Semnele

Cînd eram în şcoală aveam o problemă cu compunerile – îmi plăcea să scriu conţinutul – cuprinsul adică, dar introducerea şi încheierea îmi erau nesuferite, aşa că le expediam scurt în cîte o propoziţie. Evident această concizie exagerată făcea ca notele mele la compuneri să scadă cu un punct - două. Şi pentru că funcţia creează organul, am păstrat acest obicei din timpul şcolii, perpetuîndu-l! Uneori însă mi se întîmplă tocmai contrariul – ca şi acum – ştiu introducerea, ştiu încheierea, imi pune probleme cuprinsul!
Introducerea e foarte simplă, brutal de simplă: într-o noapte am visat că sînt fericită. Ştiu că au trecut mulţi ani din noaptea aceea, dar de atunci şi pînă acum, visul în care am fost fericită m-a bîntuit necontenit şi nu m-a bîntuit ca o dulce amintire! O, nu! Mai mult decît atît, s-a transformat într-o devoratoare obsesie. Uneori reuşesc să mă smulg acestei obsesii iar atunci mi se întîmplă lucruri extraordinare!
Ei bine, aici incepe cuprinsul iar eu nu ştiu cum să explic... Este vorba de tablouri, tablourile Olgăi mai exact. Adică nu tocmai despre tablouri, ci despre ceea ce este în spatele lor, sau... Of! Sinceritatea este atît de complicată! Ziceam că este vorba de tablourile Ogăi. Ştiţi... prietena mea Olga, pictoriţa frumoasă ca o zînă! Am aşteptat cu nerăbdare noua ei expoziţie aşa cum aştepţi un prieten pe care nu l-ai mai văzut de mult. Îi ştiam stilul, îmi era dor de pînzele sobre pline de întrebări timide din care răzbătea pe ici-colo cîte un crîmpei temător de zîmbet. Greşeam, evident greşeam, nu luasem în calcul timpul. Timpul este cel mai grozav sculptor de caractere, de impresii, timpul modelează în noi felul în care dăm expresie sinelui nostru; cu condiţia să îi recunoaştem timpului această calitate şi să ne permitem nouă înşine să ne lăsăm modelaţi de această latură subtilă a timpului.
Era o explozie. Toţi pereţii se dematerializaseră aruncînd spre mine esenţa acelor tablouri. Acea esenţă m-a făcut să întorc spatele picturilor pentru că nu puteam să le privesc – mă copleşeau! Era atît de multă viaţă, pulsa atît de mult orgoliu dar era orgoliu curat şi frumos, fiecare bucată de pînză minuţios lucrată era sfidătoare dar nu ne sfida pe noi privitorii ci timiditatea. Olga mea şi-a luat inima în dinţi şi s-a pictat pe sine însăşi aşa cum este ea pe dinăuntru. După care a respirat adînc şi a făcut ca fiecare tablou să spună “Priviţi-mă bine!. ASTA SÎNT EU!”. Acesta este un gest de curaj – să te arăţi lumii dezgolită de aparenţe, de stratul gros al convenţiilor, de tabuurile impuse, de teama că s-ar putea să fii respinsă. Esenţa care ţipa din fiecare pînză era dăruirea sinelui. Nu este nimic simplu într-o astfel de dăruire. Doare fiecare tuşă de culoare care spune despre tine adevărul. Costă fiecare linie care dezvăluie temeri sau speranţă sau visare. Totul costă! Sinceritatea însă costă al naibii de mult!
Asta am vrut să spun, că miracolul care s-a produs în acea zi în galeria de artă nu a atins-o numai pe Olga, ne-a atins şi pe noi! Am văzut nobleţea sincerităţii, am văzut sensul dărurii acesteia, am văzut şi am înţeles cît miez cald şi plin de viaţă aduce în lumină împărtăşirea sinelui. Am văzut strigînd din fiecare culoare exact lucrul pe care mi-am dorit mereu să îl fac, dar mi-a lipsit curajul. Cred că a venit timpul să fac şi eu acel unic lucru care să însemne “Priviţi-mă bine! ASTA SÎNT EU!”.
Şi mai vreau să spun ceva: atunci am văzut SEMNELE!. Sînt semne peste tot în jurul nostru; semnele bucuriei, ale dăruirii, ale fericirii. Nu ne uităm la ele! Trecem pe lîngă! E mai comod aşa, aşteptînd nu ştiu ce moment, nu ştiu ce împrejurare. Am fost fericită în seara aceea, la expoziţie. Am fost cu adevărat fericită. Frumuseţea şi sinceritatea mă fac fericită. Asta este lecţia pe care am învăţat-o: fericirea vine din direcţii neaşteptate!
În acea seară am primit o certitudine şi o revelaţie. Certitudinea este că din clipa în care esenţa acelor tablouri mi-a pătruns în chiar măduva structurii mele de om, am ştiut că visul în care am fost fericită nu mă va mai bîntui niciodată.
“Necunoscute sînt căile Domnului” asta ni se spune şi o ştim. Revelaţia mea este aceasta: “Necunoscute sînt căile Omului!”.

Furia şi sîngele

De fiecare dată cînd am vrut să renunţ şi vai, de cîte ori am vrut să renunţ la atît de multe, m-a împiedicat furia. Peste fiecare moment în care aproape tînjeam la renunţare, a venit furia – amplă, clocotitoare, neînduplecată. Nu revoltă, nu îndîrjire, nu hotărîre – nimic din ceea ce plămădeşte oamenii puternici – pur şi simplu furie. Poate că este adevărat ce se spune despre ură şi dragoste – că le desparte un singur pas; s-ar putea să fie exact pasul pe care îl fac mereu între furie şi speranţă. Furia poate fi un sentiment constructiv – pentru mine uneori este căci ia naştere din adunarea fiecărui ultim strop de energie torsionînd fără milă fiecare celulă pînă la comprimarea propriului meu ADN care se ţîşneşte apoi ca un arc zgîriindu-mă pînă la sînge iar vederea acestui sînge îmi spune că trăiesc, încă mai trăiesc, aşa că nu imi permit luxul de a renunţa.
Aceasta e furia pe care o ştiu, o cunosc intim, mă dezmembrează şi mă reclădeşte. Aceasta este furia pe care o iubesc. Desigur că există însă şi furia pe care o urăsc profund, visceral şi complet – furia neputincioasă.
Uneori îmi imaginez că privesc viaţa – ce enervant de preţios sună chestia asta cu viaţa – ca pe un tablou vivant. Asta pînă în clipa în care tocmai viaţa – această ridicolă exprimare preţioasă, se întoarce către mine şi îşi înfige degetele în ochii mei arătîndu-mi SÎNGELE în timp ce eu urlu de durere. Şi nu este sîngele Domnului nostru Isus Hristos, ci este sîngele inocenţei moarte.
Eram în metrou privind absentă în jurul meu, cu gîndul la drumul cu autocarul pînă acasă, planificînd ziua următoare, încercînd să ignor micul cerşetor urcat la una din staţiile cărora le pierdusem şirul. Ca de fiecare dată, mă prefac absorbită în cine ştie ce calcule şi afişez o figură impasibilă aşteptînd să se termine litania cerşelii care precede traversarea vagonului de metrou cu mîna întinsă pe la fiecare călător. Îmi pregătesc ceva bănuţi şi îi ofer cerşetorului pe care apoi îl privesc fix de parcă mi-aş fi cumpărat cu preţul celor cîteva monede dreptul de a-i scotoci viaţa. E un copil. Un copil surprinzător de frumos, cu faţa rotundă, lipsită de rigiditatea şi vidul de expresie date de un trup prea slab. Nu pare a avea mai mult de 11-12 ani. E îmbrăcat destul de bine pentru vremea rece de afară dar are picioarele desculţe. Are faţa curată, hainele curate, numai picioarele goale au adunat praf şi mizerie. Ţine în braţe, bine proptit de trupul împlinit un frăţior mai mic. Dintr-o pungă scoate un biscuite şi îi dă celui mic să mănînce după care scoate sticla cu biberon şi face o întregă echilibristică între smuciturile metroului ca să nu scape pe jos biberonul sau ambalajul biscuitelui. Cel mic trage cu sete din biberon nişte apă sau poate e ceai, nu ştiu şi în final după ce pune cu grijă biberonul în pungă, fratele “cel mare” face o scurtă verificare asupra ţinutei fraţiorului: îi potriveşte hăinuţa la spate, îi aranjează căciuliţa şi botoşeii după care... după care, cu multă dragoste, atenţie şi tandreţe îi aranjează celui mic o şuviţă rebelă care cădea pe frunte. Pentru cîteva secunde am uitat să respir. Îmi simt lacrimile urcînd şi le opresc cu greu în ultimul moment căci pentru numele lui Dumnezeu, chiar nu vede nimeni? ASTA ESTE DRAGOSTE! ADEVĂRATĂ! Copilul acesta arată într-un singur gest tandreţea, grija, dragostea care ocroteşte, dragostea care luminează. Metroul se opreşte în staţia următoare. Băiatul coboară repede şi în drum spre următorul vagon face un scurt ocol şi aruncă ambalajul de biscuiţi în coşul de gunoi! Intră şi uşile se închid în urma lui. Cu riscul de a fi privită critic şi de a fi considerată prost crescută continui să mă uit la copilul acesta surprinzător. Îngenunchiază şi ia de la capăt litania cerşelii care precede traversarea vagonului de metrou cu mîna întinsă pe la fiecare călător. Atunci am văzut SÎNGELE şiroind pe pereţii vagoanelor de metrou. Şi nu era sîngele Domnului nostru Isus Hristos, ci sîngele inocenţei moarte.
Am vrut să mă ridic în picioare şi să strig: “Dumnezeu trebuia să mai dea o poruncă – să nu îngenunchezi!” şi îmi spun că ar fi trebuit să facă EL cumva astfel încît să nu permită să le fie ucisă copiilor inocenţa. Rămîn însă pe scaun consumată de furia pe care o urăsc – furia neputincioasă.
De ce ne lovim oare cu adevărat atunci cînd ne lovim de zidul neputinţei?

Luna, eu şi Pisica de Cheshire

Era Lună Nouă. Crai Nou adică. Nu ştiu de unde vine denumirea de Crai Nou dar mei îmi place aşa. Era deci Lună Nouă – Crai Nou pe o noapte senină şi călduţă. Toate astea m-au îmbiat să ies pe balcon să văd feliuţa de Lună subţire-subţire atîrnînd pe cer ca o gondolă. Şi ce să vezi? Luna zîmbea! Să explic: mă uitam la feliuţa nostimă de Lună şi la un moment dat am observat linia subţire care întregea rotundul ei – un contur uşor ca o părere, vag luminos, încadra marginea completă a Lunii decupînd subtil din valul de cerneală neagră a cerului un disc abia-abia o nuanţă mai deschis. Am privit cu atenţie acest echivalent personal al unei descoperiri astronomice confirmîndu-mi că nu e o părere. Puteam distinge partea umbrită a Lunii “sprijinită” în partea de jos de frumosul Crai Nou.
- Luna zîmbeşte, am conchis.
Şi din momentul acela mi-a devenit mult mai simpatică. Ba chiar privind cu insistenţă şi fără să clipesc, zona luminoasă începea să se desfacă spre margini ca şi cum Luna şi-ar fi ţinut palmele sub bărbie, cu degetele răsfirate.
Mi-am imaginat Luna stînd cu coatele pe pervazul unei ferestre imaginare, cu palmele desfăcute sub bărbie, privind absentă cine ştie unde şi zîmbind. Parcă stătea la şuetă Luna. Dar cu cine? Fac ochii roată să găsesc steaua sau constelaţia potrivită. Ei, aici încep problemele. Ştiu să recunosc Carul Mare, Carul Mic e prea mic, iar Centura lui Orion o recunosc din prima atîta că nu pricep dacă Orion – constelaţie fiind e cu capul în jos sau cu capul în sus. Am în bibliotecă un ditamai Atlas Geografic General – atlas nu glumă atîrnă 2-3 kile, nu ca astea de acum, subţirele de le zboară vîntul din raftul librăriei. În fine, mă cam ia valul azi – am ditai atlasul şi nu mă uit pe hărţile astronomice să văd cum stă Orion pe cer în luna Martie – cu capul în sus sau cu capul în jos. Ruşinos! Mai ales dacă mă gîndesc că atunci cînd eram mică vroiam să mă fac cosmonaut. Eh! Ce frumos era! Cum visam eu cu ochii pe atlas la Pămîntul văzut din spaţiu. Ştiam şi treptele de viteză cosmică. Explicaţie. Esenţial lucrurile stau cam aşa: ca să poţi ajunge în spaţiu cu racheta, musai să ai o viteză adecvată. În plus, în funcţie de viteză stai pe o orbită sau alta. Prima viteză cosmică e suficientă ca să te înscrii ca satelit artificial. A doua viteză cosmică e suficientă unei rachete ca să se înscrie pe o orbită şi să se învîrtă în jurul Soarelui ca o planetă. Iar cea de-a treia viteză cosmică asigură ieşirea unei rachete în afara Sistemului Solar. Cool! Sau în traducere clasic românească – straşnică treabă! Ce ziceam? Aoleu, iar am deviat – am zis eu că mă cam ia valul azi! Ziceam de Orion. Adică nu, ziceam de Lună. Care Lună stă la şuetă cu ceva stele. Cu care stele nu ştiu, tocmai ce am demonstrat că nu mă pricep să le identific.
Ia să încercăm noi ceva. Oare mă aude?
- Doamna Lună! Doamna Luuunăăă!
Nimic. Cred că e cam departe. Sau e pur şi simplu distrasă de muzicile astrale. Cine ştie? Dar parcă.... parcă seamănă un pic cu Pisica de Cheshire. O ştiţi pe Pisica de Cheshire? Cea din “Alice în Ţara Minunilor”. Care apărea şi dispărea pe bucăţi. Am fost şi eu o dată pisică de Cheshire. Ştiţi, eu am o pisică bruneţică şi sperioasă rău. Intr-o zi ne alergam prin casă. M-am ascuns după o uşă şi am scos numai capul zicînd “Ha ha!” La care pisica mea a făcut “Hhhhhhhh!”, s-a zbîrlit toată şi a fugit mîncînd pămîntul. “Ce s-o fi speriat aşa?” mi-am zis. În secunda următoare am realizat că biata de ea văzuse un cap pe marginea unei uşi. Îngrozitor! Am rîs spasmodic – m-am văzut pisică de Cheshire!
Concluzie: Luna, eu şi Pisica de Cheshire facem un trio formidabil!

CLAVICULA

E greu să fi femeie în ziua de azi? Ei, adevărul e că nu a fost uşor niciodată. Şi probabil că nu e uşor nici să fi bărbat. Despre a fi bărbat nu ştiu decît ce îmi doresc eu de la un bărbat. Despre a fi femeie ..., ei, e complicat. Încă tot nu ştiu să definesc “universal” ce înseamnă a fi femeie. Nici eu de multe ori nu mă regăsesc complet într-un model-tipar-schiţă-definiţie care există de cînd, cum “de cînd?”, tiparul ăsta e din totdeauna!. Nu mă simt femeie după cum cere standardul. A fi femeie trebuie să fie ceva mai mult decît o definiţie. Ce percepem noi e o împletire între cerinţa societăţii, rădăcina ADN-ului arhaic, aşteptările masculilor şi ... şi unde mai încape ce doreşte o femeie ca să se simtă femeie?
Se zice că trebuie să ştii să te iubeşti pe tine ca să ştii să iubeşti pe alţii. Poate să pară egoist la prima citire, dar iubirea nu are în esenţă nimic de a face cu egoismul. Sînt ireductibile, iubirea şi egoismul, aşa s-au născut.
Eu sînt femeie, aşa că încerc să privesc lucrurile din această perspectivă. Nu pot fi universală, mă mulţumesc cu colţişorul meu de privit lumea. Mi-a plăcut ceva spus de o femeie inteligentă, frumoasă, de succes. Cam aşa ceva “Fiecare femeie trebuie să găsească ceva care să îi placă, în propria-i persoană. Ceva de iubit la tine însăţi.” M-am gîndit că e OK, uşor. Pînă la urmă, indiferent dacă natura a fost sau nu darnică cu tine, te-a înzestrat sau nu cu frumuseţe fizică, în mod evident şi logic, există ceva în fiecare om, ceva personal, intim, ca o comoară desluşită cu încîntare şi ferită cu grijă de ochii celorlalţi, care să te facă să te îndrăgeşti pe tine însăţi şi să te priveşti ca pe deţinătoarea secretă a celei mai frumoase pietre preţioase. Ştiţi cum e cu teoria şi practica? Aşa a fost şi aici. Am încercat să aplic teoria pe mine, experiment menit să îmi restabilească uneori şifonatele impresii despre mine însămi. Hm! S-a dovedit că nu e chiar aşa de simplu. M-am uitat în oglindă de nenumărate ori, învîrtindu-mă cu toate profilurile pe care cunosc, încercînd să inventez altele, dar n-a ţinut. E greu să concurezi cu standardele moderne de frumuseţe. Am încercat introspecţia. Am găsit trăsături interioare, sentimente, poveşti, dar totul îmi părea atît de instabil, de voalat, de nestatornic. La un moment dat începusem să cred că nu mai rămîne nimic în mine care să consolideze ideea de femeie-femeie, deţinătoare a nepieritorului secret personal care dă acel strop magic fiecărei femei, acea complicitate care uneşte femeile din toate timpurile şi din toate locurile în simpla expresie a unei priviri sau în simplul desen al unui gest. Acel ceva care spune despre o femeie că este – nu pot să spun feminină, am eu ceva conturi de reglat cu feminitatea, aşa că zic femeie-femeie. Pînă la urmă am clasat “cazul” şi am renunţat. Ca multe alte proiecte, l-am lăsat pe mai încolo, pe mai tîrziu, pe altadată.
Toamna trecută am răcit rău. Stăteam la servici lîngă o fereastră pe care o ţineam mai tot timpul deschisă – eram 20 de persoane în birou la un moment dat şi mi-am zis că şi numai ca autosugestie, dar o fereastră deschisă tot e necesară. Şi am ţinut geamul acela deschis pînă am făcut bronşită, plus un început de pneumonie. Doctoriţa mea de familie, după un consult mi-a indicat să fac o radiografie pulmonară. Întrucît nu mă simţeam deloc, dar deloc bine, de data asta am ascultat medicul şi m-am prezentat la pneumologie. Frumos, cald, aparate moderne, 15 minute aşteptare, m-au chemat într-un cabinet pentru rezultat. Pe monitorul mare al unui calculator aştepta radiografia mea. Nu-i vorbă că nu era prima dată cînd vedeam o radiografie de-a mea, dar nu aşa mare şi clară. Doctoriţa începe să îmi explice, să îmi arate pe radiografie că e bine, nimic grav, se vede începutul de pneumonie dar ..... Din momentul acela nu am mai auzit-o. Urmărind indicatorul cu care îmi arăta pe radiografie plămînii, răspunzînd amabil curiozităţii mele, am văzut cu uimire CEVA-ul! CEVA-ul pe care să îl iubesc la mine însămi! Mi-am văzut clavicula! Os eterat, fin, delicat. Şi totuşi os – robust, calciu dur, cu albul scoicilor stratificat an după an, făcîndu-şi datoria de os – sprijinind, formînd, susţinînd alt os, care rîndul lui sprijină alt os, care la rîndul lui.... Clavicula mea! Înfiptă ca o contrafixă între alte două oase, dînd forţă spaţiului astfel definit, punîndu-se de-a curmezişul oricărei prăbuşiri.... Clavicula mea! E clavicula mea!! Puternică, acolo, mereu acolo pentru mine, mereu sprijin, mereu forţă, mereu delicată, subţire, fină. Os ireal, inefabil, surîzător, spărgînd cu nonşalanţă tiparul predefinit al relaţiei indestructibile dintre forţă şi dimensiunea care o susţine.
Clavicula mea! A MEA! Îmi iubesc clavicula! Am făcut chiar o pasiune pentru ea. O pasiune adevărată, puternică, subtilă, secretă. Şi ştiţi ceva? Merg uneori pe stradă şi în toiul celei mai pătrunzătoare ploi, sau a celei mai imposibile canicule, ba chiar în mijlocul propriilor îndoieli care uneori mă cuprind tocmai ca o ploaie măruntă, insistentă şi pătrunzătoare, îmi aduc mereu aminte de clavicula mea. Frumoasa mea claviculă, pereche-nepereche. Şi încep să surîd, ba chiar să zîmbesc, iar pe dinăuntru încep să rîd aşa de bine şi de frumos că probabil asta mi se vede pe faţă pentru că văd trecători care se uită la mine cu oarece-uimire-oarecum-compătimitoare. După care însă se lasă pesemne convinşi, căci imi zîmbesc!
Oare v-am spus? M-am îndrăgostit de clavicula mea!

Cel mai dulce sărut

Sînt locuri unde este de ajuns să mergi o singură dată pentru că te umplu de bucurie şi îţi lasă amintiri durabile.

Eram la Buşteni – unul din locurile unde am fost o singură dată – dar ce frumos a fost! V-am mai povestit despre săptămîna petrecută la Buşteni dar de data aceasta vreau să vă spun povestea celui mai dulce sărut!

Venisem dintr-una din lungile plimbări pe care le făceam în fiecare zi, mîncasem ceva în grabă şi ieşisem pe mica terasă spre care dădea camera mea. Mi-am luat un scaun, o carte de citit şi m-am pregătit de o porţie de lectură la aer. N-a fost să fie! Gazda mea tocmai aduna masa întinsă pentru toată familia – ocazie fericită căci cu două zile înainte venise în concediu fiica ei plecată de mulţi ani în străinătate împreună cu soţul şi cu fiica lor. Prilej bun de a aduna toate rubedeniile din apropiere, de a sta la o masă îmbelşugată şi de a depăna încet amintiri, savurînd cu grijă gustul fericirii. Se adunaseră “la bunica” trei zgîtii de copile care după ce mi-au dat ocol două zile s-au hotărît să intre în discuţie cu mine. Pretextul – o felie de pepene roşu :

-Bunică, ne laşi să îi ducem la tanti de pe terasă o felie de pepene?

Bunica se uită spre mine un pic îngrijorată – n-ar vrea să mă deranjeze, dar şi dacă ar scăpa o jumătate de oră de cele trei zgîtii ar putea să facă ordine în bucătărie fără să fie întreruptă tot la minut de cîte o întrebare. Îi fac semn că e OK, poate trimite forţa de asalt la mine.

- Bine, zice dumneaei, dar să fiţi cuminţi. Să nu o deranjaţi pe doamna.

Zîmbesc în gîndul meu, păi tocmai ăsta era scopul! Zis şi făcut – fetele iau o felie mare de pepene roşu zemos şi dulce, îl pun pe o farfurie şi se prezintă repede la mine urcînd cele cîteva trepte ale terasei ca o delegaţie foarte, foarte importantă! Facem prezentările, mulţumesc pentru pepene, împart felia cu ele şi începe interogatoriul.

- Da’ dumneavoastră de unde sînteţi?
- Vă place la noi la Buşteni?
- Nu-i aşa că e frumoasă Crucea de pe Caraiman?
- Da’ ce vîrstă aveţi?
- Vă putem spune pe nume - Luminiţa?
- Ce mănînci? Aaa, felii de caşcaval ambalate – bunica nu îmi dă caşcaval din ăsta. Pot să gust şi eu?
- Ce citeşti?
- Noi sîntem verişoare. Tu ai verişoare?
- Mie îmi place să desenez.
- Nu vrei să te joci cu noi?

Ăsta era punctul critic – joacă-te cu noi! N-aveam chef de alergat prin grădină sau de jucat pituluşu sau cine ştie ce drăcărie de joc, aşa că am cotit-o spre partea cu desenul. Am propus un atelier ad-hoc de desen în aer liber.

- Ce desenăm?
- Ce vreţi voi!
- Mie îm place să îl desenez pe papagalul meu. Am un papagal mare foarte colorat şi care are un cioc lung şi încovoiat.
- Mie îmi place să desenez zîne.
- Mie îmi place să desenez dealurile şi munţii.

Purcedem la desenat, cu mai multă bunăvoinţă decît talent, dar ce contează! Una din fete, prinde curaj şi la un moment dat anunţă cu putere că scaunul ei este incomod. Nu îmi lasă suficient timp de reacţie – adică nu care cumva să aduc alt scaun – şi anunţă:
- Mai bine stau la tine în braţe! şi se aşează.

Ei bine, de aici s-a declanşat războiul. Nu, nu războiul între fete – pe fete le-am ţinut în braţe pe rînd – războiul între fete şi piticotul de băiat cu ochi strălucitori care stătea în curte şi se uita la noi îmbufnat, comentînd “bărbăteşte” că el oricum nu stă cu o grămadă de fete (aici eram şi eu inclusă) care găsesc de cuviinţă să desenze în loc să alerge după coropişniţe sau alte vieţuitoare interesante, de preferinţă cu cleşti, colţi sau antene cît mai impresionante. Cum “De ce?” – pentru că el e bărbat. Sau ce, nu se vede?

Mă tot uitam cu coada ochiului la copilul ăsta – îl remarcasem de cînd a venit prima dată – era plin de energie, vorbăreţ, haios, comunicativ, frumuşel, ce mai, era o bomboană de copil. Bineînţeles că n-a plecat după nicio coropişniţă. A stat moţ uitîndu-se la noi pină au terminat fetele şi au plecat la joacă. Numai atunci a venit spre mine urcînd treptele cu aer absent, indiciu clar că punea în practică o “tactică” de abordare. Se aşează pe marginea ridicată a terasei şi anunţă dezinvolt bîţîind un picior:

- De parcă numai fetele ştiu să desenze! Ştiu şi eu. Vrei să vezi?

Avînd eu o bănuială despre ce ar fi vorba de fapt intru in joc:

- Sigur! Dar am dus scaunele la bucătărie, Să aduc unul pentru tine?
- Nu e nevoie. Pot să stau la tine în braţe, chiar dacă eu sînt băiat şi nu sînt mămos! Să ştii!

Iau act de ferma declaraţie şi scot caietul pe care au desenat fetele deschizîndu-l la o pagină nouă. Piticotul se aşează la mine în braţe ghemuindu-se bine bine ca într-un leagăn. Îmi vine să îl strîng tare şi să îl ciufulesc. E un scump, dar “el e bărbat” aşa că renunţ. Doar nu o să aduc atingere orgoliului său! Atît că micuţul mai avea un as în mînecă:

- Totuşi, uneori nu desenez prea bine, nu vrei tu să îmi ţii mîna cu creionul? Aşa ca la şcoală!

M-am topit! Puşlamaua asta mică şi năzbîtioasă m-a cucerit definitv. Iar în ora care a urmat mi-a dat o lecţie de răbdare şi perseverenţă. Am păstrat desenul, teoretic trebuie să îl am pe undeva printr-o cutie dar nu trebuie să îl privesc ca să îmi aduc aminte: a desenat cu o răbdare pe care n-aş fi bănuit-o la un copil atît de neastîmpărat pînă în cele mai mici detalii un tablou al României în care două puncte se remarcau – blocul şi apartamentul lor (care ocupa trei sferturi din desen) unde a schiţat pînă şi merele şi gutuile de pe rafturile din balcon şi graniţa pe care el şi-o imagina ca pe un gard mai mare la care un militar stă de pază – cu armă, cu caschetă, cu tot ce trebuie! Graniţa era undeva cam în zona Mării Negre – unde se termină pămîntul şi începe apa trebuie pus un gard ceva, acolo e loc liber deci acolo e graniţa. Punct!

Am rămas multă vreme privind desenul acela care spunea multe lucruri despre copilul cu ochi strălucitori. Spunea că îi place să viseze, că îi place să fie răsfăţat, că vede lucruri mărunte, că are imaginaţie, că atunci cînd el consideră necesar are răbdare – multă răbdare, ceea ce la prima vedere nu era deloc evident.

Întrucît a doua zi urma să plec şi era necesar să ne luăm la revedere cum se cuvine, piticotul, pe căi şi rugăminţi numai de el ştiute obţine acordul de a prelungi seara la bunici.

- Hai să coborîm în curte!
- Ce să faceţi în curte, zice bunica, e tîrziu! E întuneric beznă!
- Poate se aprinde Crucea de pe Caraiman bunico!
- Ei, se aprinde! Nu se aprinde măi băiete, ce tu nu ştii?
- Ştiu da’ poate totuşi se aprinde! E foarte frumoasă cu toate luminile aprinse, îmi spune privindu-mă cu ochii mari. Dar oricum putem să ne uităm la stele! Ce zici, ne uităm la stele? Uite, nici nu aprindem becul din curte ca să le vedem mai bine!

Mă gîndesc că e imposibil să refuzi aşa o invitaţie – ieşim în curte şi ne aşezăm lîngă peretele casei. Ghemuit bine la pieptul meu începe să îmi arate Carul Mare, Centura lui Orion, încercăm să găsim constelaţii ştiute sau să inventăm unele pe loc.

- Uite, zice, acolo, în stînga, vezi? E o stea mică mică dar străluceşte tare! Eu cred că e steaua mea.
- Unde? zic, nedibuind din prima steaua.
- Uite unde îţi arăt eu!

Şi îmi ia mîna dreaptă îndreptîndu-mi degetul arătător spre partea de cer pe care steaua “lui” strălucea frumoasă.

- O vezi?
- Da. E frumoasă steaua ta. Tu ţi-ai ales-o?

Nu îmi răspunde pentru că tocmai şi-a culcat faţa pe mîna mea şi mi-a sărutat uşor degetul care aţintise necesara stea. A fost ca şi cum un înger mi-ar fi atins cu aripa virful degetului. M-am luminat pe dinăuntru de candoare şi de tandreţe. A fost cel mai dulce sărut pe care l-am primit vreodată.

Cîntecul

În spatele blocului meu sint cîteva case. Cu un pic de grădină de flori, cu un pic de grădină de zarzavaturi, cu tot ce trebuie. De cînd eram mică ies pe balcon şi arunc o privire în grădina casei din faţa mea.

Îmi aduc aminte că odată mă sprijineam cam aiurea pe balustrada balconului şi domnul-vecin-din-casa-de-jos mi-a strigat alarmat să mă dau jos de pe balustradă – e periculos. Am fost foarte intrigată; pentru mine familia aceea era una pe care eu o vedeam, o observam şi atît – eram un fel de supervizor, eu îi vedeam, ei nu mă vedeau, eu vorbeam cu ei în gind, ei nu îmi puteau vorbi pentru că n-aveau habar de existenţa mea! Atunci cînd firul ăsta de joc s-a rupt iar “personajele” mele au prins glas s-a terminat cu imaginaţia – realitatea a venit brusc peste mine confirmînd că vecinii nu sînt păpuşi ci oameni. De-asta zic, am fost foarte intrigată! Prima senzaţie a fost că o jucărie se răsteşte la mine. Aşa că m-am uitat fix la el mirată şi mai apoi convinsă că auzul mi-a jucat o festă. Nici vorbă! Domnul a mai strigat odată la mine, ba chiar mi-a făcut semn că nu sînt cuminte! Asta era deja prea mult; m-am dat jos de pe balustradă şi am intrat în casă convinsă fiind că tocmai ce s-a comis un sacrilegiu!

Au trecut atîţia ani de-atunci şi totuşi de cîte ori ies în balcon, mă uit in curtea lor şi îmi aduc aminte toate lucrurile astea! Între timp curtea lor s-a mai subţiat, au mai apărut nişte magazii, un garaj, o bucată de teren a dispărut în favoarea unui vecin care şi-a deschis un mic restaurant iar acum acolo e un fel de terasă unde în serile călduroase patronul stă la bere cu ceva prieteni şi face “revista presei” aşa că vara n-am nevoie de jurnale de ştiri – se aude perfect iar comentatorii sînt chiar avizaţi şi critici!

E drept că în toţi anii ăştia care au trecut unele lucruri s-au schimbat – copii lor au plecat de-acasă, domnul pare a fi un pic bolnav pentru că nu mai participă la treburile din curte şi iese mai mult în zilele senine. Stă pe bancă, se plimbă un pic apoi intră în casă. Nu se mai uită la mine, nu îmi mai face observaţii – aproape că m-aş bucura să îmi facă un semn de recunoaştere sau chiar de dojană! Alte lucruri însă au rămas la fel: doamna munceşte tot mult, are acelaşi pas tîrşit impus de bocancii vechi “de grădină”, aceleaşi drumuri – la curtea găinilor, la curtea de zarzavaturi, dă de mîncare cîinelui, pune rufe la uscat, adună rufele uscate de pe sîrme, deschde fereastra camerei de dormit, pune aşternuturile la aerisit... Iar şi iar şi iar – în fiecare zi acelaşi gesturi, aceleaşi drumuri, acelaşi pas tîrşit, egal, grăbit. De zeci de ani!

Cînd vin copiii în vizită, cu nepoţii, pasul ei se înteţeste un pic iar printre drumurile obişnuite îşi face grăbit loc un pic de timp liber pentru nepoţi, pentru copiii pe care nu i-a mai văzut de mult. După cîteva zile copiii îşi iau familiile şi pleacă iar pasul tîrşit revine la ritmul de zi cu zi.

E ca un ritual al absurdului – la atît se rezumă viaţa noastră? Nu vreau nici măcar să încerc să răspund la întrebarea asta, mă sperie întrebarea, mă sperie răspunsul. Dar încă mai teamă îmi este de lupta care trebuie dusă clipă de clipă, o viaţă întregă tocmai spre a nu ajunge să îţi pui întrebarea asta!

Într-o seară tabloul acesta animat pe care îl privesc din copliărie s-a destrămat a doua oară. Ieşisem să fumez, era o seară liniştită, nu era frig, trecuse şi uşoara tentativă de ninsoare din ziua aceea, se anunţa o noapte caldă. Stînd aşa şi gîndind aiurea la ziua care trecuse am remarcat în liniştea aceea pasul tîrşit atît de bine cunoscut. M-a surprins pentru că era destul de tîrziu, de obicei la ora aceea doamna era în casă. De data asta însă nu – se plimba pe aleea scurtă care duce de la garaj la poartă, nu sînt mai mult de douăzeci de paşi şi cînta. N-am auzit-o niciodată cîntînd. Absolut niciodată. Era atît de straniu! Nu era un cîntec vesel sau trist sau un cîntec anume. Era un cîntec pe măsura paşilor ei veşnic tîrşiţi care trag după ei bocancii ăia grei de noroi, de pămîntul din grădină. Asta făcea – se plimba într-una douăzeci de paşi înainte douăzeci de paşi înapoi pe aleea aia îngustă din faţa garajului, nici măcar nu era pe aleea mărginită de flori din faţa casei, era pe bucata aia de asfalt inexpresiv mergînd cu pasul ăla îngrozitor pe care îl ştiu de atîta timp şi îngîna o melodie. Parcă nici măcar nu observa unde este – am avut impresia că ea de fapt se plimbă într-un cu totul alt loc, iar lumina becului de pe stîlpul din faţa garajului dezvăluia alţi paşi pe alt drum, o altă doamnă – nu mai era vecina mea cea semi-necunoscută, era o femeie singură mergînd pe cine ştie ce drumuri cîntînd o melodie care suna arhaic. Am ascultat cu atenţie dar şi cu sentimentul că violez o clipă extrem de personală. Era melodie singuratică, aşa suna deşi nu poţi spune despre o melodie că este singuratică, eu aşa am simţit – că melodia aceea avea suflet – un suflet singuratic, purtat cu încăpăţînare douăzeci de paşi înainte douăzeci de paşi înapoi, încă o dată şi încă o dată şi încă o dată.

M-am întristat, s-a făcut ţăndări seara aceea liniştită pentru că nimeni nu ar trebui să fie atît de singur. Orice om merită un cîntec proaspăt, frumos şi un drum mai lung de douăzeci de paşi înainte şi douăzeci de paşi înapoi. Asta vreau eu să cred.

Oglinda Raiului

Asta este o poveste. S-ar putea să fie o poveste cam lungă dar merită spusă exact aşa cum a fost, căci s-a întîmplat să fie o poveste, un drum, o descoperire, un sens.

Am fost acum nişte ani la Buşteni. Frumos! Am avut o cameră cu vedere către Crucea de pe Caraiman şi un plan de hoinăreală care cuprindea printre altele un drum la Sfinx şi ale sale Babe şi un drum la Peştera Ialomicioarei. Ştiam de Sfinx ştiam de Babe, nu aveam habar de Ialomicioara – destinaţie adăugată în ultimul moment la insistenţele mătuşii mele. Aşa că, mi-am făcut planul şi am purces la drum.

Pentru asta trebuia să iau telecabina. Am petrecut o jumătate de zi privind telecabina cum urcă şi coboară pînă am considerat că mi-am făcut suficient curaj cît să urc şi eu. Astea sînt exact experienţele derutante, pentru că oricît de informat ai fi, există mereu – Slavă Domnului - elementul care îşi bate joc de toată pregătirea ta de drum, care face ferfeniţă tot ce credeai că ştii sau ai aflat despre locul respectiv. Elementul care seamănă cu un ghiont prietenesc din partea Divinităţii sau a destinului sau a cui o fi şi care te face să înveţi de fiecare dată să priveşti în jurul tău cu sfioşenie, cu respect, cu zîmbetul unic al copilului uimit şi captivat.

Aşa se face că în ziua cînd am urcat la Babele mi-am primit ghiontul personal de o manieră incredibilă. Mai întîi am sesizat dimensiunile: Babele erau mai mari decît credeam iar Sfinxul mai mic. În capul meu era tocmai invers. Fără nicio bază reală desigur, dar ce contează? Mă tot uitam cînd la Babe cînd la Sfinx încercînd să creez o nouă perspectivă a imaginilor, de data asta reale. Într-un tîrziu mi-am dat seama că nu diferenţa de dimensiuni mă contraria, ci ceea ce numesc eu cincizeci-cincizeci-ul. Adică cincizeci la sută era OK, pentru că Sfinxul era OK. Solitar, retras, părea că gîndeşte foarte profund. Simţeam stînd lîngă el cît de vechi este, cîtă istorie omenească aduce neîncetat. Puteam să văd orice privind în orbitele Sfinxului, puteam să văd chiar şi lumina lupului alb, puteam să-mi văd strămoşii. Sfinxul pentru mine era un transportor de timp.

Babele însă erau cincizeci-ul în neregulă. Pentru că Babele erau la închisoare: împrejmuite de un penibil gard de plasă de sîrmă, rudimentar în concepţie şi execuţie, nepunînd în valoare nimic, ci ştirbind atît libertatea lor cît şi a privitorului. Iar privitorul – în cazul ăsta eu – oscilează undeva între indignare şi o şi mai mare indignare, văzînd că Babele au fost vandalizate ca imagine prin impunerea barbarei şi rudimentarei graniţe de oţel carbon împletit tocmai pentru a le feri de o şi mai mare vandalizare, aceea făcută de Homo Tîmpitus şi a sa imbatabilă armă – spray-ul colorat care marchează urma trecerii sale ne-glorioase dar zgomotoase, nu pe lîngă ci prin istoria patriei. Adică “Hă, hă, hă ce tare sînt! M-am semnat pe Babe, să moară mama!” (oribilă expresie pe care am auzit-o de atîtea ori probînd tocmai, vezi-Doamne, dovada sincerităţii extreme). Aşa că Babele erau triste. Stăteau aşa, supărate, vopsite de nişte tîmpiţi şi protejate de un gard cu intenţii bune dar hidos. Mi-am dorit să răzbun Babele: să smulg gardul, să şterg semnăturile agramate şi să aşez un cîmp de forţă protector ca o cupolă strălucitoare. Ca să poată Babele să bîrfească sau să chicotească amuzate ca mai demult. Dar nu puteam, aşa că am oftat şi mi-am întors privirile spre vîrful de munte lipsă.

Da, în vîrful muntelui lipseşte tocmai vîrful muntelui. M-am aşezat pe o piatră mai mare, cerînd scuze pentru ofensa adusă şi am privit acest incredibil crîmpei de basm care este platoul Bucegilor: o cîmpie la munte, perfect dreaptă, presărată cu zone de iarbă, traversată de drumuri de pămînt bătătorit. Pe unul din aceste anacronice drumuri trecea încet o căruţă de lemn, cu roţi de lemn, atît de autentic veche în spirit, încît aşteptam să sară din căruţă Făt-Frumos, cu tot cu calul lui alb şi să se ia la trîntă cu Zmeul. Complet nepăsătoare la toată agitaţia din capul meu, căruţa condusă iscusit de sobri oameni ai locului, trece molcom spre marginea platoului spre locuri complet necunoscute mie, lăsîndu-mi în urmă miros de basm şi zăngănit de paloş în vaiet de balaur. M-am simţit oarecum răzbunată – nişte tîmpiţi cu spray-uri colorate nu pot să ştirbească nici măcar o secundă din trecerea aceasta eternă a timpului, legat indestructibil de basmele sale, de amintirile sale, de propriile secunde aşternute cu răbdarea pietrei şi a memoriei. E suficient să respiri aerul acesta şi te închipui Cosînzeană – atemporală şi perfectă, jumătatea de viaţă şi de basm a lui Făt Frumos.

M-am retras din basm, am luat telecabina mică şi am plecat la Peştera, ţinînd urma unui grup restrîns care cunoştea drumul. După ce am mers cu ei o bucată de timp, am primit ultimele indicaţii necesare şi ne-am despărţit. Am rămas singură ca un suflet rătăcitor, mergînd din marcaj în marcaj nefiind în stare să fac nimic altceva decît să respir şi să îmi umplu privirile de atîta linişte şi frumuseţe.

Exact cînd credeam că m-am integrat perfect şi am descoperit farmecul locului, am găsit portalul. Nu cred că i se poate spune altfel. Este o trecere dintr-o lume de vis pămîntean în altă lume de vis pămîntean. Am fost tentată să spun că e o frumuseţe nepămînteană şi nu ştiu de ce expresia îmi vine în minte de cîte ori văd ceva ce depaşeşte standardul sau ideea general acceptată de frumos. Dar cînd ceva surclasează această margine a frumuseţii, ducîndu-ne într-o limită extremă a frumosului pînă la durere spunem că e o frumuseţe nepămînteană. Acest portal de trecere este tocmai o depăşire a frumosului către inimaginabil de frumos.

Un drum îngust între două stînci se deschide brusc pe malul Ialomicioarei care curge strîmt şi apăsat între giganţi pereţi de piatră. De-o parte şi de alta copaci înalţi filtrează lumina aspră prin frunze de primăvară în mijlocul verii, căci soarele ajunge greu în valea aceasta. De pe un mal pe celălalt al micului fir de apă este un podeţ de beton, îngust, jos, atît de jos că dacă Ialomicioara se înfurie un pic îşi trece apele limpezi peste podeţ fără niciun efort. O bătaie de inimă. Am auzit o bătaie de inimă – am auzit-o clar şi puternic. Era bătaia mea de inimă. M-am oprit la mijlocul podeţului, m-am sprijinit de balustradă şi am privit apele care îmi treceau pe sub picioare, mergînd cu putere spre destinul lor. M-am oprit şi am ascultat. Şi am auzit vuietul apei, aerul subţire trecînd printre ramuri şi frunze găsindu-şi ecou în pereţii de piatră, am auzit sunetul luminii traversînd frunzele şi răspîndindu-se generos aurie la poalele copacilor, făcînd Ialomicioara să strălucească linişte, poveşti şi bucurie. Limpede, cristalin, curat – toate cuvintele acestea atît de des rostite, devenite şabloane şi-au pierdut aici orice urmă de încremenire, şi-au redobîndit întreaga greutate, întregul înţeles. Şi-au recîştigat viaţa cuprinsă din întregirea cuvintelor cu frumuseţea locului. Şi-am început să plîng. De frumuseţe.
- Dacă aici nu este Raiul, mi-am spus, atunci este măcar o parte din el.
Am stat în mijlocul apelor şi-am plîns în mijlocul Raiului. Înţelegînd. E greu să cobori din Rai, mi-am şoptit la urechea gîndului. E greu să înţelegi – nevoia de Rai, nevoia de loc. Pentru că locul la care ne întoarcem mereu ca la o întremare din ape curate este locul cu oameni. Raiul personal – oglindă terestră a Raiului cel mare. Locul în care cînd intri se luminează feţele, se deschide sufletul, se zîmbeşte larg, se vorbeşte cu dragoste, se trăieşte frumos. Iar locul acesta, mie îmi lipseşte.