L-am gasit pe Mos Craciun!

V-am spus cum e la mine acasa nu? Trec strada si sint la metrou practic in doi timpi si trei miscari. Asta am si facut acum doua zile, am trecut iute strada si am intrat la metrou cu cartela de acces intr-o mina si cu lista de cumparaturi pentru Craciun in cealalta. Statia de metrou e plina de sfaturi intelepte, cum ar fi cel de pe afisul care e omniprezent: pe pereti, deasupra peretilor cred ca l-au pus si sub pereti, care sfat zice asa "La semnalul sonor care indica inchiderea usilor este inutil sa fugiti, urmatorul tren va sosi in numai citeva minute." Misto sfatul dar nitel degeaba, toata lumea il ignora inclusiv eu de ce sa mint; cum se aude tziiiu tziiiu tziiiu (echivalentul lui "Atentie se inchid usile") toata lumea da buzna pe scara rulanta dupa care constatind ca evident, am pierdut metroul ne facem ca citim atent afisele si hartile, acestea fiind absolut singurul motiv pentru care alergam ca descreieratii pe scari. Si totusi acum doua zile am respectatul sfatul intelept al regiei de metrou de la Montreal dar sa nu credeti ca am facut-o dintr-o subita nevoie de civism à la metrou, nu, nici vorba, iar acum o sa fac o mica pauza, ma gindesc oare cum e mai bine sa va spun….aaaaa…. practic mi s-a pus o piedica, una de natura artistica sau hai sa nu para ca exagererez, o piedica de natura muzicala. Sa va explic.
Cum ai trecut de zona de acces si mergi pe culoar catre statiile de metrou, este o zona semnalizata corespunzator (!!) cu un patrat albastru de tabla ca semnele de circulatie pe care este desenata o harpa, ceea ce inseamna ca in acel loc, cu acordul sefului de la metrou, ai voie sa cinti si sa fii platit pentru acest lucru; acum nu stiu daca asta inseamna cersetorie organizata sau un pic de extravaganta dar nici nu o sa zabovesc asupra acestui aspect complet irelevant dealtfel pentru povestea care tocmai se desfasoara. Coboram deci lunga scara rulanta indesind intr-un buzunar cartela de acces si tinind strasnic in cealalta mina, asa cum am mai spus, lista de cumparaturi; trec cu pas vioi pe linga "cutiuta muzicala" si ma pregatesc sa fac un sprint sanatos catre statie in ciuda prea-inteleptului sfat (ala cu este inutil sa alergati) afisat pe toti peretii, moment in care se petrece piedica. Va rog sa nu ma corectati stiu ca o piedica se pune nu se petrece dar mie, pe cuvint de onoare ca mi s-a intimplat piedica exact asa cum va spun. Nu ma asteptam la sunetul flautului pe culoarul metroului, de obicei avem chitara sau vioara, la flaut n-am auzit pe nimeni inca; in plus era pentru prima data cind sunetul se potrivea cumva cu semnul de pe perete, cel cu harpa, melodia inaltindu-se suav, delicat, deasupra forfotei ca si cum ar fi intocmit exact atunci, in fiecare secunda o lume ca o fereastra aurita de soare. Linistea m-a oprit din alergare dar nu linistea oamenilor ci linistea adusa de notele neasteptate, asezindu-se cuminti in straturi moi, calde, transparente, ferestre deschise larg, foarte foarte larg. Nu aveam de gind sa intorc capul dar am facut-o si in locul tinerilor pe care ii vezi de obicei acolo, pe scaun statea un bunic, asa imi vine sa zic – un bunic; mititel, subtirel, cuminte; o fetzisoara luminoasa, cu ochi stralucitori; cinta la flaut si reuseste sa ne prinda in plasa muzicala facindu-ne sa incetinim pasul. Apoi m-am oprit la caciula de Mos Craciun si am fost un pic dezamagita, m-am gindit ca e o adevarat inflatie de Mosi, pina si bunicul acesta molcom si luminos care a reusit sa ne imblinzeasca pe toti, pina si el vrea sa fie "un Mos"?! M-am razgindit pe loc, avea o barba fabuloasa, superba, o barba de Mos Craciun autentic si pac dintr-o data toate piesele s-au unit: flautul, muzica, fetzisoara mica si ochii vioi, caciula de Mos Craciun si barba, barba lui adevarata, alba, matasoasa, perfect pieptanata si tunsa fix atit cit trebuie… dragii mei pe cuvint va spun, niciodata nu m-a convins ideea aceea de Mos un pic cam galagios rizind exagerat si purtator de burta mare pentru ca totul mi se parea exagerat dar bunicutul acesta subtiratic, cintind fermecator din flaut…… ei bine da, asta e imaginea care ma convinge! Atit de multi ani am cautat acel ceva care sa fie cu totul al iernii, sa se lege de bradul meu pe care il impodobesc cu dragoste, de zimbete, de veselie, de zapada care cade incet ca un colind cintat cu voce mititica.
Vedeti dumneavoastra, nu stiu daca am invatat ceva acum doua zile sau daca pur si simplu am vazut un miracol dar bunicutul acela, pret de o secunda lunga sau pret de un minut pamintesc, adica exact in masura de timp necesara, ne-a daruit tuturor o clipa de liniste, pace si armonie. Am vazut prin usa deschisa a Craciunului, prin ochii lui vioi, vechi cit veacul si am pastrat clipa fermecata.
A fost odata ca niciodata un Mos Craciun, il cam dadusem pierdut dar acum l-am regasit.

Stranutul zeului

Am citit nu demult o poveste despre o lume ciudata, altfel construita decit a noastra, subterana, miscatoare, cu riuri neobisnuite si colonii greu de conceput pentru noi. In acea lume traia un popor, unul care nu cunostea soarele, iarba sau stele si necunoscindu-le nici nu tinjea dupa ele; poporul subteran era complex, istet si dinamic, moartea lui era moartea miscarii, caci lumea lor ascunsa era in perpetua miscare generind caldura, mincare, toate cele trebuincioase vietii. Nemiscarea acestei lumi duce la moartea poporului pe care il descoperim la pieirea sa a fi un popor microscopic iar lumea sa fiind de fapt corpul omenesc.
Nimic nou probabil, am mai citit asa ceva dar acum ma gindesc asa: Daca poporul meu microscopic, ginditor si creator, ar fi unul religios, fiecare gest al meu, fiecare actiune, stranut fiecare medicament pe care il iau m-ar transforma in ochii lor intr-un Zeu ciudat, crud, capricios, greu de induplecat, greu descifrabil. Nu m-am gindit niciodata la mine asa. Hapciu! Ingrozitor!

Scrisoare deschisa

Azi am plins. Mi se intimpla uneori, din varii motive; azi am plins de fericire si de tristete.
Sa va explic. Sint o persoana emotiva si din fericire, binecuvintata, oricit de alaturi de context ar putea sa sune cuvintul asta. De ce? Pentru ca sint inconjurata de oameni care ma iubesc si pe care ii iubesc, de oameni care imi implinesc fericit zilele si noptile, de oameni pe care ii admir, de prieteni adevarati…. da, oameni, persoane adevarate in carne si oase, oameni care rid, pling, muncesc, uneori mai dau si gres, alteori au reusite stralucitoare sau pur si simplu stralucesc indeplinindu-si zilnicele indatoriri ale vietii. Intr-o lume rece si excesiv contabilizata eu am norocul de a avea in jurul meu oameni adevarati si prietenii de-o viata. Azi am plins tocmai din cauza asta. Stiti, o prietenie de-o viata te slefuieste, te schimba in bine, te inalta. Agenda mea a avut azi insemnata o zi cit o prietenie de-o viata. Era tirziu deja si decalajul de 7 ore insemna un telefon la ore ingrijoratoare ale noptii deci tacerea se impunea clar. Ce sa fac oare? Am facut gestul cel mai la indemina si aparent superficial – am intrat pe facebook si mi-am depus acolo urarile de fericire si la multi ani pentru prietena mea de-o viata. Intr-un fel am vrut sa stie toata lumea inca mai exista miracole iar aceste prietenii sint tot un fel de miracole. Apoi am plins, pentru ca mi-e tare dor de prietenele mele de-o viata dar cred din toata inima ca niste banali kilometri fie ei si de ordinul miilor nu pot schimba nimic din aceste legaturi sublime ale inimilor noastre. Va multumesc voua prietenelor mele de-o viata ca sinteti ingerii mei pazitori, ca m-ati invatat atit de multe lucruri, ca ati dat si continuati sa dati sens unei importante parti a vietii mele.

Din toate aceste fericite motive, azi nu scriu nimic, pur si simplu ma ridic in picioare si recunosc public, cu tarie si bucurie, prieteniile mele de-o viata.
Prietenelor mele - A voastra pentru totdeauna
Luminita

Concertul

Am fost in parc azi; nici idee nu aveam ca nu foarte departe de blocul meu este un parc, unul frumos, mare, curat . Poti zice ca am nimerit in parc din greseala cautind de fapt o adresa in vecinatate dar s-ar parea ca lumea aceasta a noastra care ne permite scurtele sclipiri numite vieti nu are prea mult loc pentru surprize sau coincidente. Da, am obsesia logicii si a sensului in orice dar uneori sensul acesta este atit de evident incit nu poate fi negat.

Cum ziceam, eram in parc strabatind aleile de parca as fi marcat puncte intr-un GPS, atenta la tot, la iarba sa vad cit e de verde si de bine tunsa, la copaci sa vad cit sint de batrini si citi sint nou plantati, la alei sa vad cit sint de bine intretinute; in general faceam o plimbare critica si interesata. Cind am auzit zgomotul apei , schimbarea directiei de mers mi-a aparut ca absolut naturala si necesara spre descoperirea exacta a sunetului incintator usor sopotitor la umbra frunzelor armonios impletite intre miinile intinse ale copacilor din parc. Micul piriu artificial cu micuta cadere de apa odihnindu-se intr-un evident mic micut lac era o fericita completare a noii mele descoperiri; eram incintata, gata sa imi petrec toata dupa-amiaza in parc, gata sa las balta vizita si tot programul zilei dar stiam ca nu este posibil asa ca am oftat un pic si indreptindu-ne spre iesirea din parc te-am auzind spunind "Ia uite la baiatul ala, e cu violoncelul in parc". Ne-am intors privind peste piriul artificial spre banca asezata intre doi copaci mari si dintr-o data m-am simtit pur si simplu transportata pentru ca nu am alt cuvint la indemina, transportata intr-o falie – nu de timp sau geografica ci intr-o falie a unei anume posibilitati. Era un baiat tinar, probabil student la conservator sau la vreo scoala de muzica. Linga el, pe iarba statea un prieten sau coleg probabil pentru ca dadea din cap aprobator sau dezaprobator in functie de sunetul ce iesea din violoncel; o alta persoana statea la celalalt capat al bancii, evident nu facea parte din grupul muzicienilor dar nici nu plecase – ramasese sa asculte. Acum ca stabilisem acest reper vizual am auzit si violoncelul – sunete grave si calde isi faceau drum direct catre mine, trecind piriiul, pajistea, aleea; nu era nici macar o melodie, erau fragmente exersate pina la exasperare dar erau atit de frumoase, atit de linistitoare incit erau perfecte. Stiti felicitarile muzicale? Acelea care cinta strident cind le deschizi strigindu-si inutil artificialitatea? Ei bine, eu aveam in fata ochilor o ilustrata adevarata iar muzica facea parte din ea ca o culoare. Fiecare nota pleca la drum trecind peste fiecare fir de iarba cu delicatete, innobilind, mingiind, alinind, facind din imaginea baiatului aplecat atent peste violoncel un semn, un gest, transformindu-l intr-o idee. "Asta este perfectiunea, mi-am spus, un student exersind la violoncel pe o banca intr-un parc aglomerat, intr-o zi insorita, calda, perfecta, asta trebuie sa fie perfectiunea". Pe loc i-am invidiat acelui om calmul, detasarea, acea intima si perfect delicata contopire cu muzica sa, cu verdele, cu copacii, cu apa; i-am admirat gratia cu care se daruia faurind din violoncelul sau ca dintr-o forja imensa aceste invizibile catuse care ne tintuiesc pe aleea unui parc lasindu-ne captivi de buna voie acelui sunet grav si blind care se ridica deasupra conditiei sale de sunet devenind palpabil.

O lume perfecta? ma intreb. Poate ca nu exista, dar o zi ca aceasta, un moment ca acesta, un sunet ca acesta sint dovezile din frinturi ale minunatei utopice posibilitati – o lume perfecta. Spuneam ca lumea aceasta a noastra nu ne lasa loc de intimplari si coincidente iar asta trebuie sa fie un adevar caci altfel spuneti-mi voi cum se poate sa gasesti acel moment care iti umple inima exact atunci cind ai nevoie de el, care vine cu necesarul de gratie si sens dupa care uneori tinjim si care face perfecta o zi, un suris, implineste inca si mai frumos o plimbare prin parc tinindu-ne de mina.

Fereastra de nisip

Adapostul era undeva in mijlocul desertului sau cel putin asa-mi parea a fi, atit puteam vedea prin furtuna de nisip care ne invaluise – un spatiu larg, neingradit, un cer banuit inalt si nisipul aruncat spre noi in pale violente. In acest vid al reperelor numai valurile de nisip dadeau consistenta si culoare spatiului modelind suprapuse straturi diafane de timp. Grauntii de nisip nu mai exista individual, ei se compun in miscarea ampla a furtunii dar aceasta furtuna nu e deloc asa cum te-ai fi asteptat sa fie caci nu ne spulbera, nu ne raneste ci dimpotriva, creeaza un spatiu calm si protector. Curiozitatea ma face sa privesc atent imprejur; adapostul e mic – o camera de dimensiuni obisnuite, cu spatiile pentru usa si ferestre lasate goale; lumina intra prin aceste spatii dar nisipul nu. Tentatia exteriorului e prea mare ca sa ii rezist. Fac primul pas in afara refugiului si deodata sint in plina furtuna, adapostul nu se mai vede nicaieri, sintem numai eu si vijelia atotcuprinzatoare. O mare calda de aer linistit ma invaluie – nisipul in curgerea sa uniforma continua sa ciopleasca in tacere fisii compacte de spatiu si timp. E tulburator felul in care furtuna creeaza in jurul meu oaza aceasta nestiuta, nebanuita. E o uimire inocenta sentimentul care ma face sa merg mai departe. Incep sa vad dunele – se intind departe inlocuind orizontul; undeva in fata mea cu greu se distinge conturul simplu al unei case; in dreapta un spatiu nou se deschide, ca un ochi dreptunghiular al furtunii, ca o fereastra. Este o persoana acolo. Sta drept si se uita la mine. Ma intorc incet catre ea si dintr-o data timpul dispare – dincolo de fereastra nu sint eu, este altcineva dar… ca un joc nebunesc privirea imi intoarce propria-mi imagine. Imi trebuie un pic de timp sa inteleg ca femeia pe care o vad, desi imi e identica sau poate eu ii sint ei identica, nu e nici dublura nici reflectia mea in fereastra furtunii – este pur si simplu o alta persoana. Nu indraznesc sa spun o alta eu, caci poate eu sint de fapt o alta ea. E aiuritor si pret de o clipa ma copleseste teama – teama aceea irationala, nestapinita, care te-ar face sa urli daca muschii nu s-ar impotrivi, daca plaminii nu s-ar impotrivi strigatului cu respiratul agonizant. Teama desavirsita a gindirii. Nu pot fi eu femeia din dreapta mea, nu pot fi eu femeia din furtuna. Nu exista explicatie, imi spun, decit ca aiurez ma pierd mult prea adinc in lumea aceasta a mea. Mi-ar atirna greu capul zvicnind durerea arzatoare a timplelor daca n-as sti, daca n-as simti ca peste panica mea ilogica se asterne privirea femeii – intorsesem spatele vedeniei nelinistitoare dar ma intorc incet indreptindu-ma spre naluca vie, neatinsa nici ea de nisipul aspru daruit furtunii. Ne privim drept in ochi; n-a mai ramas nimic din spaima de acum o clipa – numai noi doua stind drept una in fata celeilalte ca-ntr-o imensa iluzie optica, rasfrinta intr-o foaie de sticla perfect slefuita. Tacerea e calda si blind invaluitoare, iar in jurul nostru nisipul se arunca inalt spre orizont ocrotind acesta recunoastere. De-abia acum am inteles! O intilnire intre lumi, magnifica, superba ca un dans celest, tainica intimpinare ca un sfirsit si-un inceput de viata in acelasi timp, nicio coliziune catastrofica, timpul nu s-a sfirsit, doar s-a oprit o clipa deschizindu-si tainele, alaturindu-ne intr-o perfecta recunoastere, ingaduindu-ne a ne vedea lumile. O bucurie cuminte creste ca un soare rasarind, inundind inima,trup si minte; o intelegere mai presus de cuvinte si gesturi se naste; e o rascruce de viata, o punte intre lumi si alte lumi si multe multe alte lumi.

Mi se zbat pleoapele in raza de soare care ma cauta si deschid ochii regasindu-ma uimita in camera mea. Nicio furtuna, nicio ferestra de nisip, nimic…. E aproape o tristete sentimentul care ma stapineste acum, un amalgam nereusit de uimire, intelegere si tristete. Stiu ca a fost numai un vis de zi, unul din acelea care te poarta departe, inexplicabil dar atit de usor si totusi…

Ma tot gindesc, demult o stiu, sinceritatea e cea mai grea datorie, cel mai afurisit exercitiu, cel mai neiertator angajament dar stiti ce? Asta imi da curajul de a spune "Am vazut fereastra de nisip si lumea de dincolo de ea" si fie de ma credeti sau nu, aproape ca nu trece o zi fara sa retraiesc si fara sa tinjesc amarnic de dorul si limpezimea acelei fantastice intilniri.

O poveste lunga despre o Copsa foarte Mica

Azi ma uitam pe net la stiri, cum s-ar zice citeam ziarul fara sa-l am in fata (ha ha) cind hopa! Ce vad? o stire despre Copsa Mica.
Ca sa limpezim: Copsa Mica este o localitate despre care mapamondu' n-are habar nici ca exista, nici pe unde ar fi, pentu simplul motiv ca nu figureaza pe harta lumii, ci numai pe aia a Romaniei si asta numai daca este o harta detaliata. In mod surprinzator, localitatea pe care rar o vezi pe harta exista cu titlu de glorie in Mersul Trenurilor; Copsa Mica zisa pe nemteste si Kleine Kopish (sau cam asa ceva) era (nu stiu daca mai este si acum) localitatea prin care trecea acum niste multi ani, unul din putinele trenuri internationale care treceau prin Romania de atunci. Nu imi amintesc daca si oprea magnificul (trenul care va sa zica) in modesta gara dar cert este ca trecea pe acolo, lucru pe care il stiu atit din vizitele la Copsa Mica dar si de la bunicii mei, fosti cantonieri de cale ferata. Trecerea internationalului era aproape un eveniment, nu se celebra dar se anunta, mai ales intre copii! "De unde esti?" "Din Copsa Mica", "Copsa Mica? Ce e asta?" "Oras! Si daca vrei sa stii, pe acolo trece internationalul!! Prin orasul tau trece?", "Nu", "Ai vazut? Prin Copsa trece!"
Ce imi amintesc din trecerea magnificului (internationalul adica) este curiozitatea noastra de copii – "Vine trenul, hai in gara sa vedem cum arata strainii!" Adica, noi stiam ca esentialmente si "strainii" sint tot umani dar certitudinile se terminau aici – cum arata un uman nesocialist si necomunist era o mare taina, de parca ideea grafica general cunoascuta doua miini, doua picioare, un cap se termina la granita cortinei comuniste, in spatele ei era necunoscutul cu n mare, icsul de la algebra, ecuatia nerezolvabila. Ne prezentam in gara modesta si mereu nitel afumata (din cauza deja celebrei fabrici de negru de fum de la Copsa Mica), ne luam pozitia la peronul anuntat si asteptam trenul, internationalul, adevaratul international! Trenul intra in gara lansind puternice semnale sonore si oprea cuminte - da, asa este oprea trenul in gara, de aceea era Copsa Mica atit de importanta in opinia noastra. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut pe cineva coborind sau urcind in tren, insa drept este ca am si fost o singura data in gara sa vad calatorii, deci nu pot spune asta la modul absolut, dar atunci cind am fost si eu in gara nimeni nu a coborit nimeni nu a urcat ceea ce, pentru o nepoata de CFR-isti era destul de ciudat, vocatia si datoria de-a dreptul eroica a trenului fiind aceea de a duce si aduce oamenii deci automat presupunea ca cineva sa coboare din tren, cineva sa urce in tren. Un tren tacut si imobil ca o fotografie – asa mi-l amintesc; noi ne uitam la oamenii din vagoane, ei se uitau la noi prin ferestrele inchise; ne scrutam unii pe altii printr-o granita nevazuta, printr-o tacere absoluta, printr-o uimire absolut inocenta; apoi trenul pleca.
Mda, de asta era Copsa Mica in mersul trenurilor un oras important.
De unde stiu toate astea? Eu m-am nascut acolo, am petrecut si vacante in grija bunicilor mei, impreuna cu verisoara mea de la Sibiu. Sa va spun ce imi amintesc: casa bunicilor (apartamentul) era cred la etajul unu, da, parca etajul unu era; imi amintesc casa scarilor intunecoasa si mare; semnul de curatenie (o bulina mare de carton) care se muta zilnic de la un apartament la altul pe fiecare palier pentru ca acolo toata lumea facea curat pe scara prin rotatie, nu aveam femeie de servici; apartamentul: pe cit de intunecata era casa scarilor, pe atit de luminoasa era casa; din holul de intrare se deschideau un dormitor, sufrageria si o mica baie; din sufragerie se trecea intr-un alt dormitor, unde cosea bunicul tot felul de perne fantezie si in bucatarie. Aveam si balcon dar nu mai stiu nimic despre el, nici din ce camera aveam acces acolo, dar stiu din poze ca aveam precis balcon. Cel mai interesant loc era bucataria –mica si curata, aici bunica era suverana, de fapt era suverana in toata casa dar bucataria era teritoriul ei de necontestat. Aici ne facea pe plita noua copiilor, ca sa o lasam in pace, foi uscate de aluat – pasca – taiate in unghiuri ascutite, fierbinti si subtiri. In bucatarie, pe perete erau prinse in pioneze bucati de pinza alba cusute de mina cu citate din Biblie si imaginea lui Iisus binecuvintind casa noastra, pe noi si mincarea. Bucataria bunicii a fost pentru mine prima experienta religioasa, iar Iisus era barbatul tinar, usor trist, intelept si binevoitor care era mereu cu noi la masa.
La noi in bloc era cineva care facea acadele de zahar ars – cocosei rosii-aramii, dulci-amarui, transparenti; ne tot faceam drum la "vecinul" sa mai cumparam cite un cocosel – bunica ne mai certa citeodata ca mincam prea mult zahar, atunci mergeam si cumparam ciocolata de casa taiata in dreptunghiuri micute si ambalata in celofan.
Era desigur si celebrul negru de fum care ne facea viata imposibila – rufele se spalau fie iarna fie vara la izvorul din spatele blocului, la poalele dealului pe care ne jucam noi copiii; cearceafurile albe cu dantela pe margini erau supuse unui proces meticulos care implica lesie, oale mari si fierbere; odata puse la uscat, atentia se muta spre fiecare pala de vint care putea aduce infamele particule negre si la primul semn albiturile era luate de pe sfoara, ca sa nu se strice munca de a le pastra curate si albe. Cearceafurile albe, perfecte au fost dintotdeauna mindria familiei noastre.
Dealul din spatele blocului era locul de adunare al nostru, al copiilor. Bunica ne pregatea cite un cosulet de rachita mic si elegant cu stergar alb, gustare si o sticla de apa – tot ce trebuie pentru un picnic reusit; noi (verisoara mea si cu mine) mergeam sus pe deal purtind mindre cosuletele "noastre" si cu rugamintea bunicii in memorie "Copilelor nu mai coboriti dealul pe fund ca vi se fac chilotii negri si atita de greu se spala". Picnic! Ce bucurie! Ne asezam domnoase si pline de ifose cum am vazut la televizor ca fac doamnele, intindem stergarele, scoatem gustarea si sticla de apa. Ne servim una pe alta ca la o masa de mare gala, admiram cartierul vazut de sus, facem cu mina bunicii care ne supravegheaza discret pe unul din geamuri, purtam conversatii tot ca la televizor si dupa ce trec vreo doua ore, stringem tot si ignorind cu seninatate dar fara rea credinta rugamintea de mai sus, coborim dealul pe fund chiuind voioase; pe sub fustele scurte chilotii s-au facut negri, ne-am amintit ca nu trebuia sa facem una ca asta si mergem spasite spre casa asteptind mustrarea si dulcea iertare a bunicii.
Nu stiu daca aveam o viata buna sau frumoasa dar stiu ca era o viata plina!
Ziceam deci ca citeam azi pe net o stire care zicea asa: "21 de oameni din Copşa Mică au fost evacuaţi din propriile case după ce un deal din apropiere a început să se surpe. Din cauza ploilor abundente din ultimele zile, opt imobile sunt în pericol să se prăbuşească. " Atunci mi-am adus aminte de toate: de deal, de bloc, de bulina mare de carton pentru curatenie, de asternuturile albe cu dantela, de Iisus care ne veghea de pe peretele bucatariei…. Am mai trecut de citeva ori prin Copsa Mica – au aparut culori, casele nu mai sint negre pentru ca fabrica de negru de fum nu mai functioneaza; un oras mic, tacut, sarac. Dar stiti ce e trist? Nu mi-am adus aminte unde era blocul bunicilor mei; daca inchid ochii vad toate detaliile, toate zimbetele, vecinii, acadelele, totul … dar cind deschid ochii nu le mai gasesc.

Val

Ziua fusese lunga si obositoare; multimea de lume care venise la teatru, trecea incet incet pe la garderoba, oamenii isi luau hainele, mai schimbau citeva cuvinte si apoi tot fara graba, cu o buna dispozitie afisata evident plecau spre casele lor. "Va trece de miezul noptii pina ajung acasa", isi spuse Val in timp ce inmina hainele una cite una, zimbind politicos. "Ma dor picioarele, n-am avut timp nici sa maninc dar cel putin azi a fost o zi buna – am cistigat ceva banuti in plus, ba chiar mi-am permis "extravaganta" de a-mi cumpara o bluza noua. In New York nu-ti permiti sa risipesti nimic, fiecare ban muncit si ras-muncit trebuie cheltuit cu multa chibzuiala; bluza noua nu era pe lista, nu era nici neaparat necesara, dar banii au venit la fix, un mic rasfat nu strica niciodata si apoi, imi vine perfect. Turcoazul-violet imi amplifica griul ochilor, ii face adinci si expresivi; parul blond-sable se aseaza cuminte pe umerii de dantela – ahhh, ce bine ma simt in bluza cea noua, rasfat superb, ce bine e! Luminile s-au stins in sala de teatru, spectatorii au plecat, am verificat sala garderobei, sting ultimele lumini si automat se aprind cele de veghe – plec acasa". Un ultim popas in fata teatrului, Val inspira cu putere aerul racoros al toamnei si porneste grabita spre statia de metrou: "Miine sint libera, in fine o sa am timp sa ma ocup de coltisorul meu de gradina. Daliile si crizantemele ma asteapta nerabdatoare; Val zimbeste – sau cel putin asa imi imaginez eu! Florile mele – dragele mele." Pe scara rulanta urca aerul cald de la metrou aducind cu el mirosul specific de motorina si pilitura de fier amestecate cu transpiratie si aer conditionat. Val calculeaza repede "30 minute cu metroul, ies direct la statia de autobuz, inca 20 minute cu autobuzul, intr-o ora sint acasa". Intr-un gest demult automatizat, ia cartela de transport in comun, o trece prin cititor si asteapta lumina verde. Citiorul piuie, lumina licare rosie "nu mai aveti calatorii disponibile pe aceasta cartela". "Exclus – mai aveam fix 2 calatorii, pentru metrou si autobuz azi. Poate n-am trecut corect cartela" Gliseaza cartela, cititorul piuie, lumina licare rosie "nu mai aveti calatorii disponibile pe aceasta cartela". Dintr-o data toata oboseala zilei se aduna in afurisitul de carton care nu tine minte ca mai are doua calatorii. Umerii ii coboara brusc, picioarele se ingreuneaza inexplicabil, golul din stomac devine palpabil – "pe jos fac doua ore pina acasa" – singurul gind care ii mai vine in minte asta este. Intr-un automatism fara rost, ca un mecanism imperfect Val continua sa gliseze cartela prin cititor, cu acelasi rezultat negativ, pe care continua sa il nege cu aceeasi perplexitate care ii blocheaza orice gind coerent.
Femeia cu pardesiul gri privea cu ochi calmi scena; nu s-a gindit la nimic, era 11 noaptea, nu era nimic de gindit sau de zis; se apropie calma de Val "Vrei sa intri la metrou?" Val ridica ochii in care se citeste neputinta "Da" raspunde usor ragusit. "OK" spuse femeia trecindu-si propria cartela prin cititor. Lumina verde se aprinde permitind accesul la metrou – "Poftim, spuse femeia, treci". Singele prinse brusc a-i circula prin tot corpul, o usoara ameteala o face sa clipeasca des – "Multumesc" spuse intorcindu-se sa isi mai vada o data necunoscuta binefacatoare; femeia nu mai era acolo, probabil se dusese in alta parte, sau trecuse pe linga ea si nu o vazuse, oricum senzatia era ciudata, ar fi vrut sa ii mai multumeasca o data femeii, fara ea o asteptau doua ore de mers pe jos. Se gindi inciudata ca isi cheltuise toti banii pe bluza turcoaz-violet fara sa pastreze macar citiva dolari de rezerva "Asa imi trebuie, se gindi, niciodata n-am facut asa ceva, sa ramin fara un dolar macar in buzunar. Sint inconstienta, daca l-as prinde pe copilul meu facind asa ceva i-as trage o mama de scandal, l-as mustrului doua zile, dar eu, eu ce scuza am? Am vrut sa ma rasfat un pic, acum o sa imi treaca toata nevoia de alint; la naiba de bluza, parca vad ca ajunge in cosul de rufe si acolo o sa zaca multa vreme. Daca nu era femeia asta mergeam doua ore pe jos, asa am scurtat, mai ramine numai portiunea de mers cu autobuzul. Poate gasesc totusi vreo fisa sa dau un telefon undeva, poate vine cineva sa ma ia din statie, of Doamne, n-am idee ce sa fac, cum sa fac."
Metroul ajunge in statie, Val inghesuie cu furie bluza cea noua in poseta prea mare si prea grea in drum spre autobuz; ce sa vezi, autobuzul era deja in statie "Macar de l-as fi pierdut, murmura ea, dar asa...il mai si vad in fata ochilor, cum o sa plece bine mersi fara mine". Cartela ii tremura in mina, incepuse sa fie frig, gindul drumului in noapte si frig ii aduse lacrimi subtiri in ochi. Barbatul se apropie de ea "Vrei sa urci in autobuz?" Val se intoarse spre el cu ochii oglindind o uimire fara margini "Da", spuse neincrezatoare. Omul trecu cartela lui prin cititor – "Urca-te, spuse el" si apoi pleca din statie. Soferul ii facu semn "hai cucoana", Val se urca in autobuz crezind cu tarie ca viseaza, ca in curind se va trezi si va vedea ca totul a fost o poveste.
Ajunse acasa, aprinse luminile, si-a aruncat pantofii pe hol; a trecut in baie, si-a facut un dus cald lasind vaporii fini sa cuprinda toata baia, aburind oglinda mare cit peretele din fata chiuvetei. Aroma cremei de dus se impregna incet in pereti parfumind suav aerul cald; dupa ce ultima urma de oboseala se risipi, Val iesi de la dus, se imbraca confortabil si se aseza pe canapeaua moale din living. Neincrederea urca in ea ca o maree nelinistitoare. "Sint acasa, isi zise, miine sint libera, am timp sa imi ingrijesc daliile si crizantemele. Sint acasa". Cana cu ceai cald ii incalzea miinile. "Cum? isi spuse, Cum? N-am mai auzit de-asa ceva, si chiar daca ar fi, ce sanse sint ca in aceeasi seara, doi oameni complet necunoscuti, sa faca acelasi gest, sa spuna acelasi lucru, sa faca totul identic pina la suprapunerea completa a timpului si spatiului? Pentru mine nu a mai fost nici timp nici spatiu, au fost numai doi oameni, o singura mina, o aceeasi cartela si drumul sigur pina acasa. Un miracol, un adevarat miracol". O bucurie profund recunoascatoare o invada brusc, ridicindu-i singele in obraji "Nu pot sa spun nimanui pentru ca nu o sa ma creada nimeni; aproape ca nu este posibil asa ceva si totusi, mi s-a intimplat mie, chiar mie!!!"
Puse cana de ceai pe masa, aprinse lumina in gradina si cobori linga tufele de dalii si crizanteme privindu-le lung. Intinse mina si le mingiie pe toate incet "Florile mele, dragele mele, murmura" dar linistea pe care o cauta nu era in gradina, asa ca se intoarse usor infrigurata in casa. Ochii ii cazura pe geanta prea mare si usor lucioasa intr-un colt; scoase de acolo bluza fina, turcoaz-violet vrind sa o arunce in cosul de rufe; gestul se opri la mijlocul drumului, bluza se desfasurase toata luminind parca intreaga casa, transformind-o in nuante turcoaz-violet; Val privi cu atentie culoarea, materialul, dantela de pe umeri – bluza cea noua era intr-adevar frumoasa. O puse usor pe canapea, privind-o de la distanta – chiar era frumoasa, un mic rasfat venit cu neliniste si cu peripetii…"Nu, isi spuse, nu e chiar asa, a venit cu un miracol si deodata nu mai este o bluza ci o poveste - o poveste pretioasa"

- Aceasta este povestea prieteniei mele Val, de la New York, ii spun "ingerei" mele privind-o aproape biruitor. Ma pregatesc sa ii arunc propozitia pe care o astept demult dar ea mi-o ia inainte si spune zimbind aproape sagalnic:
- Nu erau ingeri, zice ea, daca asta vroiai sa spui, nu erau deloc ingeri chiar daca asta vrei sa crezi
- Nu te cred, raspund; Val avea dreptate, am vorbit cu ea si avea dreptate, sansele ca asa ceva sa se intimple sint absolut infime, si spunind asta aproape ca ridic vocea incercind sa dau putere argumentului matematic
- Asa e, admite ea, dar cei doi tot nu sint ingeri
Pleaca lasindu-ma cu intrebarile mele si cu foile de hirtie pe care scrisesem povestea puse ordonat pe masuta. N-o cred, de data asta n-o cred, dar zimbetul ei pentru prima data dezarmant ma pune pe ginduri. Si daca?....