CLAVICULA

E greu să fi femeie în ziua de azi? Ei, adevărul e că nu a fost uşor niciodată. Şi probabil că nu e uşor nici să fi bărbat. Despre a fi bărbat nu ştiu decît ce îmi doresc eu de la un bărbat. Despre a fi femeie ..., ei, e complicat. Încă tot nu ştiu să definesc “universal” ce înseamnă a fi femeie. Nici eu de multe ori nu mă regăsesc complet într-un model-tipar-schiţă-definiţie care există de cînd, cum “de cînd?”, tiparul ăsta e din totdeauna!. Nu mă simt femeie după cum cere standardul. A fi femeie trebuie să fie ceva mai mult decît o definiţie. Ce percepem noi e o împletire între cerinţa societăţii, rădăcina ADN-ului arhaic, aşteptările masculilor şi ... şi unde mai încape ce doreşte o femeie ca să se simtă femeie?
Se zice că trebuie să ştii să te iubeşti pe tine ca să ştii să iubeşti pe alţii. Poate să pară egoist la prima citire, dar iubirea nu are în esenţă nimic de a face cu egoismul. Sînt ireductibile, iubirea şi egoismul, aşa s-au născut.
Eu sînt femeie, aşa că încerc să privesc lucrurile din această perspectivă. Nu pot fi universală, mă mulţumesc cu colţişorul meu de privit lumea. Mi-a plăcut ceva spus de o femeie inteligentă, frumoasă, de succes. Cam aşa ceva “Fiecare femeie trebuie să găsească ceva care să îi placă, în propria-i persoană. Ceva de iubit la tine însăţi.” M-am gîndit că e OK, uşor. Pînă la urmă, indiferent dacă natura a fost sau nu darnică cu tine, te-a înzestrat sau nu cu frumuseţe fizică, în mod evident şi logic, există ceva în fiecare om, ceva personal, intim, ca o comoară desluşită cu încîntare şi ferită cu grijă de ochii celorlalţi, care să te facă să te îndrăgeşti pe tine însăţi şi să te priveşti ca pe deţinătoarea secretă a celei mai frumoase pietre preţioase. Ştiţi cum e cu teoria şi practica? Aşa a fost şi aici. Am încercat să aplic teoria pe mine, experiment menit să îmi restabilească uneori şifonatele impresii despre mine însămi. Hm! S-a dovedit că nu e chiar aşa de simplu. M-am uitat în oglindă de nenumărate ori, învîrtindu-mă cu toate profilurile pe care cunosc, încercînd să inventez altele, dar n-a ţinut. E greu să concurezi cu standardele moderne de frumuseţe. Am încercat introspecţia. Am găsit trăsături interioare, sentimente, poveşti, dar totul îmi părea atît de instabil, de voalat, de nestatornic. La un moment dat începusem să cred că nu mai rămîne nimic în mine care să consolideze ideea de femeie-femeie, deţinătoare a nepieritorului secret personal care dă acel strop magic fiecărei femei, acea complicitate care uneşte femeile din toate timpurile şi din toate locurile în simpla expresie a unei priviri sau în simplul desen al unui gest. Acel ceva care spune despre o femeie că este – nu pot să spun feminină, am eu ceva conturi de reglat cu feminitatea, aşa că zic femeie-femeie. Pînă la urmă am clasat “cazul” şi am renunţat. Ca multe alte proiecte, l-am lăsat pe mai încolo, pe mai tîrziu, pe altadată.
Toamna trecută am răcit rău. Stăteam la servici lîngă o fereastră pe care o ţineam mai tot timpul deschisă – eram 20 de persoane în birou la un moment dat şi mi-am zis că şi numai ca autosugestie, dar o fereastră deschisă tot e necesară. Şi am ţinut geamul acela deschis pînă am făcut bronşită, plus un început de pneumonie. Doctoriţa mea de familie, după un consult mi-a indicat să fac o radiografie pulmonară. Întrucît nu mă simţeam deloc, dar deloc bine, de data asta am ascultat medicul şi m-am prezentat la pneumologie. Frumos, cald, aparate moderne, 15 minute aşteptare, m-au chemat într-un cabinet pentru rezultat. Pe monitorul mare al unui calculator aştepta radiografia mea. Nu-i vorbă că nu era prima dată cînd vedeam o radiografie de-a mea, dar nu aşa mare şi clară. Doctoriţa începe să îmi explice, să îmi arate pe radiografie că e bine, nimic grav, se vede începutul de pneumonie dar ..... Din momentul acela nu am mai auzit-o. Urmărind indicatorul cu care îmi arăta pe radiografie plămînii, răspunzînd amabil curiozităţii mele, am văzut cu uimire CEVA-ul! CEVA-ul pe care să îl iubesc la mine însămi! Mi-am văzut clavicula! Os eterat, fin, delicat. Şi totuşi os – robust, calciu dur, cu albul scoicilor stratificat an după an, făcîndu-şi datoria de os – sprijinind, formînd, susţinînd alt os, care rîndul lui sprijină alt os, care la rîndul lui.... Clavicula mea! Înfiptă ca o contrafixă între alte două oase, dînd forţă spaţiului astfel definit, punîndu-se de-a curmezişul oricărei prăbuşiri.... Clavicula mea! E clavicula mea!! Puternică, acolo, mereu acolo pentru mine, mereu sprijin, mereu forţă, mereu delicată, subţire, fină. Os ireal, inefabil, surîzător, spărgînd cu nonşalanţă tiparul predefinit al relaţiei indestructibile dintre forţă şi dimensiunea care o susţine.
Clavicula mea! A MEA! Îmi iubesc clavicula! Am făcut chiar o pasiune pentru ea. O pasiune adevărată, puternică, subtilă, secretă. Şi ştiţi ceva? Merg uneori pe stradă şi în toiul celei mai pătrunzătoare ploi, sau a celei mai imposibile canicule, ba chiar în mijlocul propriilor îndoieli care uneori mă cuprind tocmai ca o ploaie măruntă, insistentă şi pătrunzătoare, îmi aduc mereu aminte de clavicula mea. Frumoasa mea claviculă, pereche-nepereche. Şi încep să surîd, ba chiar să zîmbesc, iar pe dinăuntru încep să rîd aşa de bine şi de frumos că probabil asta mi se vede pe faţă pentru că văd trecători care se uită la mine cu oarece-uimire-oarecum-compătimitoare. După care însă se lasă pesemne convinşi, căci imi zîmbesc!
Oare v-am spus? M-am îndrăgostit de clavicula mea!

Cel mai dulce sărut

Sînt locuri unde este de ajuns să mergi o singură dată pentru că te umplu de bucurie şi îţi lasă amintiri durabile.

Eram la Buşteni – unul din locurile unde am fost o singură dată – dar ce frumos a fost! V-am mai povestit despre săptămîna petrecută la Buşteni dar de data aceasta vreau să vă spun povestea celui mai dulce sărut!

Venisem dintr-una din lungile plimbări pe care le făceam în fiecare zi, mîncasem ceva în grabă şi ieşisem pe mica terasă spre care dădea camera mea. Mi-am luat un scaun, o carte de citit şi m-am pregătit de o porţie de lectură la aer. N-a fost să fie! Gazda mea tocmai aduna masa întinsă pentru toată familia – ocazie fericită căci cu două zile înainte venise în concediu fiica ei plecată de mulţi ani în străinătate împreună cu soţul şi cu fiica lor. Prilej bun de a aduna toate rubedeniile din apropiere, de a sta la o masă îmbelşugată şi de a depăna încet amintiri, savurînd cu grijă gustul fericirii. Se adunaseră “la bunica” trei zgîtii de copile care după ce mi-au dat ocol două zile s-au hotărît să intre în discuţie cu mine. Pretextul – o felie de pepene roşu :

-Bunică, ne laşi să îi ducem la tanti de pe terasă o felie de pepene?

Bunica se uită spre mine un pic îngrijorată – n-ar vrea să mă deranjeze, dar şi dacă ar scăpa o jumătate de oră de cele trei zgîtii ar putea să facă ordine în bucătărie fără să fie întreruptă tot la minut de cîte o întrebare. Îi fac semn că e OK, poate trimite forţa de asalt la mine.

- Bine, zice dumneaei, dar să fiţi cuminţi. Să nu o deranjaţi pe doamna.

Zîmbesc în gîndul meu, păi tocmai ăsta era scopul! Zis şi făcut – fetele iau o felie mare de pepene roşu zemos şi dulce, îl pun pe o farfurie şi se prezintă repede la mine urcînd cele cîteva trepte ale terasei ca o delegaţie foarte, foarte importantă! Facem prezentările, mulţumesc pentru pepene, împart felia cu ele şi începe interogatoriul.

- Da’ dumneavoastră de unde sînteţi?
- Vă place la noi la Buşteni?
- Nu-i aşa că e frumoasă Crucea de pe Caraiman?
- Da’ ce vîrstă aveţi?
- Vă putem spune pe nume - Luminiţa?
- Ce mănînci? Aaa, felii de caşcaval ambalate – bunica nu îmi dă caşcaval din ăsta. Pot să gust şi eu?
- Ce citeşti?
- Noi sîntem verişoare. Tu ai verişoare?
- Mie îmi place să desenez.
- Nu vrei să te joci cu noi?

Ăsta era punctul critic – joacă-te cu noi! N-aveam chef de alergat prin grădină sau de jucat pituluşu sau cine ştie ce drăcărie de joc, aşa că am cotit-o spre partea cu desenul. Am propus un atelier ad-hoc de desen în aer liber.

- Ce desenăm?
- Ce vreţi voi!
- Mie îm place să îl desenez pe papagalul meu. Am un papagal mare foarte colorat şi care are un cioc lung şi încovoiat.
- Mie îmi place să desenez zîne.
- Mie îmi place să desenez dealurile şi munţii.

Purcedem la desenat, cu mai multă bunăvoinţă decît talent, dar ce contează! Una din fete, prinde curaj şi la un moment dat anunţă cu putere că scaunul ei este incomod. Nu îmi lasă suficient timp de reacţie – adică nu care cumva să aduc alt scaun – şi anunţă:
- Mai bine stau la tine în braţe! şi se aşează.

Ei bine, de aici s-a declanşat războiul. Nu, nu războiul între fete – pe fete le-am ţinut în braţe pe rînd – războiul între fete şi piticotul de băiat cu ochi strălucitori care stătea în curte şi se uita la noi îmbufnat, comentînd “bărbăteşte” că el oricum nu stă cu o grămadă de fete (aici eram şi eu inclusă) care găsesc de cuviinţă să desenze în loc să alerge după coropişniţe sau alte vieţuitoare interesante, de preferinţă cu cleşti, colţi sau antene cît mai impresionante. Cum “De ce?” – pentru că el e bărbat. Sau ce, nu se vede?

Mă tot uitam cu coada ochiului la copilul ăsta – îl remarcasem de cînd a venit prima dată – era plin de energie, vorbăreţ, haios, comunicativ, frumuşel, ce mai, era o bomboană de copil. Bineînţeles că n-a plecat după nicio coropişniţă. A stat moţ uitîndu-se la noi pină au terminat fetele şi au plecat la joacă. Numai atunci a venit spre mine urcînd treptele cu aer absent, indiciu clar că punea în practică o “tactică” de abordare. Se aşează pe marginea ridicată a terasei şi anunţă dezinvolt bîţîind un picior:

- De parcă numai fetele ştiu să desenze! Ştiu şi eu. Vrei să vezi?

Avînd eu o bănuială despre ce ar fi vorba de fapt intru in joc:

- Sigur! Dar am dus scaunele la bucătărie, Să aduc unul pentru tine?
- Nu e nevoie. Pot să stau la tine în braţe, chiar dacă eu sînt băiat şi nu sînt mămos! Să ştii!

Iau act de ferma declaraţie şi scot caietul pe care au desenat fetele deschizîndu-l la o pagină nouă. Piticotul se aşează la mine în braţe ghemuindu-se bine bine ca într-un leagăn. Îmi vine să îl strîng tare şi să îl ciufulesc. E un scump, dar “el e bărbat” aşa că renunţ. Doar nu o să aduc atingere orgoliului său! Atît că micuţul mai avea un as în mînecă:

- Totuşi, uneori nu desenez prea bine, nu vrei tu să îmi ţii mîna cu creionul? Aşa ca la şcoală!

M-am topit! Puşlamaua asta mică şi năzbîtioasă m-a cucerit definitv. Iar în ora care a urmat mi-a dat o lecţie de răbdare şi perseverenţă. Am păstrat desenul, teoretic trebuie să îl am pe undeva printr-o cutie dar nu trebuie să îl privesc ca să îmi aduc aminte: a desenat cu o răbdare pe care n-aş fi bănuit-o la un copil atît de neastîmpărat pînă în cele mai mici detalii un tablou al României în care două puncte se remarcau – blocul şi apartamentul lor (care ocupa trei sferturi din desen) unde a schiţat pînă şi merele şi gutuile de pe rafturile din balcon şi graniţa pe care el şi-o imagina ca pe un gard mai mare la care un militar stă de pază – cu armă, cu caschetă, cu tot ce trebuie! Graniţa era undeva cam în zona Mării Negre – unde se termină pămîntul şi începe apa trebuie pus un gard ceva, acolo e loc liber deci acolo e graniţa. Punct!

Am rămas multă vreme privind desenul acela care spunea multe lucruri despre copilul cu ochi strălucitori. Spunea că îi place să viseze, că îi place să fie răsfăţat, că vede lucruri mărunte, că are imaginaţie, că atunci cînd el consideră necesar are răbdare – multă răbdare, ceea ce la prima vedere nu era deloc evident.

Întrucît a doua zi urma să plec şi era necesar să ne luăm la revedere cum se cuvine, piticotul, pe căi şi rugăminţi numai de el ştiute obţine acordul de a prelungi seara la bunici.

- Hai să coborîm în curte!
- Ce să faceţi în curte, zice bunica, e tîrziu! E întuneric beznă!
- Poate se aprinde Crucea de pe Caraiman bunico!
- Ei, se aprinde! Nu se aprinde măi băiete, ce tu nu ştii?
- Ştiu da’ poate totuşi se aprinde! E foarte frumoasă cu toate luminile aprinse, îmi spune privindu-mă cu ochii mari. Dar oricum putem să ne uităm la stele! Ce zici, ne uităm la stele? Uite, nici nu aprindem becul din curte ca să le vedem mai bine!

Mă gîndesc că e imposibil să refuzi aşa o invitaţie – ieşim în curte şi ne aşezăm lîngă peretele casei. Ghemuit bine la pieptul meu începe să îmi arate Carul Mare, Centura lui Orion, încercăm să găsim constelaţii ştiute sau să inventăm unele pe loc.

- Uite, zice, acolo, în stînga, vezi? E o stea mică mică dar străluceşte tare! Eu cred că e steaua mea.
- Unde? zic, nedibuind din prima steaua.
- Uite unde îţi arăt eu!

Şi îmi ia mîna dreaptă îndreptîndu-mi degetul arătător spre partea de cer pe care steaua “lui” strălucea frumoasă.

- O vezi?
- Da. E frumoasă steaua ta. Tu ţi-ai ales-o?

Nu îmi răspunde pentru că tocmai şi-a culcat faţa pe mîna mea şi mi-a sărutat uşor degetul care aţintise necesara stea. A fost ca şi cum un înger mi-ar fi atins cu aripa virful degetului. M-am luminat pe dinăuntru de candoare şi de tandreţe. A fost cel mai dulce sărut pe care l-am primit vreodată.

Cîntecul

În spatele blocului meu sint cîteva case. Cu un pic de grădină de flori, cu un pic de grădină de zarzavaturi, cu tot ce trebuie. De cînd eram mică ies pe balcon şi arunc o privire în grădina casei din faţa mea.

Îmi aduc aminte că odată mă sprijineam cam aiurea pe balustrada balconului şi domnul-vecin-din-casa-de-jos mi-a strigat alarmat să mă dau jos de pe balustradă – e periculos. Am fost foarte intrigată; pentru mine familia aceea era una pe care eu o vedeam, o observam şi atît – eram un fel de supervizor, eu îi vedeam, ei nu mă vedeau, eu vorbeam cu ei în gind, ei nu îmi puteau vorbi pentru că n-aveau habar de existenţa mea! Atunci cînd firul ăsta de joc s-a rupt iar “personajele” mele au prins glas s-a terminat cu imaginaţia – realitatea a venit brusc peste mine confirmînd că vecinii nu sînt păpuşi ci oameni. De-asta zic, am fost foarte intrigată! Prima senzaţie a fost că o jucărie se răsteşte la mine. Aşa că m-am uitat fix la el mirată şi mai apoi convinsă că auzul mi-a jucat o festă. Nici vorbă! Domnul a mai strigat odată la mine, ba chiar mi-a făcut semn că nu sînt cuminte! Asta era deja prea mult; m-am dat jos de pe balustradă şi am intrat în casă convinsă fiind că tocmai ce s-a comis un sacrilegiu!

Au trecut atîţia ani de-atunci şi totuşi de cîte ori ies în balcon, mă uit in curtea lor şi îmi aduc aminte toate lucrurile astea! Între timp curtea lor s-a mai subţiat, au mai apărut nişte magazii, un garaj, o bucată de teren a dispărut în favoarea unui vecin care şi-a deschis un mic restaurant iar acum acolo e un fel de terasă unde în serile călduroase patronul stă la bere cu ceva prieteni şi face “revista presei” aşa că vara n-am nevoie de jurnale de ştiri – se aude perfect iar comentatorii sînt chiar avizaţi şi critici!

E drept că în toţi anii ăştia care au trecut unele lucruri s-au schimbat – copii lor au plecat de-acasă, domnul pare a fi un pic bolnav pentru că nu mai participă la treburile din curte şi iese mai mult în zilele senine. Stă pe bancă, se plimbă un pic apoi intră în casă. Nu se mai uită la mine, nu îmi mai face observaţii – aproape că m-aş bucura să îmi facă un semn de recunoaştere sau chiar de dojană! Alte lucruri însă au rămas la fel: doamna munceşte tot mult, are acelaşi pas tîrşit impus de bocancii vechi “de grădină”, aceleaşi drumuri – la curtea găinilor, la curtea de zarzavaturi, dă de mîncare cîinelui, pune rufe la uscat, adună rufele uscate de pe sîrme, deschde fereastra camerei de dormit, pune aşternuturile la aerisit... Iar şi iar şi iar – în fiecare zi acelaşi gesturi, aceleaşi drumuri, acelaşi pas tîrşit, egal, grăbit. De zeci de ani!

Cînd vin copiii în vizită, cu nepoţii, pasul ei se înteţeste un pic iar printre drumurile obişnuite îşi face grăbit loc un pic de timp liber pentru nepoţi, pentru copiii pe care nu i-a mai văzut de mult. După cîteva zile copiii îşi iau familiile şi pleacă iar pasul tîrşit revine la ritmul de zi cu zi.

E ca un ritual al absurdului – la atît se rezumă viaţa noastră? Nu vreau nici măcar să încerc să răspund la întrebarea asta, mă sperie întrebarea, mă sperie răspunsul. Dar încă mai teamă îmi este de lupta care trebuie dusă clipă de clipă, o viaţă întregă tocmai spre a nu ajunge să îţi pui întrebarea asta!

Într-o seară tabloul acesta animat pe care îl privesc din copliărie s-a destrămat a doua oară. Ieşisem să fumez, era o seară liniştită, nu era frig, trecuse şi uşoara tentativă de ninsoare din ziua aceea, se anunţa o noapte caldă. Stînd aşa şi gîndind aiurea la ziua care trecuse am remarcat în liniştea aceea pasul tîrşit atît de bine cunoscut. M-a surprins pentru că era destul de tîrziu, de obicei la ora aceea doamna era în casă. De data asta însă nu – se plimba pe aleea scurtă care duce de la garaj la poartă, nu sînt mai mult de douăzeci de paşi şi cînta. N-am auzit-o niciodată cîntînd. Absolut niciodată. Era atît de straniu! Nu era un cîntec vesel sau trist sau un cîntec anume. Era un cîntec pe măsura paşilor ei veşnic tîrşiţi care trag după ei bocancii ăia grei de noroi, de pămîntul din grădină. Asta făcea – se plimba într-una douăzeci de paşi înainte douăzeci de paşi înapoi pe aleea aia îngustă din faţa garajului, nici măcar nu era pe aleea mărginită de flori din faţa casei, era pe bucata aia de asfalt inexpresiv mergînd cu pasul ăla îngrozitor pe care îl ştiu de atîta timp şi îngîna o melodie. Parcă nici măcar nu observa unde este – am avut impresia că ea de fapt se plimbă într-un cu totul alt loc, iar lumina becului de pe stîlpul din faţa garajului dezvăluia alţi paşi pe alt drum, o altă doamnă – nu mai era vecina mea cea semi-necunoscută, era o femeie singură mergînd pe cine ştie ce drumuri cîntînd o melodie care suna arhaic. Am ascultat cu atenţie dar şi cu sentimentul că violez o clipă extrem de personală. Era melodie singuratică, aşa suna deşi nu poţi spune despre o melodie că este singuratică, eu aşa am simţit – că melodia aceea avea suflet – un suflet singuratic, purtat cu încăpăţînare douăzeci de paşi înainte douăzeci de paşi înapoi, încă o dată şi încă o dată şi încă o dată.

M-am întristat, s-a făcut ţăndări seara aceea liniştită pentru că nimeni nu ar trebui să fie atît de singur. Orice om merită un cîntec proaspăt, frumos şi un drum mai lung de douăzeci de paşi înainte şi douăzeci de paşi înapoi. Asta vreau eu să cred.