Casa alba

Ar fi fost atit de simplu. Indicatorul era chiar acolo, in fata mea - ar fost suficient sa rotesc volanul masinii la stinga; rotile masinii s-ar fi aliniat frumos si ele spre stinga inscriind masina lent si usor parca nitel adormita de caldura cimpiei pe drumul care m-ar fi dus exact acolo.

Ar fi fost atit de simplu. M-as fi dus si as fi vazut dupa atitia ani casa.
Drumul de doi kilometri ar fi fost usor de facut, marginit cum era de praf si salcii, amintiri cu trunchiurile varuite pina la un metru.

Eram pregatita, de data asta eram pregatita. Casa mare, alba, cu coloane groase, rotunde, cu straturi de var alb mirosind a vara si praf.

Ce obsesie, ce vis permanent; imi da tircoale mereu, ma impresoara, ma intreaba - casa! Casa mare, alba, solid ancorata in mijlocul gradinii. Aleea dreapta de la poarta pina la treptele casei. Tufa de zmeura si rindurile de flori. Visnii si trandafirii de dulceata din dreapta, tufa de izma; aromele perfect amestecate - visinele dulci acrisoare, menta proaspata si parfumul catifelat al trandafirilor. Cealalta lume: fintina, straturile de rosii, ardei, cartofi. Pata de namol care prindea crusta verzuie.

Ar fi fost atit de simplu. As fi facut stinga si drumul de doi kilometri m-ar fi dus fix in fata casei. As fi putut merge, acum eram pregatita. As fi stat simplu in mijlocul aleii, as fi privit casa drept in ochi. Ferestrele ei alungite, dreptunghiulare, cu stinghii subtiri, albe, care impart fiecare geam in patru. Ochii mei rotunzi, simpli, in care inca mai traieste maro coaja aspra a ciresului pe care l-am iubit. Da, puteam privi casa in ochi fara teama, ca de la egal la egal, fara sa mai am asupra mea nimic din virtejul de teama, furie, neputinta care m-a insotit atita vreme. Acum a mai ramas numai tristete si multa liniste - linistea curtii in care nu mai sta nimeni, linistea curtii din care ciresul cel mare a plecat demult.

Am privit indicatorul - stinga, 2 kilometri. Am mers drept inainte prin aerul fierbinte, prin copacii rari, prin frunzele pe-o parte oparite pe-o parte racorite. 100 kilometri pina acasa. Am ajuns acasa, 100 kilometri mai departe de amintirile cu trunchiuri varuite. M-am spalat, m-am schimbat si am mincat. Nimic usor, nimic lin, nimic vesel. M-am urcat in pat si mi-am rugat ingerul sa-mi intinda o aripa. M-am cuibarit in leaganul alb al prea-bunului meu inger si-am vrut sa fiu copil pentru o clipa. Nu puteam - si-atunci am plins toate lacrimile pe care n-am stiut sa le pling atunci, cindva, undeva.

Caderea palmierului

Ştiu o intimplare si de multa vreme ma tot gindesc pentru ca nu stiu cum sa o spun, ca ea sa se vada asa cum am vazut-o eu.

V-am mai spus, eu traiesc intr-un oras mic, iar in orasele mici nimic nu se intimpla nici cu aceeasi viteza si nici cu aceeasi insemnatate ca in orasele mari, ritmul nostru e ingaduitor dar nu lenes asa cum un parinte priveste cu indulgenta nazdravaniile copilului iar zimbetul sau ascuns nu e lenea de a corecta ci e ingaduinta amuzata.

Avem in orasul nostru mic o sarbatoare mare si ne mindrim cu ea – in miezul verii cind soarele arde si zilele toride se inscriu in calendar una dupa alta, in miezul verii deci, pentru citeva zile tot orasul e in sarbatoare. O strada intreaga se inchide lasind pietonii sa o ia cu asalt; zgomotul motoarelor e inlocuit de sporovaiala vesela, ambreiajul devine inutil pentru ca timp de 5 zile nu schimbam viteza - mergem la pas – iar seara dam navala in tot centrul sa ne racorim si sa temperam nitel caldura sufocanta a zilelor din toiul verii.

Orasul nostru mic s-a modernizat si el – se intimpla lucruri care acum ceva timp erau de neimaginat: o parte a orchestrei simfonice – da, asa este, mic mic dar orasul nostru are o orchestra simfonica – vine si cinta seara tirziu in fata Muzeului de Arta sub cerul noptii, practic…in strada si ghiciti ce? nu duce lipsa de spectatori! Librarii deschise pina tirziu, muzee care asteapta vizitatori noptateci si dornici de inedit, bucurosi de intilnirea cu prietenii in seri unice, intr-un fel … libere, dar libere intr-un mod subtil si extraordinar de frumos.

Am vazut programul zilelor de sarbatoare si am ales sa mergem seara la un concert tinut la filarmonica de un grup de 5 tineri muzicieni, sub un titlu interesant, ceva cu aroma de mare albastra, soare stralucitor si plaja cu nisip alb. Ne-am inarmat cu ceva curaj si toate evantaiele din casa pentru ca sala mica, veche dar frumusica a filarmonicii nu are aer conditionat. Fotoliile de plus, cortina grea, lambriurile de lemn inchis la culoare poarta patina vremii nu tocmai iertatoare si par a contine pina incea mai intima fibra a materialelor istoria si caldura tuturor verilor – e cald in sala, stam drepti in scaune avind grija sa nu ne atingem de spatar si minuim cu sirguinta evantaiele recuperate din cele mai neasteptate colturi si sertare ale casei. E seara si caldura care marsaluieste neinvinsa de multe zile ne molipseste de o toropeala usoara, o vaga oboseala care ne face un pic mai toleranti chiar si cu caldura impotriva careia orice lupta pare a fi sortita esecului – continuam sa dam din evantaie mutind de la stinga la dreapta si inapoi straturi de aer cald, cald, cald.

Cortina e ridicata si scena pregatita – un decor simplu si inspirat care ne duce cu gindul la plajele albe strajuite de apele limpezi si albastre la care rivnim acum din toata inima. Pe un ecran mare incropit dintr-un material textil fluid, alb, care se unduieste usor intr-o adiere de vint mai mult banuita decit reala, se deruleaza imagini alb-negru din tarile Caraibelor, imagini proiectate dintr-un computer. In lateralele scenei stau aliniate manunchiuri de stuf si doi palmieri. Privesc in jur si constat ca surprinzator, dar in ciuda caldurii si a lipsei aerului conditionat sala se umple. O adevarata armata de evantaie, programe, pagini de ziar si in general orice bucata de hirtie – ba chiar am vazut si buletine de identitate !!! – orice poate genera un pic de curent este exploatat cu maxim posibil de eficienta. Curentii de aer stirniti ar face imposibil zborul pentru orice ginganie de dimensiuni mici – sintem harnici si de neoprit!

In scena intra cei 5 tineri muzicieni: pian, vioara, contrabas, trombon si recunosc, nu mai stiu care era al cincilea instrument. Au lasat la garderoba costumele clasice si sint imbracati in haine lejere albe, de vara, cu bandane colorate si ochelari de soare – e amuzant - vom fi scos noi orchestra simfonica in strada dar in orasul mic inca nu ne putem imagina muzica "grea" in haine usoare (!!) dar e sarbatoare asa ca ne place aceasta noua tinuta artistica. Cei cinci cinta superb, piese cu sonoritati venite din Caraibe cu accente de tango prelucrat demential de frumos. Te crezi la Havana sau in alt oras exotic, lasindu-te dus de valul muzicii care ne ia, ne poarta departe, ne face sa uitam de caldura apasatoare.

Mai intii a picat computerul – imaginile dispareau si apareau la intervale din ce in ce mai haotice pina a ramas vizibil si inoportun ecranul binecunoscut: Windows cu toate culorile sale. Dupa mai multe incercari nereusite de a relua succesiunea fotografiilor alb-negru calculatorul a fost inchis printr-o decizie fericita a operatorului. Nu ne-a deranjat lipsa imaginilor, muzica se facea priceputa singura, nu avea nevoie de artificii. Nimeni nu a comentat nimic – pina la urma asta demonstra ceea ce orice locuitor al unui oras mic stie – poti lucra cu un computer dar nu te poti bizui pe el, dovada afisarea discordantului ecran Windows in mijlocul concertului. Aproape ca am zimbit multumiti.

Apoi s-a intimplat catastrofa: nu trecusem bine de mijlocul concertului ca palmierul din dreapta scenei incepe a se inclina incetisor si spunind ramas bun manunchiurilor de stuf cade, rapus probabil de frumusetea muzicii. Daca la disparitia imaginilor de pe ecranul din spatele scenei mai puteam spune ca poate nu a observat toata lumea gafa respectiva, palmierul, mare si verde era greu de trecut de vederea in caderea sa de-a dreptul epica; si totusi, nimeni nu a clintit, nimeni nu a ris, nici cea mai mica rumoare nu s-a produs. Daca e sa gindesc mai departe, probabil ca aparenta noastra lipsa de reactie a salvat si recuziterul. Momentul stinjenitor a fost salvat magistral – concertul continua impecabil, auditoriul se dovedeste a fi captival de furmusetea momentului alegind sa ignore si sa priveasca ingaduitor erorile de organizare - nici Scala din Milano nu va fi avut vreodata spectatori mai eleganti decit cei din orasul meu cel mic.

Vedeti dumneavoastra, doamnelor si domnilor, mi-a placut mult seara aceea in care noi toti, niste necunoscuti, un numar oarecare de persoane adunate intimplator in acelasi loc intr-o seara de vara, noi toti ne-am dovedit blinzi, intelepti si nu ne-a pasat de recuzita ci am vazut pentru o clipa direct in inima muzicii si a fost superb!

Intrebari ingeresti. De ce?

A fost plecata o perioada, inca e plecata de fapt, nu sint eu singura ei sarcina de serviciu – ingerii sint foarte ocupati. Ultima data m-a intrebat despre ura, stia ca nu vreau sa vorbesc despre subiectul acesta asa ca mi l-a impins in fata intentionat.

- Spune-mi ceva despre ura, mi-a zis iar privirea ei nu era o intrebare sau o cerere ci era un punct pus energic la sfirsitul unei propozitii dureros imperative.

Am intors capul intr-o parte gindind "O! Doamne! Nu vreau sa vorbesc despre ura, nu vreau deloc sa vorbesc despre ura". As putea sa tac si ea mi-ar respecta tacerea dar si-ar impune prezenta divin-apasatoare, m-ar privi atit de de fix si atit de mult pina cind as ceda nemai fiind in stare sa ii sustin privirea si as incepe sa vorbesc. Este aici acum cu mine deci voi vorbi desi nu vreau si ea stie ca nu vreau dar stie si ca voi vorbi. Ea stie tot, ea este ingerul.

- Ura este complicata, spun. Are nevoie de persoane, de intimplari, are nevoie de deznadejdea primordiala ca sa se inalte complet. Ura este ca un alt corp al tau, se hraneste, creste, cred ca are si o inima proprie care bate un ritm asurzitor.

Privesc indelung prin usile larg deschise spre gradina florile rosii crescind in jardinierele frumos asezate, privesc frunzele verzi, groase, sanatoase si daca privesc suficient de intens si extrem de atent aproape ca vad viata curgind in tulpini, urcind in frunze, hranind florile. Aerul cald intra usor in casa imblinzit de umbra stresinii prelungi, umbra prin care trece ca printr-o apa racoroasa lasind in urma razele arzatoare ale soarelui. As face orice ca sa nu vorbesc despre ura dar voi vorbi.

- Odata am vazut o femeie – eram la metrou cind am vazut-o pe femeia aceea si m-a impresionat.
- Ce legatura are cu ura? ma intreaba ingera
- Niciuna, spun, dar era insasi antiteza urii, era lumina si atit – lumina! Toata lumea intorcea privirea in urma ei, emana liniste, calm, lumina, senzatia era incredibila; era ireal, suprareal ce se intimpla acolo. Schimba aerul din jurul ei, era absolut fabuloasa si trecea ferm, cu pas hotarit, stia ce se intimpla, isi stia efectul asupra oamenilor si se bucura, era palpabila bucuria sincera, altruista, se bucura ca ne daruieste macar pentru un pas sau doi ceva din aura ei coplesitor si socant de armonioasa iar in ochii ei, pentru ca m-am incumetat sa o privesc, in ochii ei era…era…. nu stiu cum sa explic, era…totul! Totul era acolo, toata lumea, bucuria, durerea, disperarea, intelepciunea, totul era acolo si era … stralucitor. Cred ca daca un strop de ura s-ar fi lovit de ea ar fi ricosat pur si simplu atit de perfecta imi parea a fi.
Tac urmarind mental imaginea femeii care s-a urcat in vagonul de metrou lasind in urma ei parfum de lumina, parfum pe care si acum uneori il respir in cite o raza ratacita de soare.

- M-am tavalit si eu in ura, continui monoton si usor absenta departindu-ma cumva de propriile mele cuvinte; m-am tavalit in ura ca intr-un noroi cald, de-a dreptul senzual, cu o voluptate deplasata si cu speranta tulbure dar aprig tinuta la inima ca ura ma va tine mai departe in picioare si ma va razbuna, ca prin ura imi voi gasi linistea.
- Ai reusit? Intreaba incetisor ingera mea.
- Nu, soptesc trista.
Imi cintaresc atenta cuvintele:
- Ura se cladeste numai pe sine, nimic altceva. Cind a uri a devenit prea dureros a trebuit sa decid: sa urasc sau sa iert. Am iertat.
- Esti sigura ca ai iertat? Iertarea e un sentiment nu o decizie rationala.
- Da, sint sigura.
- De unde stii?
- Mi-am gasit linistea.
- Hm! E atit de bombastic si artificial, suna a slogan rasuflat, ma avertizeaza ingera.
- Stiu, recunosc.
Stiu si ca se apropie de sfirsit conversatia noastra pentru ingera ma priveste cumva "de departe", atenta, pipaindu-mi nesiguranta sau certitudinea. Ultima ei intrebare vine scurt:
- Si atunci…ura?
Inteleg perfect intrebarea din spatele intrebarii – ce-am facut cu ura cea hranita cu mine, din mine? Imi permit un moment de tacere ca intr-o spovedanie incet derulata:
- Pentru mine ura a fost drumul iertarii, spun, iar vocea mea nu este triumfatoare sau hotarita, este egala si usor obosita ca dupa o respiratie lung tinuta in piept.
Ingera se lasa usor pe spatarul scaunului cu o expresie de satisfactie in ochi:
- Asta draga mea, suna aproape eretic! si zimbeste asa cum numai ea, ingera mea stie sa zimbeasca.
Zimbesc si eu – are dreptate, suna aproape eretic.

Iar intunericul nu m-a mai speriat ci s-a transformat in lumina

Intunericul nu te lasa sa te gindesti la prea multe;caldura sufocanta, arzatoare biciuieste la intervale regulate transformind pielea intr-un nou strigat de ajutor iar peste toate astea norii de abur condenseaza permanent ca o ploaie fierbinte si ea pe trupurile noastre. Mi-am facut miinile caus in dreptul narilor incercind cu disperare sa ma apar de valurile fierbinti ale aburului inecacios care imi asalteaza plaminii – respir din acest mic adapost un aer usor mai blind decit cel care imi serpuieste fierbinte pe intreg trupul si intoarce asupra noastra aburii transformati in apa ca o ploaie neasteptata, ciudata, extrem de veche.
Ma gindesc ca aparindu-mi narile, furind un aer oarecum mai racoros de fapt trisez – am ramas numai 4 in temascal iar samanul ne conduce lent si linistitor spre tarmuri necunoscute. Nu stiam ce este acela un temascal pina nu l-am vazut – asemanarea sa cu un cuptor mi-a trimis o unda de neliniste si nici nu stiam cit adevar era in acea neliniste – temascalul ne fierbe, ne coace, ne opareste, ne ia sufletele si le rasuceste, ne zdrobeste definitiv si furios imaginile noastre despre noi, parerile noastre despre cit de buni si destepti sintem noi, ne face mici, extrem de mici, ne transforma in atomi si odata ajunsi atomi abia acolo incepem sa intelegem ca temascalul ne obliga sa ne nastem din nou. Intunericul este intericul din pintecul mamei, apa calda este lichidul amniotic iar noi ne inghesuim sub peretele jos si curb tot ca in pintecele mamei, atita doar ca nu ne aducem aminte toate astea si totul ne sperie – intunericul, caldura, apa care se transforma instantaneu in aburi. Samanul, omul acela mic si slabut – e linga mine si il simt ca si cum l-as vedea cu ochii deschisi – stiu ca sta aplecat deasupra gramezii de roci vulcanice incinse, tocmai scoase din foc, arunca apa peste rocile fierbinti cu gesturi precise minuind o legatura mare de frunze de palmier dar mai presus de toate nu ne lasa sa ne pierdem in acest intuneric ancestral. "Va veti depasi temerile, ne spune el, frica de intuneric, frica de necunoscut, frica de singurate". Vocea lui ne conduce blind si intelegator prin labirintul renasterii noastre. "Omatacuiati" am strigat toti intrind de-a busilea in cuptorul acesta formidabil numit temascal si ne reamintim periodic acest cuvint parcurgind ordalia sfarimarii noastre pina la atomii curati care ne compun, caci cuvintul acesta inseamna "sintem impreuna – trecem prin asta impreuna" si te face sa iti amintesti ca desi esti singur, complet singur in pintecele negru al temascalului, ceilalti trei sint si ei aici, linga tine, parcurgind acelasi drum, ei impreuna cu tine, tu impreuna cu ei.
Samanul vorbeste in spaniola asa ca mi-e usor sa ii inteleg cuvintele "Foarte bine luptatorilor, ati trecut de pragul fricii si al necunoscutului, acum vom merge mai departe si va veti lepada masca fiecarei zi, masca pe care fiecare din noi o poarta in fiece zi"; dupa care continua aproape implacabil sa arunce asupra noastra valuri de abur suprasaturat si straturi aproape compacte de aer cumplit de fierbinte – imi vine sa pling si de-abia ma abtin, inteleg sensul acestui ritual greu de suportat dar sint sigura ca nu voi mai rezista mult in furnalul acesta cumplit si voi iesi infrinta din incercarea aceasta ciudata. "Cel putin am incercat" imi spun incet in gind. "Foarte bine razboinicii mei, se aude vocea blinda a samanului, foarte bine, v-ati depasit frica si v-ati dat jos masca zilei – acum sinteti cei adevarati si vom merge mai departe, privind in adincul sufletului nostru. Aceasta treapta este cea a introspectiei – priviti atent in sufteul vostru, priviti in liniste!" isi termina el spusele si simt cum se aseaza si el usor pe genunchi parcurgind – cine stie pentru a cita oara – drumul acesta impreuna cu noi. E un moment de liniste, e intuneric si bine, intunericul nu mai mai sperie, am invatat sa-l pipai si sa vad prin el cu sufletul. Imi tin mai departe miinile caus in dreptul narilor dar presiunea lor a scazut – e linistea care ma cuprinde, vine din exterior si in acelasi timp vine din mine, ca un val auriu de lumina. Ultimele valuri de abur si aer fierbinte se napustesc asupra noastra ducind cu ele si ultima bruma de putere care imi mai ramasese. "Am sa ies, imi spun, am sa ies, nu mai pot" – sint pe punctul de a bate din palme si a spune cuvintul magic "puerta (usa)", cuvintul care imi permite sa ies cu fruntea sus din temascal dar il aud pe saman spunind cu o bucurie vadita in voce "Felicitari bravii mei razboinici, ati rezistat, v-ati invins temerile, v-ati dat jos masca fiecarei zile, v-ati descoperit pe voi insiva – sinteti gata sa renasteti! Inainte de a iesi din temascal faceti orice simtiti nevoia – rideti, plingeti, tipati, orice – este sunetul noii voastre nasteri". Ce a urmat a fost atit de neasteptat incit am ris, am ris ca o ploaie binefacatoare, am ris ca de o bucurie calda, frumoasa, buna si blinda ca o zina – samanul arunca spre fiecare din noi, cu manunchiul mare de frunze de palmier apa déjà calda, aproape fierbinte dar senzatia pe care o resimtim este una racoroasa, trupurile noastre se reconstituie miraculos, atom cu atom la contactul cu apa calda, binefacatoare. Crestem, ne formam, ne nastem, ne re-nastem. Eu rid, baiatul inalt cu un defect la piciorul sting suspina spasmodic, prietena lui rosteste automat si continuu "la naiba, la naiba, nu-mi vine sa cred, la naiba, la naiba", niciunul dintre noi nu ramine neatins, e ca si cum sufletul ar creste in noi, ne redescoperim inocenta, o altfel de inocenta – stiutoare, luptatoare. Usa mica de lemn se deschide, lasind lumina facliilor de afara sa patrunda in temascal, odata cu aerul noptii. Nu am trisat, samanul nu ne-a cerut sa rezistam in temascal cu miinile la spate ca la scoala, era important sa facem aceasta calatorie oricum, dar sa o facem, si sa invatam ceva de aici.
De fiecare data cind credeam ca sint aproape de lesin si ca voi iesi la aer, ca voi renunta, vocea samanului ma linistea dar mai mult decit atit, ii simteam bucuria din voce, bucuria ca niciunul din noi nu renunta si atunci imi spuneam, "OK, mai stau un pic, mai incerc o data, daca reusesc sa trec de urmatoarea etapa ies" si de fiecare data bucuria din vocea aceea ma tinea pe loc; eram niste straini si atit, niste straini care venisera sa vada "exotismul" unui sat maya si ne-am trezit aruncati in aventura vietii noastre sau macar intr-una din aventurile vietii noastre iar omul acela slab si uscativ se bucura pentru noi, pentru fiecare mica victorie a noastra – pur si simplu nu am putut sa plec, nu m-am simtit in stare sa dezamagesc bucuria aceea sincera, altruismul acela fantastic de simplu si total – am rezistat in temascal, am rezistat nu pentru ca mi-am dorit sa fiu mai buna ci pentru ca mi-am dorit cu tarie sa nu dezamagesc un strain care se bucura pentru mine. Aceasta a fost lectia mea pe paminturile maya si acum face parte din mine.

Orasul mic

Locuiesc intr-un oras mic si imi place sa ma plimb – asta ar trebui sa stiti despre mine mai intii. Ma plimb, incetinesc timpul cu fiecare pas pina ajung sa vad fiecare clipa, ca un melc care stie cel mai bine ritmul de crestere al frunzelor, ca o respiratie care are si-a gasit timpul sa se dilate, sa umple de aer fiecare alveola a plaminilor si apoi la fel de gratios sa se intoarca intre frunzele copacilor ca si cum ar veni dintr-o calatorie. Imi place sa vad lucrurile mici, marunte, sa scormon dupa ele sub iarba, sub cer, peste gardul invizibilitatii, imi place sa tac pentru ca in timp ce tac ma odihnesc, imi place sa zimbesc si uneori atunci cind lucurile mici pe care le vad se ridica, se transforma, viata lor atingind vietile din jur, ei bine atunci si numai atunci stiu ca aceasta este suflarea divina a tuturor lucrurilor mici.
Ma plimbam fara mare sens ci numai de dragul plimbarii si stiam ca peste cinci minute de mers voi trece prin fata bancii proaspat vopsite de la blocul cu balcoane albe. Asteptam, anticipam, aproape ca numaram fiecare pas gindindu-ma ca azi fiind vreme buna, cald si senin, cel mai probabil ca banca de lemn, vopsita verde va suride intelept in soare si-mi va atrage atentia delicat "Uite, uite pe cine avem azi cu noi!" . Mai am numai citivia pasi de facut dar deja disting in departare banca si silueta subtire, fragila stind, pur si simplu stind sub razele mingiietoare ale soarelui de primavara calda. Este batrina, mica si tacuta. In zilele cu vreme frumoasa iese in fata blocului si sta pe banca verde, de lemn. Nu am vazut-o niciodata vorbind cu cineva, e totdeauna singura si e imbracata in costum national. Bluza alba de pinza, fusta neagra de bumbac si vesta tot neagra. In mina tine o traistuta mica, de lina, negru cu alb, niciodata nu iese fara traistuta mica cu cordonelul lung impletit si el din lina alba si neagra. As vrea sa ma opresc din drum si sa ma uit lung la dinsa ca la o statuie, dar nu pot; ar fi ciudat si impunerea ar fi prea brutala din partea mea, i-as tulbura linistea si gindurile, i-ar fremata nelinistit miinile pe traistuta de lina, ar tresari neplacut neintelegind gestul impropriu si nici privirea cautatoare a strainei din fata ei; ar fi ca si cum peste firul linistit al odihnei ei s-ar abate o palma grea care i-ar rupe momentul de tihna; nu ma pot opri in fata ei, tot ce pot face este prind cu coltul ochiului cit mai mult, sa incetinesc pasul pina la marginea perceptiei si de acolo, sa dilat timpul vederii mele cu o citime de secunda in plus, citimea necesara pentru a pricepe privirea care nu vede strada, nici masinile, poate nici trecatorii ci doar cine stie ce crimpei de viata, ce frinturi de amintire, caci ochii ei nu privesc niciodata spre mine. Cred ca atunci cind iese pe banca pleaca de fapt intr-un spatiu numai al ei, intr-o lume in care noi, privitori simpli si straini nu avem loc. Am vrut de atitea ori sa ma opresc, sa-i spun ca e minunata ca un simbol, ca o poveste, ca o lacrima. De atitea ori mi-am luat cu mine aparatul de fotografiat si mi-am facut curaj sa-i cer voie sa ii fac o fotografie – n-am putut, tacerea ei era atit de profunda incit ma opream acolo ca pe buza unei prapastii. Pur si simplu n-am putut; apoi nu am mai gasit-o; mi-as putea imagina motive, nu multe din pacate, motive care fac ca ea sa nu mai vina in fata blocului dar nu vreau, pentru ca toate motivele duc in acelasi loc, asa ca ma incapatinez sa imi inchipui ca batrina mea cu tenul uscat si traistuta de lina si-a gasit o alta banca pe care sa se odihneasca, banuiesc ca este una asezata prea sus, aproape de soare, atit de aproape incit miinile mele nu o mai ajung. Trec pe drum, vad banca verde, copacii tunsi frumos, blocul cu balcoane albe…totul s-a schimbat, ca o scena de teatru goala care a ramas cu cortina ridicata si atit.
Nu viata acelei femei m-a schimbat, caci nu am cunoscut-o si nici nu i-am stiut povestea vietii, ci simplul si maruntul fapt al sederii ei pe o banca din orasul meu cel mic. Acestea sint lucurile marunte fara de care viata mea nu ar putea exista caci ele imi arata o lume care ma completeaza si ma alcatuieste, deschizindu-mi larg ferestrele inimii in cautarea suflarii divine. Azi, ieri, alataieri, anul trecut, verile trecute, suflarea divina venea la intilnire punctuala si inteleapta, aratindu-se cuminte in miinile batrine, cu pielea uscata si patata, blind impreunate in cel mai impresionant gest de odihna posibil si in tacerea profunda a femeii batrine, firave care parea pur si simplu eterna.

L-am gasit pe Mos Craciun!

V-am spus cum e la mine acasa nu? Trec strada si sint la metrou practic in doi timpi si trei miscari. Asta am si facut acum doua zile, am trecut iute strada si am intrat la metrou cu cartela de acces intr-o mina si cu lista de cumparaturi pentru Craciun in cealalta. Statia de metrou e plina de sfaturi intelepte, cum ar fi cel de pe afisul care e omniprezent: pe pereti, deasupra peretilor cred ca l-au pus si sub pereti, care sfat zice asa "La semnalul sonor care indica inchiderea usilor este inutil sa fugiti, urmatorul tren va sosi in numai citeva minute." Misto sfatul dar nitel degeaba, toata lumea il ignora inclusiv eu de ce sa mint; cum se aude tziiiu tziiiu tziiiu (echivalentul lui "Atentie se inchid usile") toata lumea da buzna pe scara rulanta dupa care constatind ca evident, am pierdut metroul ne facem ca citim atent afisele si hartile, acestea fiind absolut singurul motiv pentru care alergam ca descreieratii pe scari. Si totusi acum doua zile am respectatul sfatul intelept al regiei de metrou de la Montreal dar sa nu credeti ca am facut-o dintr-o subita nevoie de civism à la metrou, nu, nici vorba, iar acum o sa fac o mica pauza, ma gindesc oare cum e mai bine sa va spun….aaaaa…. practic mi s-a pus o piedica, una de natura artistica sau hai sa nu para ca exagererez, o piedica de natura muzicala. Sa va explic.
Cum ai trecut de zona de acces si mergi pe culoar catre statiile de metrou, este o zona semnalizata corespunzator (!!) cu un patrat albastru de tabla ca semnele de circulatie pe care este desenata o harpa, ceea ce inseamna ca in acel loc, cu acordul sefului de la metrou, ai voie sa cinti si sa fii platit pentru acest lucru; acum nu stiu daca asta inseamna cersetorie organizata sau un pic de extravaganta dar nici nu o sa zabovesc asupra acestui aspect complet irelevant dealtfel pentru povestea care tocmai se desfasoara. Coboram deci lunga scara rulanta indesind intr-un buzunar cartela de acces si tinind strasnic in cealalta mina, asa cum am mai spus, lista de cumparaturi; trec cu pas vioi pe linga "cutiuta muzicala" si ma pregatesc sa fac un sprint sanatos catre statie in ciuda prea-inteleptului sfat (ala cu este inutil sa alergati) afisat pe toti peretii, moment in care se petrece piedica. Va rog sa nu ma corectati stiu ca o piedica se pune nu se petrece dar mie, pe cuvint de onoare ca mi s-a intimplat piedica exact asa cum va spun. Nu ma asteptam la sunetul flautului pe culoarul metroului, de obicei avem chitara sau vioara, la flaut n-am auzit pe nimeni inca; in plus era pentru prima data cind sunetul se potrivea cumva cu semnul de pe perete, cel cu harpa, melodia inaltindu-se suav, delicat, deasupra forfotei ca si cum ar fi intocmit exact atunci, in fiecare secunda o lume ca o fereastra aurita de soare. Linistea m-a oprit din alergare dar nu linistea oamenilor ci linistea adusa de notele neasteptate, asezindu-se cuminti in straturi moi, calde, transparente, ferestre deschise larg, foarte foarte larg. Nu aveam de gind sa intorc capul dar am facut-o si in locul tinerilor pe care ii vezi de obicei acolo, pe scaun statea un bunic, asa imi vine sa zic – un bunic; mititel, subtirel, cuminte; o fetzisoara luminoasa, cu ochi stralucitori; cinta la flaut si reuseste sa ne prinda in plasa muzicala facindu-ne sa incetinim pasul. Apoi m-am oprit la caciula de Mos Craciun si am fost un pic dezamagita, m-am gindit ca e o adevarat inflatie de Mosi, pina si bunicul acesta molcom si luminos care a reusit sa ne imblinzeasca pe toti, pina si el vrea sa fie "un Mos"?! M-am razgindit pe loc, avea o barba fabuloasa, superba, o barba de Mos Craciun autentic si pac dintr-o data toate piesele s-au unit: flautul, muzica, fetzisoara mica si ochii vioi, caciula de Mos Craciun si barba, barba lui adevarata, alba, matasoasa, perfect pieptanata si tunsa fix atit cit trebuie… dragii mei pe cuvint va spun, niciodata nu m-a convins ideea aceea de Mos un pic cam galagios rizind exagerat si purtator de burta mare pentru ca totul mi se parea exagerat dar bunicutul acesta subtiratic, cintind fermecator din flaut…… ei bine da, asta e imaginea care ma convinge! Atit de multi ani am cautat acel ceva care sa fie cu totul al iernii, sa se lege de bradul meu pe care il impodobesc cu dragoste, de zimbete, de veselie, de zapada care cade incet ca un colind cintat cu voce mititica.
Vedeti dumneavoastra, nu stiu daca am invatat ceva acum doua zile sau daca pur si simplu am vazut un miracol dar bunicutul acela, pret de o secunda lunga sau pret de un minut pamintesc, adica exact in masura de timp necesara, ne-a daruit tuturor o clipa de liniste, pace si armonie. Am vazut prin usa deschisa a Craciunului, prin ochii lui vioi, vechi cit veacul si am pastrat clipa fermecata.
A fost odata ca niciodata un Mos Craciun, il cam dadusem pierdut dar acum l-am regasit.

Stranutul zeului

Am citit nu demult o poveste despre o lume ciudata, altfel construita decit a noastra, subterana, miscatoare, cu riuri neobisnuite si colonii greu de conceput pentru noi. In acea lume traia un popor, unul care nu cunostea soarele, iarba sau stele si necunoscindu-le nici nu tinjea dupa ele; poporul subteran era complex, istet si dinamic, moartea lui era moartea miscarii, caci lumea lor ascunsa era in perpetua miscare generind caldura, mincare, toate cele trebuincioase vietii. Nemiscarea acestei lumi duce la moartea poporului pe care il descoperim la pieirea sa a fi un popor microscopic iar lumea sa fiind de fapt corpul omenesc.
Nimic nou probabil, am mai citit asa ceva dar acum ma gindesc asa: Daca poporul meu microscopic, ginditor si creator, ar fi unul religios, fiecare gest al meu, fiecare actiune, stranut fiecare medicament pe care il iau m-ar transforma in ochii lor intr-un Zeu ciudat, crud, capricios, greu de induplecat, greu descifrabil. Nu m-am gindit niciodata la mine asa. Hapciu! Ingrozitor!