Cimitirul cu narcise

Atit am in cap, o singura propozitie scurta ca un testament rupt: Cimitirul cu narcise.
Ma bintuie imaginea asta, a cimitirului mic, plin de luminari si candele prin care treceam in noaptea de Paste ca sa scurtam drumul spre biserica (drumul lumesc desigur, caci drumul in spirit si duh nu cred ca se poate scurta) – trisare inocenta facuta cu gindul la cozonacii care asteapta pe masa din bucatarie si cu ochii pipaind drumul incrustat printre morminte la lumina luminarilor. “Buna seara”, “Seara buna vecine”; “Oooo! Salutare nea Gheorghe”, “Sa traiesti Dumitre”, …. - e plin de lume in cimitir – toti scurteaza drumul catre biserica! Pun o luminare la mormintul rudelor si pleaca mai departe salutind sobru vecinii. “Miroase a narcise, zic”, “Da, pe mai toate mormintele sint plantate narcise”. Mijesc bine ochii in intunericul de abia creionat de un bec slab si tremurind cald lumina candelelor – asa e! e plin de tufe de narcise in cimitir. Nu stiu cind s-a intimplat sau cum dar n-am mai fost un om viu si temator mergind cu greu printre visele oamenilor dusi – vis am fost si eu plutind real la intilnirea acestor doua lumi care par a se refuza una alteia.

E obiceiul de a merge in noaptea Invierii la cimitir – duci flori si luminari, te gindesti la cei plecati – e plin cimitirul de lumini ca o sala cereasca de bal. Bal de spirite blinde si amintiri. Mi-a repugnat de mica ideea mersului prin cimitir. Ma speria, ma alunga, nu intelegeam. Nu inteleg nici acum dar… cimitirul acela mic era plin de narcise parfumind atit de viu tot ce era in jurul lor incit…incit…cred ca incep sa inteleg. Incep sa inteleg dragostea care rasare din toate candelele, din toate narcisele, din oamenii care se saluta soptit si cu blindete – ca sa nu deranjeze pe nimeni. E doar un drum, dar e SINGURUL drum care ne defineste – acela care ne duce de la inceput pina la sfirsit. As vrea ca drumul nostru sa pastreze mirosul cald al narciselor din noaptea Invierii.

Lumină roşie

Am văzut oamenii care au văzut culorile. Nu vă grăbiţi să-mi corectaţi pleonasmul. Culorile, evident, se văd. Evident. Sau nu. Nu-i chiar aşa de evident vroiam să zic.
Ne apasă aerul de jur împrejur şi noi nu-l simţim, frunzele sînt verzi dar nu mai vedem verdele, ne ajunge să “ştim” că acolo este verde. Mergem la mare, ne aruncăm în valuri şi o pipăim rece sau caldă, nicidecum apă. Evidenţe? Îm!
Aşa şi cu oamenii care au văzut culorile. Sînt oameni care văd culori la tot pasul, la fiecare sunet. O reclamă la te miri ce produs devine snop de culori care se armonizează sau nu; un scrîşnet de cauciucuri negre şi straşnic scoţînd fum e un punct gros de culoare violentă; totul, absolut totul poartă în mintea lor o culoare. Nu e o invenţie - este o boală. Una cu nume complicat, atestată şi cercetată de către specialişti. Ar trebui s-o cerceteze specialiştii în visare, nu specialiştii în medicină. Aşa cred eu.

În timp ce toate astea mi se învîrt în cap, merg pe stradă. Lumină roşie. Stop! OK-mă opresc. Lumina roşie egal opreşte-te – vin maşini. Şi maşinile curg una după alta, aliniate sau făcînd “pe deşteptele”, în tăcere sau claxonînd – ele au lumină verde. Chiar! Maşinile au lumină verde, eu nu! Dacă aş avea şi eu tot verde? Ar fi o nebunie, cine trece mai întîi, cine are frîne şi cine nu, agitaţie, claxoane, înjurături, haos. E bine aşa: ele au verde, eu roşu. Apoi eu am verde şi ele roşu. “Poftiţi vă rog! Traversaţi în siguranţă!”. “Mulţumesc domnule semafor, mulţumesc stimate maşini, care aşteptaţi cuminţi într-un şir lung privind gol lumina roşie în timp ce eu trec strada pe un fir de lumină verde”.

S-au plantat flori în spaţiile verzi. A venit primăvara! Primule galbene, albe şi roşii, panseluţe de toate dar absolut toate culorile, lalele zvelte, banuţi albi şi roşii, multe, multe flori. În timpul ăsta castanul meu îşi desface frunzele sub albastru şi termopan – că vecinii de sus şi-au închis balconul cu termopan! Un zarzăr face ochi înfloriţi privind indiscret cu cîteva crenguţe mai ‘năltuţe peste un zid gri de beton. O copertină de plastic, mare, lucioasă şi hidoasă, de un galben murdar se afişează în faţa unui restaurant. Cîinii vagabonzi au priviri lubrice şi pisicile miorlăie a împerechere pe la toate colţurile blocurilor.

Ziceam ceva. Da! S-a făcut un experiment. Unul din ăla despre care se scrie în cărţile de medicină – serios adică! Venise o formaţie instrumentală mică mică şi cînta. “Bolnavii” noştri fără leac - adunaţi şi din cei care văd culori şi din cei care simt sunetele în mirosuri şi arome, ascultau în linişte. Raportau apoi ce culori vedeau, ce arome simţeau. Una peste alta, la finalul experimentului toţi zîmbeau! Doi dintre ei schimbă impresii:
- Ce ai văzut cînd cînta trombonul?
- Am văzut culoarea bronzului, cu nuanţe verzi şi albastre
- Eu am simţit vanilie.
- Vanilie?
- Da.
- Trombonul? Vanilie?
- Da. Şi sos de friptură.
Izbucnesc în rîs. Vanilie şi sos de friptură! Ce idee!
- Vocea profesorului?
- Cum e?
- Cacao!
- Merge cu trombonul!
- Daaaa! şi pleacă rîzînd.
Lumea lor e diferită! Probabil că nu e nici mai bună nici mai rea decît a noastră dar ei fac visarea legală!
Înţelegeţi ce zic? Sînt fabuloşi oamenii ăia. Mă intrigă şi mă umplu de mirare. Ce pot să fac? Păi, să merg mai departe!

Pînă nu demult, mirosea! La casa de peste drum fierbeau sarmale, undeva la blocul gri de pe strada întortocheată se coceau prăjituri, pe strada cealaltă te ameţea mirosul de cartofi prajiţi şi friptură aromată – lume păgînă! Acum e post – miroase a îngeri.

Acum observ că oamenii vorbesc! Unul are voce groasă, apoi se aude un glas piţigăiat, un copil plînge aşa.... de exerciţiu, doar doar îi va lua mama prajitura sau jucăria sau jocul dorit.

Între timp semafoarele îşi tot schimbă luminile din roşu în verde şi invers. Văd florile cum dansează, culorile nasc sunete. Petale albe acoperă tămăduitor flori roşii ca sîngele, galbenul luminează solar sunete ample de orgă. Vocile se împletesc în arome şi culori. O voce gravă şi caldă e maro şi are miros de scorţisoară. Ţipătul de joacă al unui copil sfîşie cu un alb orbitor de neon, aduce miros de lămîie şi dulceaţă de zmeură..

Vedeţi dumneavoastră, eu iubesc iubesc oraşul. Oraşul în general. Are lumini, e plin de sunete, de mirosuri, de colţişoare surprinzătoare. Nu pot rupe oraşul de culori. Nu pot rupe oraşul de mine, aşa cum un mă pot rupe de pe cuvîntul care mă verticalizează. De unde se vede, conform principiului matematic al tranzitivităţii (parcă aşa e cînd a=b; b=c de unde rezultă că a=c!!!), de unde se vede aşadar că nu mă pot rupe nici de culori, iar uneori pot să le văd altfel şi să zic despre curgerea lor în semafoare, în afişe, în petece de verde şi flori, în tocuri cui şi parfumuri cu nume sonore, în rujurile strălucitoare ale serilor urbane vibrînd miros de bitum încins.

Pentru mine oraşul este verde frunză şi are gust de ciocolată amăruie uşor piperată, cu insule moi de cremă galbenă, galbenă de vanilie. Îmi place să mă gîndesc la oamenii care văd culorile în timp ce îmi imaginez nuanţa profundă a serilor, gustul zarzărilor înfloriţi, sau aroma semafoarelor. Cred că am gust de ciocolată amăruie uşor piperată, cu insule moi de cremă vanilată şi în plus sînt foaaarte foaaarte visătoare.