Strada mergind la vale

Erau in capatul strazii inguste, cu cladiri scunde, inghesuite una intr-alta, magazin linga magazin, reclamele se insiruie una linga alta, daca nu esti atent confunzi micile magazine si Uma se gindea ca sint mici mici cit buticul de sosete si strampi al doamnei Krane din coltul strazii de la ei de acasa si nu se astepta sa vada niste magazine atit de mici aici, in centru. Asa ii spusese Sig, ca aici e centrul, adevaratul centru al Orasului. Sig era inalt si slab, statea vesnic nitel incovoiat si isi tot pipaia parul aranjat intr-un fel de mot bicolor deasupra fruntii. Era mindru sa o duca pe Uma in centru, sa vada unde bate adevarata inima a Orasului. Uma priveste in tacere strada ingusta coborind si ingustindu-se parca tot mai mult, coplesita de cladirile inghesuite, parca ar fi usor reumatice si s-ar sprijini una pe alta; magazinele de la parterul cladirilor, cu vitrine zgircite, aglomerate, tipatoare; soarele face sa sclipeasca vitrinele de pe partea stinga a strazii intr-un contrast naucitor cu umbra aproape solida de pe partea cealalta a strazii.

Uma se intoarce catre panoul de carton care mascheaza trecerea dintre doua cladiri, un miros necunoscut o face sa se incrunte: jeg, marijuana si urina. Clipeste de parca daca ar clipi mirosul s-ar dispersa instantaneu si ar reda strazii curatenia. "Miroase urit" spune. "Nu-i asa?" zice Sig cu un rinjet cam nating, mindru de jegul care le asalteaza simtul olfactiv. "Asa e, continua, doar sintem in centru!". Uma ridica o sprinceana – cum adica, asa miroase centrul? Stie ca e tinara, ca n-a vazut mare lucru din lumea asta dar nu-si poate imagina ce fel de mindrie te poate face sa rinjesti satisfacut stiind ca niste necunoscuti se usureaza noaptea pe linga panourile de constructii si asta e fermecul centrului, identitatea lui. Centrul lui Sig e plin de vitrine din care manechine cu sinii goi, imbracate bizar in numele unei zbateri care vrea sa fie neaparat originalitate, in culori tipatoare si forme imposibil de purtat pe un trup omenesc, se alatura inoportun magazinelor de patiserie si restaurantelor cu cel mult citeva masute. Centrul. Deci asta este centrul. Priveste dezamagita amestecul fara sens de lucruri de vinzare oferite de-a dreptul impudic, cu un soi de agresivitate aproape sexuala si nu isi poate lua gindul de la imaginea care i-a ramas in minte: niste necunoscuti merg pe strada ingusta la adapostul noptii punctate ici-colo de lumini palide sau stridente care vin din vitrine; rid tare, fumeaza marijuana, put ca niste sconcsi iar cind vad panourile de constructii exclama euforici – "Aici!", se duc linga panouri si urineaza rizind tamp. E centrul, aici miroase a jeg, marijuana si urina. Uma isi scutura capul violent si traverseaza rapid drumul, "Aici nu miroase" ii spune lui Sig ridicind usor din umeri, "Stii, nu ma pot obisnui …" Sig ride zgomotos dar tot strimb, isi baga miinile in buzunar si asa cum sta el incovoiat reuseste sa dea la rindul lui din umeri "Asa e in centru, toata lumea vine aici" spune el iar voiosia cu care accepta toate astea e una simpla, naturala, nu e facuta special pentru Uma. "Normal" suspina ea incet, ce era sa spuna si Sig ? Lui ii place strada asta ciudata, ingusta, aglomerata, puturoasa.

Merg in josul strazii incet, unul linga celalalt si povestesc despre vecinii de acasa, din micul lor orasel. Doamna Krane care le stie clientilor ei masura la ciorapi si sosete ba chiar poate ghici si ce masura vor avea la sosete copiii lor – iar ghiceala asta ii face pe toti sa rida, clientii pleca multumiti iar doamna Krane deschide caietul ei vechi care parca ar tine loc de registrul bisericii si noteaza cu scrisul ei ascutit "Olinna numarul 35 si jumatate, sotul Bane 41, copilul: poate sa fie baiat numarul 40 si jumatate la 21 ani, daca va fi fata numarul 37 la 18 ani". Doamna Krane are multa rabdare si multa imaginatie. Daca citesti cu atentie caietul ei e ca o cronica ciorapeasca a oraselului, te face sa rizi, mergi pe strada si in loc sa o vezi pe Olinna vezi niste papucei numarul 35 jumate mergind cu pasi mici linga niste pantofi seriosi numarul 41 adica linga Bane. Doamna Krane e cronicarul comunitatii iar asta ii place mult.

"Nenea Törse mai are pitici in gradina?" intreaba Sig. "Are" ride Uma "si se tot inmultesc". Nenea Törse e specialist in pitici de gradina, ii face singur insa dupa o matura si lunga chibzuinta si numai primavara sau toamna. Priveste cite un colt de gradina pentru citeva saptamini, zi de zi, ore in sir. "Ce faci nene Törse?" striga copiii. "Sssst" raspunde el, o sa iasa piticul, inca nu se vede dar o sa iasa si trebuie sa fie liniste. Asa e nenea Törse, zice ca fiecare pitic are coltisorul lui de gradina nu invers, iar cind mintea lui vede in fine piticul, incepe sa il construiasca. Ipsos, sirme, mulaje, culori, rabdare. Dupa inca vreo doua-trei saptamini aparea piticul, isi primea numele si povestea dupa care isi lua locul in gradina. Toti piticii lui nenea Törse au nume si povesti separate, fiecare vine de undeva si are o treaba anume. Piticii lui nenea Törse sint batrini si intelepti, poarta cu ei raspunsuri la intrebarile pamintului si ale oamenilor.

Rid amindoi cu placere, copilaria lor nu putea exista fara piticii de gradina. Pentru prima data dupa patru saptamini de cind e in Oras Uma ride cu pofta. Sig ride si el la fel de tare si de curat. Se opresc sa priveasca strada. Nu au ajuns departe dar de aici strada se poate vedea pe toata lungimea ei. Uma priveste insistent de parca piticii lui nenea Törse i-ar fi soptit ceva. Vede cum strada incepe sa curga incet, singura, la vale, lasind in urma magazinele stridente, urite, mirosurile puturoase si se duce lent in jos, trecind usor printre tot mai putine magazine, apoi printre case cu usile direct in strada, cu cite o floare razleata pe la cite o fereastra izolata, apoi se duce lasind in urma trotuarele aglomerate, merge fara sa-i pese de case, de vitrine, totul ramine in urma, casele nu pot merge nicaieri, vitrinele ramin triste pe loc cu manechinele lor cu sinii goi, restaurantele inghesuite ofteaza in abur de peste pregatit pe loc si privesc cum strada merge, curge, se duce tot mai mai departe si mai departe trece de casele cu usile direct pe trotuar si se afunda incet in parcul micut din intersectia care abia se zareste. Uma percepe miscarea strazii de parca ar trece prin ea si de-abia acum parca incepe sa vada ceva, altceva decit se asteptase, acel ceva care stie ca o va face sa se intoarca de multe ori aici in centru. Imaginea strazii alunecind usor printre mizerii si insalubru, sordid sau neinspirat, raminind curata, perfecta, ca un drum etern miscator de nisip, intilnirea strazii cu parcul mic din intersectie ca o recunoastere indelung asteptata "Eu sint drumul" "Eu sint parcul", un final blind si curat, un inceput perpetuu.

Sase ani a ramas Uma in Oras si in prima Duminica a fiecarei luni a mers in centru si a parcurs impreuna cu strada drumul de la intuneric la lumina, de la urit la frumos, de la tristete la speranta. Uma isi gasise propriul ei centru.

Poem pentru cuvinte

Uneori mi-e dor sa vorbesc in limbi straine, dulci amintiri din alte vieti, aspre miini sprijinitoare, ce vis, ce vis si cita departare.
Uneori mi-e dor sa spun exact dar absolut exact si precis cita greutate imi lasa in miini si-n trup lipsa limbii straine, tot mai straine, tot mai putina, tot mai absenta, nevazuta, pierduta.

Uneori ma imbrac in limba aceasta ciudata si spun asa vorbindu-mi mie si visind spre altii asemeni mie: inchid ochii sa simt mai bine cum trece aerul in miscari atit de mici pe linga obrazul meu, ca o trecere de dantela moale, ca o dragoste scumpa. Ma rotesc incet, incet, cu trupul drept, perfect vertical, cu ochii inchisi spre mine si impins fiind de bratele mele aerul se misca diferit – se agata de miinile mele, imi infasoara degetele, aluneca pe unghiile lacuite, serpuieste cum vrea el pe linga trupul meu inocent – aerul e un dar, deschide ochii si vezi-l iti spun, aerul este cel care ne permite sa ne vedem unii pe altii, deschide ochii si vezi-l, aerul e inspiratia noastra profunda de viata, deschide ochii si vezi-l iti spun!

Liniste. Nu ma aude nimeni. Daca as iesi la un colt de strada si as spune visul meu despre aer ar veni grabnic spre mine privirile ingaduitoare, compatimitoare, neintelegatoare: “Nu stie sa vorbeasca saraca. Uite cum biiguie pe jumatate agramata pe jumatate sectanta, uite cum nu stie ce vrea sa spuna …. Oooo….stai asa….poate are o criza de astm – sa chemam un medic atunci, da, da, cu siguranta are o criza de astm, nu-i dati aer, nu nu, ii trebuie medicamentele, nu-i dati aer”…si uite-asa sintem tot mai departe de aer.
Nimic. Care va sa zica nimic. Nu stiu sa scriu k in loc de ca, nu stiu sa spun cmf in loc de ce mai faci, habar nu am ce inseamna vb, eu credeam ca vorbim se spune chiar asa, vorbim, nu vb. Am ramas in urma, m-am pierdut, am ramas undeva la marginea lumii acesteia perfect eficienta si imi vorbesc uneori singura intr-o limba veche. As fi putut sa intru in rindul lumii si sa spun: “Care briza? Nici cu ochii inchisi nu simt nimic pe obraz. Daca ma invirt parca se simte un pic de vint dar in rest nimic. Ha ha! Ce sa vezi!?”
Mda, puteam sa zic asa, uneori imi iese si pot sa vorbesc perfect eficient dar … mi-e dor, mi-e dor uneori de clipa de tihna, cu vorbe moi, cuvinte alese cu drag, visare a realitatii, vedere cu totul, cu auzul, cu ochii, cu miinile. Limba mea straina se vorbeste asa, cu ochii, cu miinile, cu gesturile, cu multa inima, dar mai ales, o, da , mai ales cu ochii. Limba mea veche e ca aerul, dar ca aerul blind, ca adierea dulce, ca trecerea molcoma - – aerul e un dar, deschide ochii si vezi-l iti spun, aerul este cel care ne permite sa ne vedem unii pe altii, deschide ochii si vezi-l, aerul e inspiratia noastra profunda de viata, deschide ochii si vezi-l iti spun.
Deschid ochii si privesc in jur – cine are nevoie de cuvinte, de aerul lor? Nimeni, nimeni, nimeni…. Nu mai are nevoie nimeni de cuvinte, de aerul care porneste si traieste in ele. Nimeni…..

Inceputul libertatii

Imi place – imi place sa ma plimb si sa ma uit la oameni, uneori ma surprind ca ma zgiiesc nerusinat la cite o persoana dar o fac exact asa cum ma uit lung la un tablou. Fiecare persoana este o poveste, o viata, are insemnatate si greutate, este opera sa si a lumii in egala masura cu o opera de arta. Uite-asa ma surprind uneori ca ma zgiiesc la oameni cum ma duc citeodata linga un tablou sa-i vad un detaliu ca mai apoi, facind citiva pasi in spate sa il pot integra mai bine tabloului in intregimea sa. Asta este, asta sint, am o pofta nestavilita de a intelege oamenii sau macar asa imi imaginez eu, ca nevoia mea de oameni si de zimbet e una inocenta. De multe ori merg pe strada si vad cite o fereastra deschisa aproape de mine – imi place sa ma uit la acea fereastra si sa port o lunga conversatie cu fereastra, cu perdeaua, cu florile din geam, cu cercevelele. Omul e in spatele perdelei si avem grija amindoi sa nu rupem in secunda de visare gingasia timpului si a contemplatiei.

Dupa un timp am vazut ca oamenii sint deranjati de privirea mea, imi intorc sprincene incruntate si priviri taioase. Am incercat sa nu ii mai privesc dar am devenit trista pentru ca ma exilasera intr-o lume fara oameni. Am mers o vreme cu privirea atintita in asfalt, acolo nu erau oameni pe care sa ii deranjez. Ma usturau ochii de atita gri, fisii, fisii interminabile de gri, de abstract, de sec, de moarte. Am inceput sa pling si lacrimile refuzau sa fie gri, ma dureau ingrozitor lacrimile acelea si atunci am inceput sa merg cu capul drept, privirea fixa ocolind oamenii. Mergind asa, teapana si extrem de “corecta politic” a inceput sa ma doara ochiul dragostei care nu mai intelegea nimic. Ma tragea de mina ochiul acesta aratindu-mi cit de mult il doare cind trece prin oameni fara sa-i vada, cum isi pierde stralucirea neregasindu-se rasfrint in nicio alta privire. Am inceput atunci sa pling iar lacrimile refuzau sa nu vada.

Mergeam intr-o zi pe strada si ma tineam de mina cu iubitul meu. Mergeam privindu-ne in ochi si bucurindu-ne de tot: de noi, de lume, de zapada si flori, de tot! Ne-am dat un sarut discret zimbind in continuare si imediat dupa aceea am vazut cum acolo, in spatele geamului mare al restaurantului elegant care mergea de-a lungul strazii, o femeie ne privea. Mi-am adus aminte ca uneori ma zgiiesc nerusinat la oameni si mi-a placut, asa ca i-am zimbit. Ea a ezitat o clipa apoi mi-a intors un zimbet cald. Acela a fost inceputul libertatii.

Curgerea lumilor

Era un ritual dar atunci nu stia – portia de singuratate care se cerea din cind in cind, la lumina slaba a veiozei glob pamintesc, linga cartile aliniate pe rafturi, in seara calma care se adauga firesc visarii.

Copilul deschidea usa camerei sale si inainte de a intra anunta – “15 minute”. Usa se inchidea in urma sa incet, fara zgomote inutile. Odata unul din parinti intrebase: “Ce faci tu acolo, pe intuneric, numai cu veioza aprinsa?”. Copilul si-a privit serios parintele si a raspuns simplu “Ma gindesc”. “La ce?”. Asta era o intrebare la care era greu de raspuns, copilul nu avea niciodata raspunsul potrivit “Nu stiu…la de toate…” Parintii ridica usor din umeri - un copil pe care ei nu il inteleg. Copilul stie.

Usa inchide un univers si face loc altuia. In penumbra dulce a camerei ochii copilului se deschid – copilul vede universul, lumile care merg impreuna cu noi, dincolo de noi sau niciodata cu noi. Lumile acelea sint fantastice, lumile care uneori se vad iar alteori numai se simt. Lumile curg una pe linga alta sau una prin alta intr-o alunecare uriasa al carei zgomot nu exista dar se simte. Miscarea celesta, unica, de o energie imensa aprinde lumini de magnifica fascinatie in ochii copilului. Copilul vede, copilul simte; vederea curgerii incete a lumilor naste o vibratie pe care o resimte ca pe un freamat, o bucurie, uneori ca pe o teama. Cum sa explice bucuria acestei nemaiintilnite vederi, incercarea de a o pricepe, linistea pe care o dobindeste privind. Cum sa explice? Din cite cuvinte exista pe care sa le ia ca sa deseneze dimensiunea umana a implinirii pe care o simte privindu-si locul modest in lumile acestea toate in a caror separare se vede tesatura curgerii divine care le uneste. Cum sa explice?

Uneori lumile nu se vad ci se simt. Cit de puternica senzatie! Cum bate inima pricepind ritmul lumilor, cum se deschide undeva in adincul perceptiei sale o poarta veche, lesne de recunoscut, poarta de lumina si caldura, poarta de amintiri ancestrale, de senzatii stravechi, de pricepri fara vorbe – idiom stravechi, niciodata pierdut. Cum sa explice? Cum sa puna, in atit de putine cuvinte, plinatatea , nelinistea si mirarea fara margini pe care curgerea imensa si lenta a lumilor i-o da? Cum sa explice? Cum sa spuna cit de teama ii este faca pasul inainte, sa mearga mai departe, sa se afunde in curgerea aceea a vietii si cit de mult isi doreste sa o poata face. Stie ca inca e prea mic, inca e copil, curgerea aceea l-ar ameti, l-ar pierde poate. Dar cindva, intr-o zi, poate… Pina atunci creste purtind in piept dorul acela inexplicabil, tinjirea aceea a lumii nespuse, a curgerii imense, a lumilor vietii.

Mama o intreaba uneori : “Ce faci tu acolo, pe intuneric, numai cu veioza aprinsa?”. Fetita o priveste serios raspunzind “Ma gindesc”. “La ce?”. Asta e o intrebare grea, copilul nu avea niciodata raspunsul potrivit “Nu stiu…la de toate…” Parintii ridica usor din umeri - un copil pe care ei nu il inteleg. Copilul stie, ridica usor din umeri, usor de tot, ca un oftat inexistent – ea stie ca ei nu pot intelege.

Regina-Margareta-cu-matura

Uneori lumea se schimba. Asa, fara veste, dintr-o data, lumea se schimba. In timp ce noi plingem, ne numaram tristetile sau pur si simplu privim pe geam, lumea se schimba. Se impleteste cumva cu aripile noastre. Nu stiu cum face lumea treaba asta, cum devine ea, atit de perfect intrepatrunsa cu tesatura nespusa a aripilor noastre dar o face, iar atunci si numai atunci lumea si aripa se nasc una pe alta, ca un tot, ca o poveste.

Atunci si numai atunci iau matura in minii si matur – camerele crescute aiurea, culoarele care si-au schimbat directia, gindurile razlete si necuvenite, dezordinea din sentimente, tot. Zimbesc – e poate cea mai draga poveste a mea, iar ea este Regina-Margareta-cu-matura. Matura e un dar de la ea. Pare ciudat sa primesti in dar o matura? Poate. Dar este o matura de poveste care face lucruri de poveste.

In zilele in care lumea se dovedeste a fi prea strimba, in care diminetile seamana prea mult a seri, in care peretii camerelor nu te mai recunosc, atunci e ziua in care incrunti usor din sprinceana si lumea incepe sa se schimbe. Cind prietenii dispar, cind imaginea din oglinda ti se intoarce rece si necunoscuta, cind privirile ranesc si zimbetele politicoase se arata a grimase stupide – atunci si numai atunci lumea incepe sa se schimbe. Atunci cind ochii ustura in absenta lacrimilor, cind mina intinsa te impinge mai jos, cind usile se inchid iremediabil in spatele amintirilor frumoase, atunci si numai atunci inchizi usor pleoapele, iti tragi usor de tot rasuflarea si lumea incepe sa se schimbe. In ziua in care ai obosit prea tare incercind sa fii persoana pe care o visai sa fii, atunci inchizi ochii, stringi pumnii si lumea incepe sa se schimbe.

Asculti cu atentie orice zgomot, cit de mic – e liniste. Deschizi incet ochii, desclestezi usor pumnii si privesti in jur – lumea s-a schimbat! Ce bucurie, ce imensa pace, cit de multa lumina si liniste! Asa se renaste! In lumina, cu zimbet deschis si cu matura in mina! Da! Cu matura in mina! Iei matura, zimbesti, dar atentie, trebuie sa zimbesti cu tot sufletul, si pornesti la treaba. Maturi tot – gindurile negre, zimbetele false, usile inchise, oglinzile neprietenoase, zidurile reci, camerele crescute strimb…tot, tot, tot, pina ramine perfect curat – ca la inceput. O maaare pagina alba, curata, pe care poti scrie din nou. O noua poveste, sau aceeasi poveste dar un alineat nou. Dupa ce ai maturat constiincios, clipesti luuung, lung si cind deschizi ochii – gata, lumea s-a schimbat de tot. Sigur, semnele i-au ramas aceleasi – casele, tramvaiele, metroul, ziarele, serviciul, vecinii, telelvizorul, computerul, pisica, prietenii, vitrinele – totul e la fel ca inainte, numai ca lumea ta s-a schimbat iar tu iti apartii din nou tie si lumii tale. Hai sa zimbim impreuna – acesta e rolul maturii in vietile si povestile noastre.

Vedeti dumneavoastra, a fost odata ca niciodata o vreme cind eram si eu copil – bine, recunosc dar nu tocmai public si foarte timid, ca inca mai port in mine ceva din copilul de atunci – si copil fiind am primit intr-o zi o carte de povesti mica, fara desene colorate dar care o avea inauntrul ei pe ea: Regina-Margareta-cu-matura. O singura poveste are cartea cu pricina, dar e una minunata si din multele ei personaje putem scrie la nesfirsit povesti noi: Brahmanul-oarecare-care-nu-crede-in-reincarnare, Urechi-de-magar, Iepurita-roz, Vulpile-zburatoare…toate toate absolut toate se plecau respectuos in fata ei Regina-Margareta-cu-matura. Regina era perfecta, usor obosita dar atemporal minunata, ea matura mereu: camere crescute aiurea, coridoare ratacite, ginduri necuvenite…restabilea necontenit armonia. Ce slujba incredibila si grea sa restabilesti armonia!

Nu mi-a placut cartea atunci cind am primit-o, mi-a placut insa mai tirziu si imi place si acum.

(Cartea este “Roman din dragoste” de Maria Luiza Cristescu)

Tu cit de mama esti?

Paharul inalt isi arata rubiniul vinului prin lumina calda a lampadarului. Femeia clatina usor paharul facind valuri mici, rubinii, ridicind in aer mireasma dulce-amaruie a vinului:
- Da’ ia mai da-le naibii de sclifosite cu aerele lor de mironosite atotstiutoare! Pfui - nesuferite fiinte.

O data - de doua ori pe an Aka ajungea inevitabil la aceeasi concluzie “ia mai da-le naibii de sclifosite”. Sclifositele erau colegele de birou. Discutiile mereu aceleasi pentru ca invariabil acolo unde sint mai multe femei la un moment dat se va discuta despre copii. Care copii? Copiii lor care evident sint mai buni mai frumosi si mai inteligenti decit copiii altora si oricum copilul ei...ma rog...”sclifositele” se uita spre ea asa...usor condescendent, cu capul inclinat usor oblic in semn de inteleapta ingaduinta...ar trebui si ea sa inteleaga nu? ca totusi copilul ei...deciziile ei... modul ei de a educa...ea nu are cum sa inteleaga devotiunea completa a unei mamei pentru puiul ei pentru ca oricita bunavointa ar avea, copilul ei este adoptat deci nefiind iesit din pintecele ei, ea nu va simti niciodata dar niciodata absolut niciodata acel sentiment total care transforma o femeie intr-o mama.

- Da’ ia mai duceti-va dr...., bombane Aka punind paharul pe masa, incet, cu baza piciorului lung si subtire exact in mijlocul unui cerc inflorat, motiv repetat obsesiv pe dantela mesei.
- Hai nu te mai supara si tu asa, suride Leta. Apoi nu e dracul chiar asa de negru, stii ca de fapt nu sint ele chiar asa de rele.
- Ba sint! se zburleste Aka. Mamele universale, detinatoarele adevarului absolut, copii lor sint direct Einsteini, ele s-au nascut perfecte si cu instincte superioare de super-mame. I-po-cri-te. Loveste cu degetul in masa si apasa fiecare silaba ca si cind ar vedea cladindu-se in aer cuvintul litera cu litera. I-po-cri-te, repeta cu glas ceva mai scazut.

Se uita la Leta:
- De ce ma suporti?
- Aka....
Aka se aseaza mai bine pe scaunul cu spatarul inalt, frumos. Instinctiv asculta spre odaia copilului sa vada daca nu s-a trezit. Nu s-a trezit, e tirziu si doarme bine, ca un ingeras, miine e zi de scoala; copilului ii place la scoala iar Aka nu se satura sa il tot vada dimineata de dimineata cu ghiozdanul in spate cum merge tantos spre scoala. E puiul ei iar asta nu i-o poate lua nimeni.
- Stii ce am facut? Cred ca am cam sarit calul de data asta. Iti jur ca n-am vrut Leta dar m-am enervat atit de tare...
Ofteaza
- Stiu ca ele nu din rautate spun ceea ce spun si cred ceea ce cred. In definitiv si eu imi vad copilul ca fiind cel mai frumos, mai destept si mai bun; zimbeste usor ironic, ma incadrez si eu in acelasi tipar nu? Numai ca...e frustrant Leta, e al naibii de frustrant sa asist la toata parada aia ipocrita cu “biata Aka, sot nu are, barbat in viata ei...ce sa mai zicem, n-a mai iesit cu cineva de hat vreme (auzi tu, ele vorbesc de asa ceva, ca n-am auzit pe vreuna din ele sa spuna ca azi copilul sta cu mama, eu si sotul am planificat o cina romantica....intelegi...nuuuuu, dar la altele se pune la index asa ceva, ca deh, ele sint mame, se sacrifica, e de inteles pe cind eu...asa...cam pe jumatate mama nu?), bine macar ca are un copil; infiat e drept dar...cine stie, poate i-a fost frica sa faca un copil sau nu poate avea copil...cine stie, ca n-a zis niciodata....” si tot asa si tot asa, iti jur ca asta vad, simt si aud de cite ori imi arunca privirea aia gen superior-compatimitoare-noi-trebuie-sa-o-intelegem-pe-Aka-biata-de-ea. Pai atunci intelegeti-ma fir-ar!

Se ridica si aduce o farfurioara cu ceva gustari.
- De aia zic, de data asta m-am infuriat peste masura, nici eu nu stiu de ce. De atitia ani avem aceleasi discutii care duc practic in acelasi loc, la aceleasi raspunsuri si e Ok asa. Eu stiu ce zic ele, ele imi cunosc mie “repertoriul” - e ca la teatru - actul 1, actul 2...scena impacarii. Asa a functionat toti anii astia.

Leta o priveste oarecum neutru, ea e singura care sta cu Aka in momentele astea de revolta iar asta se intimpla o data - de doua ori pe an. Zimbeste in sinea ei “Sint si ele cam ...cum sa zic, le place sa se laude, vorbesc uneori fara sa se gindeasca la Aka, la faptul ca s-ar putea sa o doara vorbele lor. Dar nici Aka nu se lasa, tace tace apoi se porneste ca uraganul. Diferenta este ca Aka nu are “ochiul furtunii” e un uragan total si se porneste, ca orice mama-uragan pentru apararea copilului ei si a ei insasi ca mama, caci Aka e o mama adevarata”

- Imi pare rau Leta, cum o sa dau miine ochii cu ele si mai ales cu Tonda? Stii ce i-am spus? I-am spus ca toata vorbaraia ei prin care imi tine pentru a ‘nspea oara teoria mamei-singura-mama-adevarata-e-mama-care-si-a-nascut-copilul nu reprezinta nimic altceva decit recunoasterea completei ei incapacitati omenesti de a-si darui dragostea altui copil decit unuia pe care ea l-a nascut; i-am spus ca este schiloada sufleteste si incapabila de dragoste pur si simplu ci dragostea ei este una egoista oarba si proasta.

Aka isi priveste lung miinile:
- Doamne Leta dac-ai sti ce liniste s-a facut in birou.....
- Stiu, eram acolo.

Aka se foieste pe scaun, naiba stie cum o sa intre miine in birou. Probabil ca o sa isi ceara scuze, sigur o sa isi ceara scuze; s-a simtit profund umilita de Tonda si de prostiile pe care le debita. Pina la urma, asta trebuia sa faca, sa ignore toate acele vorbe nebune, groaznic de dureroase, trebuia sa inteleaga ca experienta Tondei nu o ajuta sa inteleaga ce inseamna sa te dedici trup si suflet unui copil pe care da, nu l-ai nascut tu trupeste dar il nasti moral, spiritual si in dragoste in fiecare zi, in fiecare clipa. Ti l-ai dorit enorm, singura cale era cea a adoptiei si ei bine, asta ai facut. te-ai uitat in ochii acelui copil si ai vazut ca depinde nu 100% nu 1000% ci infinit la suta de tine si numai de tine, caci tu esti singura mama pe care o are si o cunoaste. De unde sa stie Tonda toate lucrurile astea? Nu avea de unde. Iar ea, Aka, ar fi trebuit sa fie un pic mai inteleapta, sa nu se lase purtata de valul acela de ignoranta oarba ci ar fi trebuit sa-l destrame usor, sa arate, sa explice, nu sa rabufneasca asa cum a facut. Ofteaza.

- Leta, de ce ma suporti?
- Zau Aka, las-o asa. Asa ne e bine nu?

Da, se gindeste, asa ne e bine. Cind tensiunile in birou escaladeaza si se ajunge la aceste vesnice teorii, la aceasta lupta de-a dreptul epica a mamelor, Leta sta la biroul ei si tace; nu zice nicio vorba, isi incruciseaza miinile la piept si priveste indelung. Tace.

Leta isi ia poseta, haina si se pregateste de plecare:
- Sa faci bine sa dormi Aka, miine....miine e miine, vezi tu ce-o fi.

Aka priveste lung in urma ei - sint prietene de aproape 20 de ani, din adolescenta, stiu multe una despre alta dar nu totul; isi respecta una alteia intimitatea, prietenia lor nu e una galagioasa ci dimpotriva, unora li se pare ca nici nu ar de fapt o prietenie. Hm, lumea, cum se repede sa judece. Copilul Letei e mai mare cu 5 ani decit al ei, a nascut greu, era sa piarda copilul...Leta nu povesteste lucrurile astea, nici despre maruntele gesturi ale copilului, se bucura de ele in tacere, le pastreaza pentru ea. Leta a fost adoptata iar mama ei a iubit-o enorm, a invatat-o sa fie omul care e acum. Numai Aka stie ca Leta a fost adoptata, “sclifositele” habar nu au; de aia Leta sta cu ea cind o apuca nabadaile si se cearta cu “sclifositele”. Leta...draga de Leta.

Aka lasa in chiuveta paharele de vin, farfurioara si tacimurile. “Le spal miine”, se duce sa mai verifice o data copilul - Mareel doarme splendid; Aka trece in dormitorul ei si se cuibareste sub plapuma. Stinge lumina. Se intoarce cu spatele la veioza si isi aranjeaza perna sub cap. Iar se intoarce, se ridica in fund si aprinde veioza. Are un zimbet lat si un ris cu adevarat sanatos pe fata. “Ce fatza ar face Tonda, Cheena si Zita daca ar sti ca Leta pe care o cred a fi evident complet de partea lor ca doar de aia nu se baga in discutii nu? ce fetze ar face daca ar sti ca Leta, mama-evident-mama dupa toate criteriile lor, ei bine Leta stie ca ambele “feluri” de dragoste materna se contopesc de fapt intr-una singura, ea fiind infiata si iubita enorm de mama ei, “dulcea mea minunat crescatoare” cum ii spune Leta. Hm...daca-ar sti ele; Aka ride scurt si satisfacut - s-ar lecui astea de “sclifosenie” pe vecie!”. Ride incetisor, stinge veioza si se culca.

Catedrala

Miguel si Santos merg incet prin piata mare a orasului. Nu conteaza care e Miguel si care e Santos; care e mai inalt si care e mai scund; care e mai plinut si care e mai subtirel. Sint ei: Miguel si Santos, se cunosc din copilarie, au crescut impreuna, s-au jucat impreuna, au muncit, si-au ridicat casele una linga celalalta, ba chiar si nevestele lor sint prietene. Miguel si Santos, asa ii stie lumea din sat, asa ii stiu musterii din imprejurimi, ba chiar si din oraselul in care merg cu marfa de doua ori pe an – in ciudad zic ei. Nu e tocmai oras, e un orasel dar cele doua drumuri pe an pe care la fac Miguel si Santos acolo ii indeamna pe oamenii din pueblo sa priveasca la ei cu admiratie. Ce-o sa zica vecinii acum, ca uite au ajuns chiar in ciudad, in marele oras. Ce aventura! Odata in viata, daca ai noroc, ajungi in marele oras.

Soarele e naucitor, isi arunca lumina orbitoare peste tot, se reflecta in praful drumului, in zidurile albe, in florile rosii, intra chiar si pe sub borurile largi ale palariei trase bine pe ochi; razele inteapa si fac ochii sa lacrimeze dar privelistea e aiuritoare asa ca Miguel si Santos dau palariile mai pe spate si privesc cu ochii mari piata imensa forfotind de lume.
- Omuleee, ce de lumeee! Nici in ciudad la bilci nu se aduna atita lume ca aici.
- Daaa, aproba grav celalalt rotind ochii de jur imprejurul pietei care pare cel putin la fel de mare cit tot satul lor.

Sigur ca nu este chiar atit de mare, dar lor asa li se pare, ca e mai mare decit lumea in care au crescut, pe care o cunosc si le este familiara, la indemina. Piata asta prea mare e stranie dar Miguel si Santos nu se lasa coplesiti – privesc incet la fiecare detaliu asa cum stiu ei, ca niste tarani care stiu sa munceasca, stiu sa-si vinda marfa, stiu sa cinte seara si sa-si iubeasca nevestele cind au un pic de timp linistit.

Au venit cu marfa asa ca se aseaza intr-un colt si astern pe jos paturile viu colorate facute de batrina Asuncion, bunica lui Miguel. Sau era bunica lui Santos? Cine mai stie? Vietile lor au curs impreuna atit de bine ca nu pot fi desprinse ca doua vieti separate. Marfa se vinde repede – orasenii se tocmesc si ei dar nu asa aprig ca cei din ciudad cel mic unde merg ei de doua ori pe an – cei de acolo se lasa greu si trebuie sa te tii tare, sa-ti lauzi marfa cu multa convingere, sa ii arati clientului ca marfa ca a ta nu mai gaseste prea usor – pina la urma cumpara si pleaca multumit. Multumiti sint si ei, Miguel si Santos – au muncit, si-au vindut marfa, se pot intoarce linistiti acasa. Tot asa si acum; marfa s-a vindut si dupa-amiaza le ramine lor intreaga. Ce sa faca? Daca ar fi fost acasa ar fi trecut pe la iglesia, aprindeau o luminare, spuneau o rugaciune de multumire apoi plecau la circiuma sa bea o tequila mica si de-acolo usurel usurel se indreptau spre casa, spre nevestele lor, spre copiii care ii asteapta cu un cadou cit de mic. Dar aici? Ce sa faci aici? Tequila e scumpa, au baut una de dimineata ca sa-si faca un pic de curaj, se vede treaba ca aici e orasul prea mare si tequila prea putina de e asa scumpa. In pueblo n-ar cumpara nimeni la pretul asta; daca le-ar spune circiumarul un pret ca asta de aici, satenii nostri ar face ochii mari, s-a minuna si ar crede ca bietul circiumar si-a pierdut mintile; apoi i-ar spune pe un ton jumate otzarit jumate patern: “Jaime baiatule, iar ai baut prea mult si uite ai gresit tocmai pretul mai baiete mai, tocmai pretul. Pai se poate? “ si ar tzitzii dezaprobator din buze, turnindu-si in pahare tquila la pretul corect, adica la pretul mic. Dar aici? Nuuuuu, aici nu mai beau ei tequila a doua oara, e prea scump, aici degeaba tzitzii din buze ca nu impresionezi pe nimeni. Apoi, pina acasa e drum lung, la noapte vor dormi la hanul din marginea orasului si apoi vor pleca la drum – peste cinci zile vor ajunge in satucul lor de la marginea muntelui. Si atunci, ce sa faca? Miguel si Santos indraznesc sa priveasca pentru prima data drept nu piezis la constructia enorma din stinga lor – domina piata mare, oamenii, casele – e “la catedral” – auzisera ei odata cind erau mititei, de la un drumet repede trecator prin satul lor, ca in orasele mari sint niste biserici maaaari mari de tot; atit de mari ca nici nu li se spune iglesia ci catedral! Acum au in fata lor o catedrala si e chiar ca in povestile necunoscutului trecator: mare, plina de sculpturi, cu usile de lemn bogat ornate – nu-ti vine a crede ochilor atita munca pe fiecare bucatica de piatra sau de lemn. La ei in pueblo cind s-a facut biserica oamenii au cladit-o cit de repede ca sa aiba unde isi boteza copii, unde se inchina, unde se casatori, unde se ruga pentru ploaie sau zapada, unde-si aminti mortii. Au ornat si ei biserica lor, dar mai tirziu si mult mai putin. Biserica asta e mare, parca prea mare.

Miguel si Santos se pun scurt de acord din priviri si isi confirma:
- Mergem omule?
- Mergem.

Intra in catedrala incet dar cu pasi siguri, inainteaza domol in racoarea binefacatoare si in penumbra care odihneste ochii sagetati aprig de soarele prea mare, prea alb, prea fierbinte. Se inchina scurt si se roaga indelung cautindu-L cu osirdie pe acel Dios pe care il gasesc de fiecare data in bisericuta lor din sat. Dupa un timp ridica fruntile – corul a inceput sa cinte. Corul e mare, la fel de mare ca piata sau tot atit de mare cit e si catedrala. Vocile se deschid si cinta atit de frumos incit Miguel si Santos sint siguri ca muzica lor ajunge direct la cer. Odata l-au intrebat pe parintele din sat de ce sa cinte? Nu e deajuns sa se roage? si parintele le-a spus ca e bine sa se roage dar sa si cinte – si rugaciunea si cintecul e zicerea omului catre Dumnezeu, e ca o conversatie, le-a spus parintele. De-aia se gindeau ei ca atunci cind nenea Ramon cinta prea tare de-ti asurzeste urechile, pesemne ca are ceva ce trebuie neaparat transmis lui Dumnezeu, altfel de ce s-ar opinti atit de grozav sa cinte asa de tare ca raguseste? In fine, fiecare cu vorbirea lui, iar asta oricum era demult, cind Miguel si Santos erau copii; acum cinta si ei in iglesia uneori si gasesc asta frumos mai ales ca incearca din rasputeri sa nu se ridice o voce deasupra celeilalte ci sa fie doua voci impletite intr-una singura, intocmai ca vietile lor.

Miguel si Santos se ridica in picioare, se mai inchina odata si ies afara, inapoi in lumina fierbinte, in aerul tremurator si in praful inecacios. Miguel si Santos au mereu intrebari de pus:
- L-ai vazut omule?
- L-am vazut, ia uite cum se opinteste sa traga caruciorul cu fructe, atent sa nu se rastoarne, ca s-a impiedicat de-o piatra – de-unde-o-fi-venit-ea-de-piatra.
- L-ai vazut omule?
- L-am vazut, uite cum isi numara firfireii sa cumpere trei mere, un pled si un borcanel de miere.

Forfota din piata ii izbeste de data asta ca un tablou viu – un taran isi striga marfa, altul isi numara banii facuti din marfa vinduta; o senorita trece mindra cu servitoarea in urma ei; un domn isi rasuceste mustatile asezindu-se la masa pusa in umbra tufei mari de hibiscus si comanda un pahar curat cu tequila limpede; ceva mai incolo doi oraseni oarecare isi vad de drumul lor grabit pvestind tare si cu gesturi largi ce li s-a mai intimplat azi; o caruta trece facindu-si drum cu greu printre oameni, mese, pleduri asternute pe jos pline cu fructe, mirodenii, miere; e multa lume, larma, viata, culoare.

- L-ai vazut omule?
- L-am vazut, uite cum s-a necajit; nu mai vrea magarusul sa faca niciun pas inainte, caruta e grea si caldura prea mare. Dupa ce s-a suparat pe magarus si l-a injurat greu, acum ii pare rau; il mingiie intre urechi si ii zice incet “Iarta-ma si tu mai Angelito, eram nervos si m-am razbunat pe tine. Hai sa-ti dau niste apa si o mina de iarba buna – sa ne impacam. Ce zici?” Magarul da din cap parca ar zice da si porneste agale dupa stapinul lui.

Miguel si Santos pleaca din dreptul catedralei si traverseaza piata mergind spre micul lor han de la marginea orasului unde au tras aseara tirziu cind au ajuns si de unde vor pleca mine dimineata spre pueblo. Inainte de a iesi din piata rasuna ultima intrebare:

- L-ai vazut omule?
Se intorc unul spre celalalt si amindoi au ochii largi, luminosi si calzi:
- L-am vazut omule, L-am vazut!