Asta este o poveste. S-ar putea să fie o poveste cam lungă dar merită spusă exact aşa cum a fost, căci s-a întîmplat să fie o poveste, un drum, o descoperire, un sens.
Am fost acum nişte ani la Buşteni. Frumos! Am avut o cameră cu vedere către Crucea de pe Caraiman şi un plan de hoinăreală care cuprindea printre altele un drum la Sfinx şi ale sale Babe şi un drum la Peştera Ialomicioarei. Ştiam de Sfinx ştiam de Babe, nu aveam habar de Ialomicioara – destinaţie adăugată în ultimul moment la insistenţele mătuşii mele. Aşa că, mi-am făcut planul şi am purces la drum.
Pentru asta trebuia să iau telecabina. Am petrecut o jumătate de zi privind telecabina cum urcă şi coboară pînă am considerat că mi-am făcut suficient curaj cît să urc şi eu. Astea sînt exact experienţele derutante, pentru că oricît de informat ai fi, există mereu – Slavă Domnului - elementul care îşi bate joc de toată pregătirea ta de drum, care face ferfeniţă tot ce credeai că ştii sau ai aflat despre locul respectiv. Elementul care seamănă cu un ghiont prietenesc din partea Divinităţii sau a destinului sau a cui o fi şi care te face să înveţi de fiecare dată să priveşti în jurul tău cu sfioşenie, cu respect, cu zîmbetul unic al copilului uimit şi captivat.
Aşa se face că în ziua cînd am urcat la Babele mi-am primit ghiontul personal de o manieră incredibilă. Mai întîi am sesizat dimensiunile: Babele erau mai mari decît credeam iar Sfinxul mai mic. În capul meu era tocmai invers. Fără nicio bază reală desigur, dar ce contează? Mă tot uitam cînd la Babe cînd la Sfinx încercînd să creez o nouă perspectivă a imaginilor, de data asta reale. Într-un tîrziu mi-am dat seama că nu diferenţa de dimensiuni mă contraria, ci ceea ce numesc eu cincizeci-cincizeci-ul. Adică cincizeci la sută era OK, pentru că Sfinxul era OK. Solitar, retras, părea că gîndeşte foarte profund. Simţeam stînd lîngă el cît de vechi este, cîtă istorie omenească aduce neîncetat. Puteam să văd orice privind în orbitele Sfinxului, puteam să văd chiar şi lumina lupului alb, puteam să-mi văd strămoşii. Sfinxul pentru mine era un transportor de timp.
Babele însă erau cincizeci-ul în neregulă. Pentru că Babele erau la închisoare: împrejmuite de un penibil gard de plasă de sîrmă, rudimentar în concepţie şi execuţie, nepunînd în valoare nimic, ci ştirbind atît libertatea lor cît şi a privitorului. Iar privitorul – în cazul ăsta eu – oscilează undeva între indignare şi o şi mai mare indignare, văzînd că Babele au fost vandalizate ca imagine prin impunerea barbarei şi rudimentarei graniţe de oţel carbon împletit tocmai pentru a le feri de o şi mai mare vandalizare, aceea făcută de Homo Tîmpitus şi a sa imbatabilă armă – spray-ul colorat care marchează urma trecerii sale ne-glorioase dar zgomotoase, nu pe lîngă ci prin istoria patriei. Adică “Hă, hă, hă ce tare sînt! M-am semnat pe Babe, să moară mama!” (oribilă expresie pe care am auzit-o de atîtea ori probînd tocmai, vezi-Doamne, dovada sincerităţii extreme). Aşa că Babele erau triste. Stăteau aşa, supărate, vopsite de nişte tîmpiţi şi protejate de un gard cu intenţii bune dar hidos. Mi-am dorit să răzbun Babele: să smulg gardul, să şterg semnăturile agramate şi să aşez un cîmp de forţă protector ca o cupolă strălucitoare. Ca să poată Babele să bîrfească sau să chicotească amuzate ca mai demult. Dar nu puteam, aşa că am oftat şi mi-am întors privirile spre vîrful de munte lipsă.
Da, în vîrful muntelui lipseşte tocmai vîrful muntelui. M-am aşezat pe o piatră mai mare, cerînd scuze pentru ofensa adusă şi am privit acest incredibil crîmpei de basm care este platoul Bucegilor: o cîmpie la munte, perfect dreaptă, presărată cu zone de iarbă, traversată de drumuri de pămînt bătătorit. Pe unul din aceste anacronice drumuri trecea încet o căruţă de lemn, cu roţi de lemn, atît de autentic veche în spirit, încît aşteptam să sară din căruţă Făt-Frumos, cu tot cu calul lui alb şi să se ia la trîntă cu Zmeul. Complet nepăsătoare la toată agitaţia din capul meu, căruţa condusă iscusit de sobri oameni ai locului, trece molcom spre marginea platoului spre locuri complet necunoscute mie, lăsîndu-mi în urmă miros de basm şi zăngănit de paloş în vaiet de balaur. M-am simţit oarecum răzbunată – nişte tîmpiţi cu spray-uri colorate nu pot să ştirbească nici măcar o secundă din trecerea aceasta eternă a timpului, legat indestructibil de basmele sale, de amintirile sale, de propriile secunde aşternute cu răbdarea pietrei şi a memoriei. E suficient să respiri aerul acesta şi te închipui Cosînzeană – atemporală şi perfectă, jumătatea de viaţă şi de basm a lui Făt Frumos.
M-am retras din basm, am luat telecabina mică şi am plecat la Peştera, ţinînd urma unui grup restrîns care cunoştea drumul. După ce am mers cu ei o bucată de timp, am primit ultimele indicaţii necesare şi ne-am despărţit. Am rămas singură ca un suflet rătăcitor, mergînd din marcaj în marcaj nefiind în stare să fac nimic altceva decît să respir şi să îmi umplu privirile de atîta linişte şi frumuseţe.
Exact cînd credeam că m-am integrat perfect şi am descoperit farmecul locului, am găsit portalul. Nu cred că i se poate spune altfel. Este o trecere dintr-o lume de vis pămîntean în altă lume de vis pămîntean. Am fost tentată să spun că e o frumuseţe nepămînteană şi nu ştiu de ce expresia îmi vine în minte de cîte ori văd ceva ce depaşeşte standardul sau ideea general acceptată de frumos. Dar cînd ceva surclasează această margine a frumuseţii, ducîndu-ne într-o limită extremă a frumosului pînă la durere spunem că e o frumuseţe nepămînteană. Acest portal de trecere este tocmai o depăşire a frumosului către inimaginabil de frumos.
Un drum îngust între două stînci se deschide brusc pe malul Ialomicioarei care curge strîmt şi apăsat între giganţi pereţi de piatră. De-o parte şi de alta copaci înalţi filtrează lumina aspră prin frunze de primăvară în mijlocul verii, căci soarele ajunge greu în valea aceasta. De pe un mal pe celălalt al micului fir de apă este un podeţ de beton, îngust, jos, atît de jos că dacă Ialomicioara se înfurie un pic îşi trece apele limpezi peste podeţ fără niciun efort. O bătaie de inimă. Am auzit o bătaie de inimă – am auzit-o clar şi puternic. Era bătaia mea de inimă. M-am oprit la mijlocul podeţului, m-am sprijinit de balustradă şi am privit apele care îmi treceau pe sub picioare, mergînd cu putere spre destinul lor. M-am oprit şi am ascultat. Şi am auzit vuietul apei, aerul subţire trecînd printre ramuri şi frunze găsindu-şi ecou în pereţii de piatră, am auzit sunetul luminii traversînd frunzele şi răspîndindu-se generos aurie la poalele copacilor, făcînd Ialomicioara să strălucească linişte, poveşti şi bucurie. Limpede, cristalin, curat – toate cuvintele acestea atît de des rostite, devenite şabloane şi-au pierdut aici orice urmă de încremenire, şi-au redobîndit întreaga greutate, întregul înţeles. Şi-au recîştigat viaţa cuprinsă din întregirea cuvintelor cu frumuseţea locului. Şi-am început să plîng. De frumuseţe.
- Dacă aici nu este Raiul, mi-am spus, atunci este măcar o parte din el.
Am stat în mijlocul apelor şi-am plîns în mijlocul Raiului. Înţelegînd. E greu să cobori din Rai, mi-am şoptit la urechea gîndului. E greu să înţelegi – nevoia de Rai, nevoia de loc. Pentru că locul la care ne întoarcem mereu ca la o întremare din ape curate este locul cu oameni. Raiul personal – oglindă terestră a Raiului cel mare. Locul în care cînd intri se luminează feţele, se deschide sufletul, se zîmbeşte larg, se vorbeşte cu dragoste, se trăieşte frumos. Iar locul acesta, mie îmi lipseşte.
Am fost acum nişte ani la Buşteni. Frumos! Am avut o cameră cu vedere către Crucea de pe Caraiman şi un plan de hoinăreală care cuprindea printre altele un drum la Sfinx şi ale sale Babe şi un drum la Peştera Ialomicioarei. Ştiam de Sfinx ştiam de Babe, nu aveam habar de Ialomicioara – destinaţie adăugată în ultimul moment la insistenţele mătuşii mele. Aşa că, mi-am făcut planul şi am purces la drum.
Pentru asta trebuia să iau telecabina. Am petrecut o jumătate de zi privind telecabina cum urcă şi coboară pînă am considerat că mi-am făcut suficient curaj cît să urc şi eu. Astea sînt exact experienţele derutante, pentru că oricît de informat ai fi, există mereu – Slavă Domnului - elementul care îşi bate joc de toată pregătirea ta de drum, care face ferfeniţă tot ce credeai că ştii sau ai aflat despre locul respectiv. Elementul care seamănă cu un ghiont prietenesc din partea Divinităţii sau a destinului sau a cui o fi şi care te face să înveţi de fiecare dată să priveşti în jurul tău cu sfioşenie, cu respect, cu zîmbetul unic al copilului uimit şi captivat.
Aşa se face că în ziua cînd am urcat la Babele mi-am primit ghiontul personal de o manieră incredibilă. Mai întîi am sesizat dimensiunile: Babele erau mai mari decît credeam iar Sfinxul mai mic. În capul meu era tocmai invers. Fără nicio bază reală desigur, dar ce contează? Mă tot uitam cînd la Babe cînd la Sfinx încercînd să creez o nouă perspectivă a imaginilor, de data asta reale. Într-un tîrziu mi-am dat seama că nu diferenţa de dimensiuni mă contraria, ci ceea ce numesc eu cincizeci-cincizeci-ul. Adică cincizeci la sută era OK, pentru că Sfinxul era OK. Solitar, retras, părea că gîndeşte foarte profund. Simţeam stînd lîngă el cît de vechi este, cîtă istorie omenească aduce neîncetat. Puteam să văd orice privind în orbitele Sfinxului, puteam să văd chiar şi lumina lupului alb, puteam să-mi văd strămoşii. Sfinxul pentru mine era un transportor de timp.
Babele însă erau cincizeci-ul în neregulă. Pentru că Babele erau la închisoare: împrejmuite de un penibil gard de plasă de sîrmă, rudimentar în concepţie şi execuţie, nepunînd în valoare nimic, ci ştirbind atît libertatea lor cît şi a privitorului. Iar privitorul – în cazul ăsta eu – oscilează undeva între indignare şi o şi mai mare indignare, văzînd că Babele au fost vandalizate ca imagine prin impunerea barbarei şi rudimentarei graniţe de oţel carbon împletit tocmai pentru a le feri de o şi mai mare vandalizare, aceea făcută de Homo Tîmpitus şi a sa imbatabilă armă – spray-ul colorat care marchează urma trecerii sale ne-glorioase dar zgomotoase, nu pe lîngă ci prin istoria patriei. Adică “Hă, hă, hă ce tare sînt! M-am semnat pe Babe, să moară mama!” (oribilă expresie pe care am auzit-o de atîtea ori probînd tocmai, vezi-Doamne, dovada sincerităţii extreme). Aşa că Babele erau triste. Stăteau aşa, supărate, vopsite de nişte tîmpiţi şi protejate de un gard cu intenţii bune dar hidos. Mi-am dorit să răzbun Babele: să smulg gardul, să şterg semnăturile agramate şi să aşez un cîmp de forţă protector ca o cupolă strălucitoare. Ca să poată Babele să bîrfească sau să chicotească amuzate ca mai demult. Dar nu puteam, aşa că am oftat şi mi-am întors privirile spre vîrful de munte lipsă.
Da, în vîrful muntelui lipseşte tocmai vîrful muntelui. M-am aşezat pe o piatră mai mare, cerînd scuze pentru ofensa adusă şi am privit acest incredibil crîmpei de basm care este platoul Bucegilor: o cîmpie la munte, perfect dreaptă, presărată cu zone de iarbă, traversată de drumuri de pămînt bătătorit. Pe unul din aceste anacronice drumuri trecea încet o căruţă de lemn, cu roţi de lemn, atît de autentic veche în spirit, încît aşteptam să sară din căruţă Făt-Frumos, cu tot cu calul lui alb şi să se ia la trîntă cu Zmeul. Complet nepăsătoare la toată agitaţia din capul meu, căruţa condusă iscusit de sobri oameni ai locului, trece molcom spre marginea platoului spre locuri complet necunoscute mie, lăsîndu-mi în urmă miros de basm şi zăngănit de paloş în vaiet de balaur. M-am simţit oarecum răzbunată – nişte tîmpiţi cu spray-uri colorate nu pot să ştirbească nici măcar o secundă din trecerea aceasta eternă a timpului, legat indestructibil de basmele sale, de amintirile sale, de propriile secunde aşternute cu răbdarea pietrei şi a memoriei. E suficient să respiri aerul acesta şi te închipui Cosînzeană – atemporală şi perfectă, jumătatea de viaţă şi de basm a lui Făt Frumos.
M-am retras din basm, am luat telecabina mică şi am plecat la Peştera, ţinînd urma unui grup restrîns care cunoştea drumul. După ce am mers cu ei o bucată de timp, am primit ultimele indicaţii necesare şi ne-am despărţit. Am rămas singură ca un suflet rătăcitor, mergînd din marcaj în marcaj nefiind în stare să fac nimic altceva decît să respir şi să îmi umplu privirile de atîta linişte şi frumuseţe.
Exact cînd credeam că m-am integrat perfect şi am descoperit farmecul locului, am găsit portalul. Nu cred că i se poate spune altfel. Este o trecere dintr-o lume de vis pămîntean în altă lume de vis pămîntean. Am fost tentată să spun că e o frumuseţe nepămînteană şi nu ştiu de ce expresia îmi vine în minte de cîte ori văd ceva ce depaşeşte standardul sau ideea general acceptată de frumos. Dar cînd ceva surclasează această margine a frumuseţii, ducîndu-ne într-o limită extremă a frumosului pînă la durere spunem că e o frumuseţe nepămînteană. Acest portal de trecere este tocmai o depăşire a frumosului către inimaginabil de frumos.
Un drum îngust între două stînci se deschide brusc pe malul Ialomicioarei care curge strîmt şi apăsat între giganţi pereţi de piatră. De-o parte şi de alta copaci înalţi filtrează lumina aspră prin frunze de primăvară în mijlocul verii, căci soarele ajunge greu în valea aceasta. De pe un mal pe celălalt al micului fir de apă este un podeţ de beton, îngust, jos, atît de jos că dacă Ialomicioara se înfurie un pic îşi trece apele limpezi peste podeţ fără niciun efort. O bătaie de inimă. Am auzit o bătaie de inimă – am auzit-o clar şi puternic. Era bătaia mea de inimă. M-am oprit la mijlocul podeţului, m-am sprijinit de balustradă şi am privit apele care îmi treceau pe sub picioare, mergînd cu putere spre destinul lor. M-am oprit şi am ascultat. Şi am auzit vuietul apei, aerul subţire trecînd printre ramuri şi frunze găsindu-şi ecou în pereţii de piatră, am auzit sunetul luminii traversînd frunzele şi răspîndindu-se generos aurie la poalele copacilor, făcînd Ialomicioara să strălucească linişte, poveşti şi bucurie. Limpede, cristalin, curat – toate cuvintele acestea atît de des rostite, devenite şabloane şi-au pierdut aici orice urmă de încremenire, şi-au redobîndit întreaga greutate, întregul înţeles. Şi-au recîştigat viaţa cuprinsă din întregirea cuvintelor cu frumuseţea locului. Şi-am început să plîng. De frumuseţe.
- Dacă aici nu este Raiul, mi-am spus, atunci este măcar o parte din el.
Am stat în mijlocul apelor şi-am plîns în mijlocul Raiului. Înţelegînd. E greu să cobori din Rai, mi-am şoptit la urechea gîndului. E greu să înţelegi – nevoia de Rai, nevoia de loc. Pentru că locul la care ne întoarcem mereu ca la o întremare din ape curate este locul cu oameni. Raiul personal – oglindă terestră a Raiului cel mare. Locul în care cînd intri se luminează feţele, se deschide sufletul, se zîmbeşte larg, se vorbeşte cu dragoste, se trăieşte frumos. Iar locul acesta, mie îmi lipseşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu