Casa alba

Ar fi fost atit de simplu. Indicatorul era chiar acolo, in fata mea - ar fost suficient sa rotesc volanul masinii la stinga; rotile masinii s-ar fi aliniat frumos si ele spre stinga inscriind masina lent si usor parca nitel adormita de caldura cimpiei pe drumul care m-ar fi dus exact acolo.

Ar fi fost atit de simplu. M-as fi dus si as fi vazut dupa atitia ani casa.
Drumul de doi kilometri ar fi fost usor de facut, marginit cum era de praf si salcii, amintiri cu trunchiurile varuite pina la un metru.

Eram pregatita, de data asta eram pregatita. Casa mare, alba, cu coloane groase, rotunde, cu straturi de var alb mirosind a vara si praf.

Ce obsesie, ce vis permanent; imi da tircoale mereu, ma impresoara, ma intreaba - casa! Casa mare, alba, solid ancorata in mijlocul gradinii. Aleea dreapta de la poarta pina la treptele casei. Tufa de zmeura si rindurile de flori. Visnii si trandafirii de dulceata din dreapta, tufa de izma; aromele perfect amestecate - visinele dulci acrisoare, menta proaspata si parfumul catifelat al trandafirilor. Cealalta lume: fintina, straturile de rosii, ardei, cartofi. Pata de namol care prindea crusta verzuie.

Ar fi fost atit de simplu. As fi facut stinga si drumul de doi kilometri m-ar fi dus fix in fata casei. As fi putut merge, acum eram pregatita. As fi stat simplu in mijlocul aleii, as fi privit casa drept in ochi. Ferestrele ei alungite, dreptunghiulare, cu stinghii subtiri, albe, care impart fiecare geam in patru. Ochii mei rotunzi, simpli, in care inca mai traieste maro coaja aspra a ciresului pe care l-am iubit. Da, puteam privi casa in ochi fara teama, ca de la egal la egal, fara sa mai am asupra mea nimic din virtejul de teama, furie, neputinta care m-a insotit atita vreme. Acum a mai ramas numai tristete si multa liniste - linistea curtii in care nu mai sta nimeni, linistea curtii din care ciresul cel mare a plecat demult.

Am privit indicatorul - stinga, 2 kilometri. Am mers drept inainte prin aerul fierbinte, prin copacii rari, prin frunzele pe-o parte oparite pe-o parte racorite. 100 kilometri pina acasa. Am ajuns acasa, 100 kilometri mai departe de amintirile cu trunchiuri varuite. M-am spalat, m-am schimbat si am mincat. Nimic usor, nimic lin, nimic vesel. M-am urcat in pat si mi-am rugat ingerul sa-mi intinda o aripa. M-am cuibarit in leaganul alb al prea-bunului meu inger si-am vrut sa fiu copil pentru o clipa. Nu puteam - si-atunci am plins toate lacrimile pe care n-am stiut sa le pling atunci, cindva, undeva.