Mariuca popii

Am iesit afara. Slava Domnului, a venit primavara. In fiecare an o astept ca pe o izbavire, ca pe o promisiune de viata, ca pe un spectacol in infinite acte de inflorire. Minata de vremea frumoasa si de revenirea hormonala a organismului la starile de neastimpar cu mincarici in talpa, am luat-o pe doamna-inger de mina sa ii arat primavara romaneasca aproape urbana din micul meu oras de provincie. Ca o noutate, de vreo 2-3 ani avem copaci in oras. Copaci cu crengi adica, pentru ca un timp am avut numai copaci ciungi, fara brate sa le zvirle spre cer, fara frunze si flori, fara umbra fosnitoare, fara suspinul frunzelor sub ploaie, ci numai un fel de socluri ciudate, trunchiuri de copaci pe doua treimi varuite, privind neincrezator si trist noul lor look “ras in cap”, total neconform cu conditia lor de copaci si cu conditia noastra de locuitori asupriti de smog si de caldura inabusitoare a verii, lipsiti brutal de umbra verde care transforma dioxidul de carbon in oxigenul fara de care….respira daca poti! Asta pina cind cetatenii micului meu oras de provincie si-au amintit ca si copacii fac parte din viata noastra, s-au enervat, s-au revoltat si au impus primariei si firmei care facea toaletarea copacilor sa nu ii mai taie ca pe lemnele de foc ca nu ne-au gresit cu nimic, ci dimpotriva. Asa se face ca acum avem copaci cu cite doua suflete – unul al lor, personal care va sa zica si unul al oamenilor care le-au recistigat dreptul de a inflori. Asta da simbioza de primavara!

Ziceam deci ca am iesit afara cu ingerul dupa mine, ne-am dus tinta la o terasa, ne-am asezat pe scaune la soare si asteptam prima tratatie “de vara” – inghetata de ciocolata si o cafea linga. Ce pot sa spun? Ciocolata si cafeaua sint ca globulele albe si rosii pentru mine, adica indispensabile. Ei, nici chiar asa. Cinstit, ador ciocolata, cit despre cafea, as trai cu cafea daca s-ar putea! Nu se poate, prea multa da tahicardie si alte alea asa ca ramin la nivel de amator.

Doamna-domnita-ingerul-care-ma-asupreste mi-a cerut sa ii gasesc un nume! Eu!? N-ar fi fost mai simplu sa mi-l spuna pe al ei? Normal ca nu, are ea placerea asta, sa imi incurce toate circumvolutiunile cerebrale, sa imi puna sinapsele in situatii scaparatoare si in general sa imi dea peste nas de cite ori poate. De data asta vrea sa vada cum o gindesc eu pe ea. Aiuritor desigur, nu cred ca poti avea logica atunci cind locuiesti cu un inger care bea cafea! In primul rind am trecut-o la genul feminin zicindu-i Ingera. Apoi am inceput sa anagramez literele si nici alea toate, dar de undeva a rasarit in capul meu Lapona Enigel, fara nicio legatura cu subiectul poeziei, mie imi placea titlul la nebunie si trecind prin Eniga, Enigera, Gera….im, nu suna nicicum. Pina la urma, cel putin momentan m-am oprit la Gera, ca la femininul de la ger, ca inceputul de la geranie, ca o imbinare intre gerul alb sclipitor de zapada, zugravul obrajilor imbujorati ca geraniile din ghivecele zimbitoare ale verii. Gera. Hai ca nu e asa de rau. Daca ma razgindesc, ma razgindesc si gata!

Lincezind in soarele usor intepator al primaverii, si avind ca tema pentru acasa de la Gera desigur sa povestesc o intimplare deosebita, imi scormonesc creierii rascolind raftul virtual cu intimplari. Las brusc deoparte indeletnicirea cu pricina caci tocmai ce mi-am amintit de ziua de ieri, zi in care in loc sa fi facut ordine cum imi propusesem, am luat iar in brate cartea despre Nicolae Grigorescu – ce sa-i fac? avea magnet cartea asta, nu ma lasa deloc in pace, ma provoca sa ajung la ultimele pagini!
-Am gasit! anunt triumfatoare
-Da-i bataie, ma incurajeaza Gera, invirtind lingurita in cupa cu inghetata de ciocolata
-Am citit ceva absolut savuros ieri. Nicolae Grigorescu, la virsta adolescentei cuminti si creatoare, picta o biserica, nu spun care ca s-ar putea sa ma incurc. Preotul avea o fata – Mariuca, adolescenta si ea, cuminte si ea. Frumoasa fiind, atrage atentia lui Grigorescu si cei doi traiesc idilic si cuminte o zbatere de inima. Pictorul-sef lipseste vreo doua zile. Viitorul Grigorescu, acum “Nicu zugravul” se urca pe schele si picteaza ultimul serafim, in turla mare din mijlocul bisericii. Si Grigorescu povesteste: “…cit oi fi lucrat acolo nu stiu, da’ cind dau sa ma departez putin ca sa vad ce facusem, odata aud de la spatele meu glasul jupinului: »Bravo ma baiete, sa traiesti! E cel mai frumos inger pe care l-ai facut tu. Leita Mariuca popii, da’ parca-i si mai frumoasa aici.« Fara sa vreau, facusem chipul de care tot sufletul meu era plin…”

Gera ma priveste curios, isi pironeste apoi ochii intr-o zare si imi spun ca am ales probabil o relatare cam nepotrivita ea fiind totusi un inger. Ma gindesc cum sa dreg tacerea cam jenanta, semn de nemultmire ingereasca. In timpul asta masa incepe sa vibreze – ma uit la Gera, care incepe sa rida sacadat si incet, apoi din ce in ce mai tare, hohoteste cu capul dat pe spate si cu o mina dusa la piept.
-Mariuca…popii… ingaima ea
Ma molipsesc si eu de risul ei – imi pun fruntea in palme si rid indesat, incercind sa respir intre doua hohote de ris, esentialmente ridem ca doua isterice, se uita lumea la noi ca la doua ciudate.
-Da, reusesc sa scot ca un sughit
-Si toata lumea….face plecaciuni….la Mariuca popii! explodeaza Gera in risul cu lacrimi.
Nu mai pot articula cuvinte, dau din cap ca semn pentru un daaaaaa prelung.
Ne tinem de masa si de stomac, ridem cu spasme si ne curg lacrimile bune pe obraji. Chelnerul o sa se uite urit la noi ca i-am dezorganizat terasa cu risul nostru dar Doamne, ce bine e sa rizi!

Zilele cind Pamintul devine prea mare

Eugeniei, care ne-a lasat in urma ca mostenire responsabilitatea decentei, a inteligentei, respectului, prieteniei si a meseriei obligatorii de a gindi necontenit

As putea zice ca asta e una din zilele alea cind totul e pe dos: dimineata incepe aiurea, e mai innorat decit ar trebui sau indecent de insorit, dupa-amiaza n-are sare si piper, seara vine la ore nepotrivite, totul e pe dos in zilele de genul asta, de plictis, de nervi fara motiv, de neastimpar aiurit, dar nu e una din aceste zile. Azi e ziua in care aerul de dimineata e fragil, se rupe cu fiecare respiratie, se imputineaza, se subtiaza, ramine suspendat ca o boare pret de o secunda in vazul nostru si apoi dispare. Dispare incorect, brutal, prea repede, prea mult, prea ….dispare lipsindu-ne de cuvintele necesare pentru ca ele nu exista. Azi e ziua cind Pamintul devine prea mare. E facut din goluri. Goluri lasate in urma lor de oamenii care fac parte din noi. E ciudat cum inima se dilata incercind sa cuprinda tacerea din jur, pompind nebuneste in vene lacrimi sarate in loc de singe, e ciudat locul ramas gol, e prea mare aceasta lume. Da, prietena noastra a plecat lasind in urma Pamintul prea mare si pe noi prea marunti incercind sa umplem un spatiu care nu ne apartine numai noua caci ne apartinea impreuna. E multa revolta si multa tristete, multe amintiri, multe risete, discutiile in jurul mesei, risul, risul, risul – cea mai palpabila amintire si vorbele acelea spuse inainte de plecarea mea: “Am descoperit cit de simplu e totul, cit de usor e sa daruiesti, ce minune se petrece cu tine privind drept si senin, cum ti se deschide sufletul ca o fereastra pe care tisneste un izvor de lumina”, iar eu intelegeam perfect , era regasirea ca un suflet pereche.

La un moment dat, habar n-am cum dar se intimpla ca Pamintul acesta prea mare cu golul sau cu tot devine o parte din tine si inainte de a te uimi fundamental iti dai seama ca porti in tine o lume completa, rotunda, intreaga. Devii purtatorul intregii sfere de umanitate cu toate imperfectiunile ei, cu risul divin, cu locurile goale, cu spatiile elastice ale memoriei, cu noi insine mereu impreuna. Cind se intimpla asta, Pamintul redevine acelasi din totdeauna, numai ca in unele dimineti aerul are parfum de amintire.

Ingerul s-a invesmintat in propria-i aripa si tace ca un stilp de sare.

Ȋngerul meu

Tresar violent şi mă trezesc brusc, deja pe jumătate ridicată din patul cald, cu şuviţe subţiri lipite rebel pe frunte de transpiraţia caldă şi ea. Respir încet de parcă m-ar auzi cineva; mă uit în jur, apăs butonul de plastic inexpresiv, rotund, mic, indiferent şi bucata de plastic mică şi urîtă închide undeva o legătură, face o punte invizibilă mie şi lampadarul de lîngă pat luminează galben tremurul născut dintr-un vis stupid. “Ce tîmpenie” îmi spun. Mă uit la ceas – e oricum aproape ora de trezire, renunţ la încă o jumătate de oră de somn şi mă dau jos din pat. Ca totdeauna un papuc de casă e lîngă pat, celălalt explorează spaţiul de sub canapea. Ȋncalţ papucul disponibil, pipăi pe sub canapea cu piciorul rămas gol. Niciun rezultat. Mă aplec bombănind, văd al doilea papuc, bag iar piciorul sub pat, de data asta nimeresc la fix. Mi-aş lua pe mine capotul pufos, călduros şi luxos ca să fiu elegantă şi feminină dar nu am capot, nu am avut niciodată capot de casă, mă enervează ideea de capot de casă, sînt pline spitalele de femei care poartă capoate care de care mai înflorate şi mai urîte, nu-mi plac capoatele aşa că pornesc spre bucătărie cu pijamaua simplă de bumbac fluturînd pe mine culori exotice şi credinţa nestrămutată că nu există pe lumea asta pijamale sexy, care să te facă drăguţă, jinduibilă - sau cel puţin nu în oraşul nostru. Desigur că nu există cuvîntul “jinduibilă” dar mie îmi place. De altfel îmi place să inventez cuvinte.

Trec de bucătărie şi intru in baie; lumina prea albă – bec economic cu lumini de un perfect alb polar – îmi aduce oglinda în faţa ochilor. „Ce prostie” îmi zic din nou. In timp ce mă spăl pe faţă mă gîndesc cum de m-a speriat aşa de tare un vis fără nicio noimă. Ridic din umeri, am terminat toaleta matinală, mă întorc în bucătărie, e gata cafeaua şi o beau cu înghiţituri mici degustînd complexa balansare între amărui şi dulce, trecînd prin parfumul boabelor prăjite de mîini străine mie. Mă îmbrac repede şi ies val-vîrtej pe usă – desigur că o să întîrzii – eu întîrzii întotdeauna, s-au obişnuit şi şoferii autobuzului care ma transporta zilnic. Merg grăbit pînă în capătul aleii, acolo fac la stînga şi văd că autobuzul deja opreşte în staţie – alerg fără mult spor dar cu multă dedicaţie, zdruncinînd amarnic sticla de 500 ml plină ochi de cafeaua fierbinte proaspăt făcută.

După mai bine de o jumătate de oră ajung la servici. Ce să zic de servici – îm! servici na! ca tot omul. Dau bună dimineaţa în zona automatului de cafea, zonă asediată la prima oră; automatul nu se zăreşte, dar macină cafea şi pufăie apă fierbinte milostivind sufletul nostru flămînd cu licoarea minunată. Urcînd către etajul meu tot dau bună dimineaţa; pe palierul de la etajul 1, pe scările care duc la etajul 2, pe palierul de la etajul 2. Intru în biroul din care abia aştept să plec la ora 4, dar pînă atunci – oho! pînă atunci mai am de scris o mulţime de hîrtii, de făcut multe calcule, de descifrat multe desene, de vorbit la telefon, de coborît în secţie o dată, de două ori, de cîte ori va fi nevoie.

Ȋmi iau şi eu locul în colţul cafegiilor, ei cu cafeaua de la dozator sau făcută pe colţul biroului cu termoplonjorul clocotind harnic din mica lui rezistenţă iar eu cu cafeaua făcută de acasă. Mi-am luat obiceiul de a-mi face cafeaua acasă. Nu ştiu de ce. Oricum, ca să nu se răcească prea mult, am făcut un termos personal – învelesc PET-ul de-o juma de litru într-un strat sau două de folie de aluminiu – ţine garantat, ajung la servici cu cafeaua fierbinte. Au cam rîs ei colegii de termosul meu dar e eficient lucru care a dus la eliminarea zîmbetelor de genul „fiecare cu vrăbiuţa lui”. Nu prea e timp de cafea, încep să sune telefoanele. Bun, gata cu mocăiala somnoroasă matinală, începe marele ZZ adica zumzăiala zilnică de fabrică. Pun bluza de salopetă pe mine şi cobor în secţie; trec pe lîngă recipienţii mari-mari din care sar scînteile polizoarelor, inspir mirosul metalului sudat - de cîte ori fac asta mă gîndesc cît de mult iubesc metalul şi că probabil ar fi trebuit să mă nasc băiat – asta nefiind nimic altceva decît o scuză nefericit inventată pentru visele mele metalice nerealizate căci da, visez metalic şi colorat împliniri cu lanţuri moleculare de fier-carbon altoite cu elemente nobile. Probabil că sînt un pic nebună dar acum nu mai are nici o importanţă. Am visat astă-noapte că mă înspăimînta un înger ciudat – femeie cu ochii arzîndu-mi toate minciunile şi toate colţurile. M-am simţit ca un copil prins cu o acadea furată în mînă exact în ziua şi momentul Judecăţii de Apoi. M-am speriat cumplit. Ce nebunie! Am ajuns să mă bîntui singură în somn sînt propria mea poveste fantomatică aşa că nu mai contează dragostea mea pe jumătate împlinită pentru metal. Simt cum devin numai pe jumătate, mă pierd în nopţi şi vise ciudate – nu mai contează – e prea tîrziu.

Plec spre casă trambalată zgomotos în autobuzul vechi, aglomerat şi prost întreţinut în care vara e mai cald decît afară şi iarna trage curentul pe la toate încheieturile păstrînd intact stratul de gheaţă de pe geamuri.
Acasă! Acasă e cald şi bine. Acasă e coaja de ou în care mă ascund pretinzînd inutil statutul de inviolabilitate.

E acolo – stă pe fotoliu cu privirea atintita spre uşa pe care am deschis-o, se uită la mine ca şi cum ar fi foarte foarte departe. Deci ea e îngerul – prea bine. Nu-mi mai e teamă de ea. Atîta că privind-o îmi creşte un gol în suflet şi lacrimile îmi coboară pe obraji. Ȋşi lasă capul pe un umăr privindu-mă surprinsă:
- De ce plîngi? mă întreabă
- Mi-e dor de îngerul meu, şoptesc înlăcrimat şi stins

Eu sînt îngerul

Stă în faţa mea şi mă fixează cu nonşalanţă, bîţîind de pe un picior pe celălalt, cu o mînă în buzunarul de la spate al blugilor şi cu cealaltă mînă desenînd în aer un semn de întrebare. Mă enervează. O fixez şi eu ca să vadă că atitudinea ei e deplasată şi iritantă. Mestecă şi apoi scuipă plictisită guma de mestecat într-un şerveţel pe care îl împătureşte cu grijă, se uită împrejur după un coş de gunoi, nu vede niciunul şi oftînd pune pacheţelul pe jumătate ecologic pe jumătate nu, într-un buzunar al blugilor şi mi se adresează din nou:

- Tot nu pricepi nu?
- Ce să pricep?
- Uufffffff. Îşi dă la o parte o şuviţă rebelă şi zice răspicat EU SÎNT ÎNGERUL !!!!! Capisci?

Uau! Fata asta chiar e niţel ţicnită. Mă uit mai bine la ea şi evident că n-are nimic în comun cu un înger. Asta dacă nu cumva s-au lansat pe piaţă îngerii de aproximativ 1.5 – 1.6 metri, cu toate formele necesare, tricou roşu cu mîneci scurte şi blugi uşor strech, evident cu talie medie – o femeie scundă poartă pantaloni cu talie medie asta ştie toată lumea; dacă au talie joasă îţi fac dorsalul cît o baniţă iar dacă sînt cu talie înaltă îţi mută sînii pe buric. Hm, asta şi înger. Pfui! Înger cu blugi cu talie medie. Ha ha!
-Da’ ce dragă n-ai mai văzut blugi cu talie medie?
-Ba da, dar nu purtaţi de un “înger”! şi zicînd asta am grijă să desenez ghilimelele în aer.
-Mmm, sîntem sarcastică!
-Ok, uite, îmi cer scuze, am fost deplasată în comentariu, pînă la urma nu e problema mea dacă eşti înger sau nu.
-Ba e! ma contrazice. Dar ştii de ce?
Dau din cap negativ timp în care caut disperată o ieşire convenabilă dintr-o conversatie absurdă, pînă la urma biata fată...cine ştie, o fi avînd ceva probleme, ar trebui să dau dovadă de mai multă simpatie dar de ce trebuie să mă nimeresc mereu eu aia care pică în mijlocul situatiilor imposibile şi jenante? Tăcerea ei mă surprinde, pîna acum era dornică de sporovăială, mă uit la ea mai mult cu colţul ochiului; e ginditoare şi posacă, zic că e momentul potrivit şi dau să o sterg în cel mai laş mod cu putinţă. Am greşit calculul. Face rapid cei trei paşi care ne despart, mă ia de braţ, se uită drept în ochii mei şi şuieră printre dinţi aproape ameninţător:
-EU SÎNT ÎNGERUL!

Aş face pe înţelegătoarea ca şi pînă acum, i-aş da fetii dreptate şi apoi mi-aş vedea de drum. Dar ochii ei sînt ameninţători, iar în spatele acestei ameniţări stă evidenţa pe care o percep ca pe un pumn în stomac: ea chiar este îngerul!
Am brusc viziuni semi-apocaliptice cu îngerul-femeie din faţa mea ţinîndu-se scai de mine oriunde aş merge, privindu-mă mustrător, pregătindu-mi Dumnezeieşti pedepse şi îmi vine deodată să plîng, să ţip de teamă, să fug şi să rîd isteric de toate astea pentru că am înţepenit pur şi simplu, nu reuşesc să fac un pas darămite să alerg. Mă gîndesc că am în faţă Ziua Judecăţii iar eu nu făceam nimic altceva acum 5 minute decît să merg la cumpărături. Atît! Nu vroiam decît să merg la cumpărături.

Fară să vreau pornesc să bolborosesc incoerent “Inger îngerasul meu / Ce mi te-a dat Dumnezeu...” mă aud singură, mă sperii şi tac. O privesc fix cuprinsă de spaime atavice. Îngerul bate scurt din palme de două ori:
-Revino-ţi, zice, avem treabă.
Conform celei de-a treia legi a mecanicii şi aia în traducere cam liberă oricărei acţiuni îi corespunde o reacţiune, nu avem acţiune aşa că reacţionez scurt şi instinctiv:
-Ei na!
-Cît despre aia cu “înger îngeraşul meu...”, îmi ignoră impertinenţa îngeriţa (!!), eu zic să nu abuzezi. E adevărat dar mai pune ceva şi din partea ta nu numai aşa....de poezie.

Cred că visez, categoric visez. Ha ha. Ce amuzant. Auzi, înger pe stradă şi se ia tocmai de mine. Haida-de. Of! Este atît de perfect absurd încît nici măcar n-ar fi de mirare. Da, chiar este îngerul. Dar asta nici nu mă ajută nici nu îmi limpezeşte nimic. Ce ar trebui să fac ? Cum ar trebui să vorbesc? Poate ar trebui să anunţ pe cineva.

-Nu trebuie să anunţi fix pe nimeni, poţi să vorbeşti absolut normal, ba chiar este indicat şi ca să nu mă mai întrebi, da, pot să citesc gîndurile dar nu cum îţi imaginezi tu. Oricum oamenii sînt o carte deschisă, e de-a dreptul plicitsitor să te joci cu ei de-a cititul gîndurilor. In ceea ce te priveşte pe tine, de acum înainte îmi răspunzi.
Tace dinadins şi verifică dacă am priceput ceva din tot ce a spus. N-am priceput nimic, încă nu pricep, de-abia reuşesc să aud, amîn priceputul situaţiei pe mai tîrziu.
-Ce trebuie să îţi răspund?
-Tot, îmi rînjeşte “drăgăstos”. Ti-am zis că avem treabă. Plus că din partea ta e ca o datorie, o datorie de umanitate să zicem. De milenii vă rugaţi de noi să vă salvăm fundurile iar noi asta facem, deci aş putea zice că îmi eşti datoare. Poţi spune că tu niciodată, niciodată nu te-ai gîndit la mine? Evident că nu. Nu mă întreba cît stau, o să stau exact atît cît va fi nevoie şi da, voi fi permanent pe capul tău şi nu, nu voi avea milă pînă nu voi stoarce din tine ultimul strop de răspuns ilogic. E bine aşa? termină suav mini-discursul.
Mă gîndesc că nici măcar nu am curajul să îi spun nu. Mă simt prinsă într-o capcană, dar ştiţi, una cu adevărat mortală. Îngerul îşi reia poziţia enervantă, bîţîind de pe un picior pe celălalt, cu o mînă în buzunarul de la spate al blugilor şi-mi aruncă peste umăr:
-Incearcă să dormi în noaptea asta, ar trebui să te odihneşti; am totuşi grijă de tine, nu?

Imi amintesc cum o priveam îndepărtîndu-se şi oricît de plat sau comun ar fi, cu mîna pe suflet, nu pot să vă spun decît atît: aceasta a fost ziua cînd mult-schimbătoarea mea viaţă a început să se schimbe mai mult decît oricînd şi habar n-aveam unde voi ajunge sau dacă voi ajunge. Altminteri, Amin!

Trenul de zi

Oooo, e atit de fina! Moliciune perfecta, satinata, parfumata suav. Pluteste usor pe piele lasind in urma usoare infiorari alb-roze, translucide. Ce usoara alunecare, ce senzuala atingere! Valuri de placere pura si cochetarie se astern domol in gesturi lente, incete, invaluitoare. Mina porneste de la timpla, coboara peste obraji, mingiierea se prelungeste sub barbie, continua spre clavicula, apasa usor si potolit spre sini. Aerul se transforma in jurul ei, devine prelungirea gestului perfect intr-o clipa de absoluta feminitate.

-Hei! Heei! Gagicaa!
Deschid ochii pe jumate si pufai imbufnata a protest. N-are omu’ liniste nicio clipa.
-Iar bati cimpii? Cutioaia aia ce e?
-Cutiuta! precizez.
-Cutiuta na, convine impaciuitoare dumneaei.
Ma fac ca am treaba si tac. Nu scap.
-Ce? Faci pe importanta?
-OK! Nu fac pe importanta, ma gindeam.
-La ce?
E imposibil s-o eviti si are o siguranta vecina cu impertinenta. Dau explicatia:
-Cutiuta asta e de prin anul 1939. Am primit-o pe post de curiozitate de la o prietena de-a mamei, care la rindul ei o primise de la cineva. Bucata asta de carton s-a plimbat pe la Venetia intr-un voiaj de nunta din alte vremuri – parca ar fi din alta lume. Te face sa te pierzi in timp.
-Serios? I-auzi ce interesant. De aia stateai tu cu ochii inchisi si te zimbareai aiurea?
-Nu ma zimbaream aiurea.
-Da’ ce faceai?
-Offff! Te bagi in sufletul omului ca... nu stiu ca ce, da’ oricum esti tare enervanta uneori. Daca e chiar musai sa stii...
-E musai.
-Imi imaginam cum se pudreaza doamna careia i-a apartinut cutiuta aceasta pentru ca este o cutie de pudra!
-De pudra.
-Da. Din 1939, zic apasat.
-Aia cu 1939 am prins-o. La faza cu timpul m-ai pierdut. Cum adica te face sa te duci in timp?
-Eu stiu? O fi o slabiciune personala. De cite ori umblu la ea incep sa visez. De fiecare data, fara gres, incep invirtind intre degete cutia rotunda invelita in linii fine roz care se intersecteaza pe fondul crem sters pe alocuri. Apoi o deschid, iau puful rotund si plat si il studiez temeinic. Urmaresc cu degetul conturul bucatii de matase roz inscrisa cu modele aurii, fine, pe margine. Eticheta de matase sta cuminte si luxoasa pe discul moale si pufos incarcat de pudra, parca se tine de el sa nu se piarda. Apoi privesc indelung pudra. Si-a pastrat culoarea; e alba-rozalie, usor parfumata si extrem de fina. Stii? M-am pudrat odata cu ea. Parca eram papusa de portelan.
-Cool! Si?
-Inchid cutia si o pun la locul ei.
-Asta-i tot?
-Da. Ce? Nu e destul?
-Si asta te face sa bu-hu-hu cu timpul? O cutie veche de carton cu un pic de pudra inauntru?
-Ei daca e sa reducem totul la prozaic....ma zburlesc eu si ridic sprincenele a indignare
-Nu reducem, nu reducem. Hai zi. Oricum imi esti datoare cu toate explicatiile din lume, zice rinjind “dragastos”.
-Mda. Asa e.
Ma ridic de pe fotoliu si incep sa ma plimb prin camera incoace si incolo. Ma opresc in fata ei incercind sa ignor ochii adinci, sfredelitori si obsedanti.
-E simplu, zic. E ca o calatorie cu trenul poftim. Te asezi pe locul tau si trenul porneste. Fiecare cu combustibilul sau. La mine functioneaza si asa – cu obiecte care imi plac, pentru ca au povesti, au vazut sentimente si timpuri altele decit ale mele. Inchizi ochii si vezi gesturi, auzi frinturi de glas si risete, detalii iti trec prin fata ochilor cu incetinitorul; a trece de la un timp la altul e la fel de natural ca respiratia.

Tacere. Nu zice nimic. Se uita la mine ca profesoara mea de matematica. Concluzioneaza plat:
-Oamenii. Ciudati.

Se ridica si pleaca la bucatarie. O aud scotocind dupa ibricul de cafea. Am uitat sa va spun! Ea e ingerul. Sta cu mine si ma piseaza la cap permanent. E un inger sarcastic, tifnos si grozav de temperamental. Ma baga in sperieti uneori. Data viitoare o sa va spun cum a inceput povestea asta.

Aoleu! Sa nu uit sa ii spun mamei neaparat, cit timp sint plecata sa nu cumva sa imi arunce cutia de pudra.

Crapatura din asfalt

La mine acasa, adica la mai bine de 7000 kilometri distanta, este acum ora 4 dimineata. Ce sa se intimple in orasul meu de provincie la ora 4 dimineata? Probabil mai nimic. Unii oameni dorm, altii sint la lucru, strazile sint goale, na - doar e 4 dimineata. Ma musca microbul internaut si inainte de culcare trag cu ochiul pe site-ul unui radio local. Ascult radioul pe internet si zic Slava Domnului si maxima sanatate aluia de a inventat internetul ca de mare folos este. Dar site-ul cu pricina are si ceea ce se cheama Live video parca. O camera video adica, pusa la intersectia principala din centrul orasului, transmite cit e ziua de lunga si noaptea de scurta sau invers in functie de anotimp. Ploua, ninge, soare nu conteaza, camera transmite. Trag cu ochiul la intersectia luminata a giorno ca ce daca sintem oras de provincie, avem si noi electricitate clar da? si degust din deliciile unei placeri aproape interzise atit de incredibila imi pare – sa vad eu de asa de departe taman pina la mine acasa! Ce sa fie? Liniste. Noapte. Nici tipenie pe strada. Se schimba culorile semafoarelor cu o constiinciozitate tulburatoare, ma uit la reclamele luminoase si la crapatura din asfalt care traverseaza bulevardul paralel cu trecerea de pietoni. Hopa! A trecut o masina! O dubita. Poate se grabeste sa duca marfa undeva, sau sa ia marfa de undeva sau poate duce pe cineva la lucru. Cine stie? Ha! Inca o masina. Una mica de data asta. A trecut. Iar e goala strada si iar ma uit la crapatura din asfalt. Are un aer ciudat. Se uita la mine. Ceva din rectiliniaritatea ei aproximativa ma face sa clipesc des si aproape ca ma intimideaza. Ma frec la ochi si mai privesc o data. Nimic. Crapatura traverseaza drumul cuminte, paralel cu trecerea de pietoni, semn de imperfectiune umana si de asfalt sentimental. Ma pune pe ginduri, dar asta nu e o noutate. Am obiceiul de a ma pierde departe, departe de orice. Ma zgirie teribil necesitatea confesiunii. Recunosc! Iubesc crapatura din asfaltul “meu” de acasa. Amin!