Cîntecul

În spatele blocului meu sint cîteva case. Cu un pic de grădină de flori, cu un pic de grădină de zarzavaturi, cu tot ce trebuie. De cînd eram mică ies pe balcon şi arunc o privire în grădina casei din faţa mea.

Îmi aduc aminte că odată mă sprijineam cam aiurea pe balustrada balconului şi domnul-vecin-din-casa-de-jos mi-a strigat alarmat să mă dau jos de pe balustradă – e periculos. Am fost foarte intrigată; pentru mine familia aceea era una pe care eu o vedeam, o observam şi atît – eram un fel de supervizor, eu îi vedeam, ei nu mă vedeau, eu vorbeam cu ei în gind, ei nu îmi puteau vorbi pentru că n-aveau habar de existenţa mea! Atunci cînd firul ăsta de joc s-a rupt iar “personajele” mele au prins glas s-a terminat cu imaginaţia – realitatea a venit brusc peste mine confirmînd că vecinii nu sînt păpuşi ci oameni. De-asta zic, am fost foarte intrigată! Prima senzaţie a fost că o jucărie se răsteşte la mine. Aşa că m-am uitat fix la el mirată şi mai apoi convinsă că auzul mi-a jucat o festă. Nici vorbă! Domnul a mai strigat odată la mine, ba chiar mi-a făcut semn că nu sînt cuminte! Asta era deja prea mult; m-am dat jos de pe balustradă şi am intrat în casă convinsă fiind că tocmai ce s-a comis un sacrilegiu!

Au trecut atîţia ani de-atunci şi totuşi de cîte ori ies în balcon, mă uit in curtea lor şi îmi aduc aminte toate lucrurile astea! Între timp curtea lor s-a mai subţiat, au mai apărut nişte magazii, un garaj, o bucată de teren a dispărut în favoarea unui vecin care şi-a deschis un mic restaurant iar acum acolo e un fel de terasă unde în serile călduroase patronul stă la bere cu ceva prieteni şi face “revista presei” aşa că vara n-am nevoie de jurnale de ştiri – se aude perfect iar comentatorii sînt chiar avizaţi şi critici!

E drept că în toţi anii ăştia care au trecut unele lucruri s-au schimbat – copii lor au plecat de-acasă, domnul pare a fi un pic bolnav pentru că nu mai participă la treburile din curte şi iese mai mult în zilele senine. Stă pe bancă, se plimbă un pic apoi intră în casă. Nu se mai uită la mine, nu îmi mai face observaţii – aproape că m-aş bucura să îmi facă un semn de recunoaştere sau chiar de dojană! Alte lucruri însă au rămas la fel: doamna munceşte tot mult, are acelaşi pas tîrşit impus de bocancii vechi “de grădină”, aceleaşi drumuri – la curtea găinilor, la curtea de zarzavaturi, dă de mîncare cîinelui, pune rufe la uscat, adună rufele uscate de pe sîrme, deschde fereastra camerei de dormit, pune aşternuturile la aerisit... Iar şi iar şi iar – în fiecare zi acelaşi gesturi, aceleaşi drumuri, acelaşi pas tîrşit, egal, grăbit. De zeci de ani!

Cînd vin copiii în vizită, cu nepoţii, pasul ei se înteţeste un pic iar printre drumurile obişnuite îşi face grăbit loc un pic de timp liber pentru nepoţi, pentru copiii pe care nu i-a mai văzut de mult. După cîteva zile copiii îşi iau familiile şi pleacă iar pasul tîrşit revine la ritmul de zi cu zi.

E ca un ritual al absurdului – la atît se rezumă viaţa noastră? Nu vreau nici măcar să încerc să răspund la întrebarea asta, mă sperie întrebarea, mă sperie răspunsul. Dar încă mai teamă îmi este de lupta care trebuie dusă clipă de clipă, o viaţă întregă tocmai spre a nu ajunge să îţi pui întrebarea asta!

Într-o seară tabloul acesta animat pe care îl privesc din copliărie s-a destrămat a doua oară. Ieşisem să fumez, era o seară liniştită, nu era frig, trecuse şi uşoara tentativă de ninsoare din ziua aceea, se anunţa o noapte caldă. Stînd aşa şi gîndind aiurea la ziua care trecuse am remarcat în liniştea aceea pasul tîrşit atît de bine cunoscut. M-a surprins pentru că era destul de tîrziu, de obicei la ora aceea doamna era în casă. De data asta însă nu – se plimba pe aleea scurtă care duce de la garaj la poartă, nu sînt mai mult de douăzeci de paşi şi cînta. N-am auzit-o niciodată cîntînd. Absolut niciodată. Era atît de straniu! Nu era un cîntec vesel sau trist sau un cîntec anume. Era un cîntec pe măsura paşilor ei veşnic tîrşiţi care trag după ei bocancii ăia grei de noroi, de pămîntul din grădină. Asta făcea – se plimba într-una douăzeci de paşi înainte douăzeci de paşi înapoi pe aleea aia îngustă din faţa garajului, nici măcar nu era pe aleea mărginită de flori din faţa casei, era pe bucata aia de asfalt inexpresiv mergînd cu pasul ăla îngrozitor pe care îl ştiu de atîta timp şi îngîna o melodie. Parcă nici măcar nu observa unde este – am avut impresia că ea de fapt se plimbă într-un cu totul alt loc, iar lumina becului de pe stîlpul din faţa garajului dezvăluia alţi paşi pe alt drum, o altă doamnă – nu mai era vecina mea cea semi-necunoscută, era o femeie singură mergînd pe cine ştie ce drumuri cîntînd o melodie care suna arhaic. Am ascultat cu atenţie dar şi cu sentimentul că violez o clipă extrem de personală. Era melodie singuratică, aşa suna deşi nu poţi spune despre o melodie că este singuratică, eu aşa am simţit – că melodia aceea avea suflet – un suflet singuratic, purtat cu încăpăţînare douăzeci de paşi înainte douăzeci de paşi înapoi, încă o dată şi încă o dată şi încă o dată.

M-am întristat, s-a făcut ţăndări seara aceea liniştită pentru că nimeni nu ar trebui să fie atît de singur. Orice om merită un cîntec proaspăt, frumos şi un drum mai lung de douăzeci de paşi înainte şi douăzeci de paşi înapoi. Asta vreau eu să cred.