: Luna, eu şi Pisica de Cheshire facem un trio formidabil!

CLAVICULA

E greu să fi femeie în ziua de azi? Ei, adevărul e că nu a fost uşor niciodată. Şi probabil că nu e uşor nici să fi bărbat. Despre a fi bărbat nu ştiu decît ce îmi doresc eu de la un bărbat. Despre a fi femeie ..., ei, e complicat. Încă tot nu ştiu să definesc “universal” ce înseamnă a fi femeie. Nici eu de multe ori nu mă regăsesc complet într-un model-tipar-schiţă-definiţie care există de cînd, cum “de cînd?”, tiparul ăsta e din totdeauna!. Nu mă simt femeie după cum cere standardul. A fi femeie trebuie să fie ceva mai mult decît o definiţie. Ce percepem noi e o împletire între cerinţa societăţii, rădăcina ADN-ului arhaic, aşteptările masculilor şi ... şi unde mai încape ce doreşte o femeie ca să se simtă femeie?
Se zice că trebuie să ştii să te iubeşti pe tine ca să ştii să iubeşti pe alţii. Poate să pară egoist la prima citire, dar iubirea nu are în esenţă nimic de a face cu egoismul. Sînt ireductibile, iubirea şi egoismul, aşa s-au născut.
Eu sînt femeie, aşa că încerc să privesc lucrurile din această perspectivă. Nu pot fi universală, mă mulţumesc cu colţişorul meu de privit lumea. Mi-a plăcut ceva spus de o femeie inteligentă, frumoasă, de succes. Cam aşa ceva “Fiecare femeie trebuie să găsească ceva care să îi placă, în propria-i persoană. Ceva de iubit la tine însăţi.” M-am gîndit că e OK, uşor. Pînă la urmă, indiferent dacă natura a fost sau nu darnică cu tine, te-a înzestrat sau nu cu frumuseţe fizică, în mod evident şi logic, există ceva în fiecare om, ceva personal, intim, ca o comoară desluşită cu încîntare şi ferită cu grijă de ochii celorlalţi, care să te facă să te îndrăgeşti pe tine însăţi şi să te priveşti ca pe deţinătoarea secretă a celei mai frumoase pietre preţioase. Ştiţi cum e cu teoria şi practica? Aşa a fost şi aici. Am încercat să aplic teoria pe mine, experiment menit să îmi restabilească uneori şifonatele impresii despre mine însămi. Hm! S-a dovedit că nu e chiar aşa de simplu. M-am uitat în oglindă de nenumărate ori, învîrtindu-mă cu toate profilurile pe care cunosc, încercînd să inventez altele, dar n-a ţinut. E greu să concurezi cu standardele moderne de frumuseţe. Am încercat introspecţia. Am găsit trăsături interioare, sentimente, poveşti, dar totul îmi părea atît de instabil, de voalat, de nestatornic. La un moment dat începusem să cred că nu mai rămîne nimic în mine care să consolideze ideea de femeie-femeie, deţinătoare a nepieritorului secret personal care dă acel strop magic fiecărei femei, acea complicitate care uneşte femeile din toate timpurile şi din toate locurile în simpla expresie a unei priviri sau în simplul desen al unui gest. Acel ceva care spune despre o femeie că este – nu pot să spun feminină, am eu ceva conturi de reglat cu feminitatea, aşa că zic femeie-femeie. Pînă la urmă am clasat “cazul” şi am renunţat. Ca multe alte proiecte, l-am lăsat pe mai încolo, pe mai tîrziu, pe altadată.
Toamna trecută am răcit rău. Stăteam la servici lîngă o fereastră pe care o ţineam mai tot timpul deschisă – eram 20 de persoane în birou la un moment dat şi mi-am zis că şi numai ca autosugestie, dar o fereastră deschisă tot e necesară. Şi am ţinut geamul acela deschis pînă am făcut bronşită, plus un început de pneumonie. Doctoriţa mea de familie, după un consult mi-a indicat să fac o radiografie pulmonară. Întrucît nu mă simţeam deloc, dar deloc bine, de data asta am ascultat medicul şi m-am prezentat la pneumologie. Frumos, cald, aparate moderne, 15 minute aşteptare, m-au chemat într-un cabinet pentru rezultat. Pe monitorul mare al unui calculator aştepta radiografia mea. Nu-i vorbă că nu era prima dată cînd vedeam o radiografie de-a mea, dar nu aşa mare şi clară. Doctoriţa începe să îmi explice, să îmi arate pe radiografie că e bine, nimic grav, se vede începutul de pneumonie dar ..... Din momentul acela nu am mai auzit-o. Urmărind indicatorul cu care îmi arăta pe radiografie plămînii, răspunzînd amabil curiozităţii mele, am văzut cu uimire CEVA-ul! CEVA-ul pe care să îl iubesc la mine însămi! Mi-am văzut clavicula! Os eterat, fin, delicat. Şi totuşi os – robust, calciu dur, cu albul scoicilor stratificat an după an, făcîndu-şi datoria de os – sprijinind, formînd, susţinînd alt os, care rîndul lui sprijină alt os, care la rîndul lui.... Clavicula mea! Înfiptă ca o contrafixă între alte două oase, dînd forţă spaţiului astfel definit, punîndu-se de-a curmezişul oricărei prăbuşiri.... Clavicula mea! E clavicula mea!! Puternică, acolo, mereu acolo pentru mine, mereu sprijin, mereu forţă, mereu delicată, subţire, fină. Os ireal, inefabil, surîzător, spărgînd cu nonşalanţă tiparul predefinit al relaţiei indestructibile dintre forţă şi dimensiunea care o susţine.
Clavicula mea! A MEA! Îmi iubesc clavicula! Am făcut chiar o pasiune pentru ea. O pasiune adevărată, puternică, subtilă, secretă. Şi ştiţi ceva? Merg uneori pe stradă şi în toiul celei mai pătrunzătoare ploi, sau a celei mai imposibile canicule, ba chiar în mijlocul propriilor îndoieli care uneori mă cuprind tocmai ca o ploaie măruntă, insistentă şi pătrunzătoare, îmi aduc mereu aminte de clavicula mea. Frumoasa mea claviculă, pereche-nepereche. Şi încep să surîd, ba chiar să zîmbesc, iar pe dinăuntru încep să rîd aşa de bine şi de frumos că probabil asta mi se vede pe faţă pentru că văd trecători care se uită la mine cu oarece-uimire-oarecum-compătimitoare. După care însă se lasă pesemne convinşi, căci imi zîmbesc!
Oare v-am spus? M-am îndrăgostit de clavicula mea!