Catedrala

Miguel si Santos merg incet prin piata mare a orasului. Nu conteaza care e Miguel si care e Santos; care e mai inalt si care e mai scund; care e mai plinut si care e mai subtirel. Sint ei: Miguel si Santos, se cunosc din copilarie, au crescut impreuna, s-au jucat impreuna, au muncit, si-au ridicat casele una linga celalalta, ba chiar si nevestele lor sint prietene. Miguel si Santos, asa ii stie lumea din sat, asa ii stiu musterii din imprejurimi, ba chiar si din oraselul in care merg cu marfa de doua ori pe an – in ciudad zic ei. Nu e tocmai oras, e un orasel dar cele doua drumuri pe an pe care la fac Miguel si Santos acolo ii indeamna pe oamenii din pueblo sa priveasca la ei cu admiratie. Ce-o sa zica vecinii acum, ca uite au ajuns chiar in ciudad, in marele oras. Ce aventura! Odata in viata, daca ai noroc, ajungi in marele oras.

Soarele e naucitor, isi arunca lumina orbitoare peste tot, se reflecta in praful drumului, in zidurile albe, in florile rosii, intra chiar si pe sub borurile largi ale palariei trase bine pe ochi; razele inteapa si fac ochii sa lacrimeze dar privelistea e aiuritoare asa ca Miguel si Santos dau palariile mai pe spate si privesc cu ochii mari piata imensa forfotind de lume.
- Omuleee, ce de lumeee! Nici in ciudad la bilci nu se aduna atita lume ca aici.
- Daaa, aproba grav celalalt rotind ochii de jur imprejurul pietei care pare cel putin la fel de mare cit tot satul lor.

Sigur ca nu este chiar atit de mare, dar lor asa li se pare, ca e mai mare decit lumea in care au crescut, pe care o cunosc si le este familiara, la indemina. Piata asta prea mare e stranie dar Miguel si Santos nu se lasa coplesiti – privesc incet la fiecare detaliu asa cum stiu ei, ca niste tarani care stiu sa munceasca, stiu sa-si vinda marfa, stiu sa cinte seara si sa-si iubeasca nevestele cind au un pic de timp linistit.

Au venit cu marfa asa ca se aseaza intr-un colt si astern pe jos paturile viu colorate facute de batrina Asuncion, bunica lui Miguel. Sau era bunica lui Santos? Cine mai stie? Vietile lor au curs impreuna atit de bine ca nu pot fi desprinse ca doua vieti separate. Marfa se vinde repede – orasenii se tocmesc si ei dar nu asa aprig ca cei din ciudad cel mic unde merg ei de doua ori pe an – cei de acolo se lasa greu si trebuie sa te tii tare, sa-ti lauzi marfa cu multa convingere, sa ii arati clientului ca marfa ca a ta nu mai gaseste prea usor – pina la urma cumpara si pleaca multumit. Multumiti sint si ei, Miguel si Santos – au muncit, si-au vindut marfa, se pot intoarce linistiti acasa. Tot asa si acum; marfa s-a vindut si dupa-amiaza le ramine lor intreaga. Ce sa faca? Daca ar fi fost acasa ar fi trecut pe la iglesia, aprindeau o luminare, spuneau o rugaciune de multumire apoi plecau la circiuma sa bea o tequila mica si de-acolo usurel usurel se indreptau spre casa, spre nevestele lor, spre copiii care ii asteapta cu un cadou cit de mic. Dar aici? Ce sa faci aici? Tequila e scumpa, au baut una de dimineata ca sa-si faca un pic de curaj, se vede treaba ca aici e orasul prea mare si tequila prea putina de e asa scumpa. In pueblo n-ar cumpara nimeni la pretul asta; daca le-ar spune circiumarul un pret ca asta de aici, satenii nostri ar face ochii mari, s-a minuna si ar crede ca bietul circiumar si-a pierdut mintile; apoi i-ar spune pe un ton jumate otzarit jumate patern: “Jaime baiatule, iar ai baut prea mult si uite ai gresit tocmai pretul mai baiete mai, tocmai pretul. Pai se poate? “ si ar tzitzii dezaprobator din buze, turnindu-si in pahare tquila la pretul corect, adica la pretul mic. Dar aici? Nuuuuu, aici nu mai beau ei tequila a doua oara, e prea scump, aici degeaba tzitzii din buze ca nu impresionezi pe nimeni. Apoi, pina acasa e drum lung, la noapte vor dormi la hanul din marginea orasului si apoi vor pleca la drum – peste cinci zile vor ajunge in satucul lor de la marginea muntelui. Si atunci, ce sa faca? Miguel si Santos indraznesc sa priveasca pentru prima data drept nu piezis la constructia enorma din stinga lor – domina piata mare, oamenii, casele – e “la catedral” – auzisera ei odata cind erau mititei, de la un drumet repede trecator prin satul lor, ca in orasele mari sint niste biserici maaaari mari de tot; atit de mari ca nici nu li se spune iglesia ci catedral! Acum au in fata lor o catedrala si e chiar ca in povestile necunoscutului trecator: mare, plina de sculpturi, cu usile de lemn bogat ornate – nu-ti vine a crede ochilor atita munca pe fiecare bucatica de piatra sau de lemn. La ei in pueblo cind s-a facut biserica oamenii au cladit-o cit de repede ca sa aiba unde isi boteza copii, unde se inchina, unde se casatori, unde se ruga pentru ploaie sau zapada, unde-si aminti mortii. Au ornat si ei biserica lor, dar mai tirziu si mult mai putin. Biserica asta e mare, parca prea mare.

Miguel si Santos se pun scurt de acord din priviri si isi confirma:
- Mergem omule?
- Mergem.

Intra in catedrala incet dar cu pasi siguri, inainteaza domol in racoarea binefacatoare si in penumbra care odihneste ochii sagetati aprig de soarele prea mare, prea alb, prea fierbinte. Se inchina scurt si se roaga indelung cautindu-L cu osirdie pe acel Dios pe care il gasesc de fiecare data in bisericuta lor din sat. Dupa un timp ridica fruntile – corul a inceput sa cinte. Corul e mare, la fel de mare ca piata sau tot atit de mare cit e si catedrala. Vocile se deschid si cinta atit de frumos incit Miguel si Santos sint siguri ca muzica lor ajunge direct la cer. Odata l-au intrebat pe parintele din sat de ce sa cinte? Nu e deajuns sa se roage? si parintele le-a spus ca e bine sa se roage dar sa si cinte – si rugaciunea si cintecul e zicerea omului catre Dumnezeu, e ca o conversatie, le-a spus parintele. De-aia se gindeau ei ca atunci cind nenea Ramon cinta prea tare de-ti asurzeste urechile, pesemne ca are ceva ce trebuie neaparat transmis lui Dumnezeu, altfel de ce s-ar opinti atit de grozav sa cinte asa de tare ca raguseste? In fine, fiecare cu vorbirea lui, iar asta oricum era demult, cind Miguel si Santos erau copii; acum cinta si ei in iglesia uneori si gasesc asta frumos mai ales ca incearca din rasputeri sa nu se ridice o voce deasupra celeilalte ci sa fie doua voci impletite intr-una singura, intocmai ca vietile lor.

Miguel si Santos se ridica in picioare, se mai inchina odata si ies afara, inapoi in lumina fierbinte, in aerul tremurator si in praful inecacios. Miguel si Santos au mereu intrebari de pus:
- L-ai vazut omule?
- L-am vazut, ia uite cum se opinteste sa traga caruciorul cu fructe, atent sa nu se rastoarne, ca s-a impiedicat de-o piatra – de-unde-o-fi-venit-ea-de-piatra.
- L-ai vazut omule?
- L-am vazut, uite cum isi numara firfireii sa cumpere trei mere, un pled si un borcanel de miere.

Forfota din piata ii izbeste de data asta ca un tablou viu – un taran isi striga marfa, altul isi numara banii facuti din marfa vinduta; o senorita trece mindra cu servitoarea in urma ei; un domn isi rasuceste mustatile asezindu-se la masa pusa in umbra tufei mari de hibiscus si comanda un pahar curat cu tequila limpede; ceva mai incolo doi oraseni oarecare isi vad de drumul lor grabit pvestind tare si cu gesturi largi ce li s-a mai intimplat azi; o caruta trece facindu-si drum cu greu printre oameni, mese, pleduri asternute pe jos pline cu fructe, mirodenii, miere; e multa lume, larma, viata, culoare.

- L-ai vazut omule?
- L-am vazut, uite cum s-a necajit; nu mai vrea magarusul sa faca niciun pas inainte, caruta e grea si caldura prea mare. Dupa ce s-a suparat pe magarus si l-a injurat greu, acum ii pare rau; il mingiie intre urechi si ii zice incet “Iarta-ma si tu mai Angelito, eram nervos si m-am razbunat pe tine. Hai sa-ti dau niste apa si o mina de iarba buna – sa ne impacam. Ce zici?” Magarul da din cap parca ar zice da si porneste agale dupa stapinul lui.

Miguel si Santos pleaca din dreptul catedralei si traverseaza piata mergind spre micul lor han de la marginea orasului unde au tras aseara tirziu cind au ajuns si de unde vor pleca mine dimineata spre pueblo. Inainte de a iesi din piata rasuna ultima intrebare:

- L-ai vazut omule?
Se intorc unul spre celalalt si amindoi au ochii largi, luminosi si calzi:
- L-am vazut omule, L-am vazut!