Mariuca popii

Am iesit afara. Slava Domnului, a venit primavara. In fiecare an o astept ca pe o izbavire, ca pe o promisiune de viata, ca pe un spectacol in infinite acte de inflorire. Minata de vremea frumoasa si de revenirea hormonala a organismului la starile de neastimpar cu mincarici in talpa, am luat-o pe doamna-inger de mina sa ii arat primavara romaneasca aproape urbana din micul meu oras de provincie. Ca o noutate, de vreo 2-3 ani avem copaci in oras. Copaci cu crengi adica, pentru ca un timp am avut numai copaci ciungi, fara brate sa le zvirle spre cer, fara frunze si flori, fara umbra fosnitoare, fara suspinul frunzelor sub ploaie, ci numai un fel de socluri ciudate, trunchiuri de copaci pe doua treimi varuite, privind neincrezator si trist noul lor look “ras in cap”, total neconform cu conditia lor de copaci si cu conditia noastra de locuitori asupriti de smog si de caldura inabusitoare a verii, lipsiti brutal de umbra verde care transforma dioxidul de carbon in oxigenul fara de care….respira daca poti! Asta pina cind cetatenii micului meu oras de provincie si-au amintit ca si copacii fac parte din viata noastra, s-au enervat, s-au revoltat si au impus primariei si firmei care facea toaletarea copacilor sa nu ii mai taie ca pe lemnele de foc ca nu ne-au gresit cu nimic, ci dimpotriva. Asa se face ca acum avem copaci cu cite doua suflete – unul al lor, personal care va sa zica si unul al oamenilor care le-au recistigat dreptul de a inflori. Asta da simbioza de primavara!

Ziceam deci ca am iesit afara cu ingerul dupa mine, ne-am dus tinta la o terasa, ne-am asezat pe scaune la soare si asteptam prima tratatie “de vara” – inghetata de ciocolata si o cafea linga. Ce pot sa spun? Ciocolata si cafeaua sint ca globulele albe si rosii pentru mine, adica indispensabile. Ei, nici chiar asa. Cinstit, ador ciocolata, cit despre cafea, as trai cu cafea daca s-ar putea! Nu se poate, prea multa da tahicardie si alte alea asa ca ramin la nivel de amator.

Doamna-domnita-ingerul-care-ma-asupreste mi-a cerut sa ii gasesc un nume! Eu!? N-ar fi fost mai simplu sa mi-l spuna pe al ei? Normal ca nu, are ea placerea asta, sa imi incurce toate circumvolutiunile cerebrale, sa imi puna sinapsele in situatii scaparatoare si in general sa imi dea peste nas de cite ori poate. De data asta vrea sa vada cum o gindesc eu pe ea. Aiuritor desigur, nu cred ca poti avea logica atunci cind locuiesti cu un inger care bea cafea! In primul rind am trecut-o la genul feminin zicindu-i Ingera. Apoi am inceput sa anagramez literele si nici alea toate, dar de undeva a rasarit in capul meu Lapona Enigel, fara nicio legatura cu subiectul poeziei, mie imi placea titlul la nebunie si trecind prin Eniga, Enigera, Gera….im, nu suna nicicum. Pina la urma, cel putin momentan m-am oprit la Gera, ca la femininul de la ger, ca inceputul de la geranie, ca o imbinare intre gerul alb sclipitor de zapada, zugravul obrajilor imbujorati ca geraniile din ghivecele zimbitoare ale verii. Gera. Hai ca nu e asa de rau. Daca ma razgindesc, ma razgindesc si gata!

Lincezind in soarele usor intepator al primaverii, si avind ca tema pentru acasa de la Gera desigur sa povestesc o intimplare deosebita, imi scormonesc creierii rascolind raftul virtual cu intimplari. Las brusc deoparte indeletnicirea cu pricina caci tocmai ce mi-am amintit de ziua de ieri, zi in care in loc sa fi facut ordine cum imi propusesem, am luat iar in brate cartea despre Nicolae Grigorescu – ce sa-i fac? avea magnet cartea asta, nu ma lasa deloc in pace, ma provoca sa ajung la ultimele pagini!
-Am gasit! anunt triumfatoare
-Da-i bataie, ma incurajeaza Gera, invirtind lingurita in cupa cu inghetata de ciocolata
-Am citit ceva absolut savuros ieri. Nicolae Grigorescu, la virsta adolescentei cuminti si creatoare, picta o biserica, nu spun care ca s-ar putea sa ma incurc. Preotul avea o fata – Mariuca, adolescenta si ea, cuminte si ea. Frumoasa fiind, atrage atentia lui Grigorescu si cei doi traiesc idilic si cuminte o zbatere de inima. Pictorul-sef lipseste vreo doua zile. Viitorul Grigorescu, acum “Nicu zugravul” se urca pe schele si picteaza ultimul serafim, in turla mare din mijlocul bisericii. Si Grigorescu povesteste: “…cit oi fi lucrat acolo nu stiu, da’ cind dau sa ma departez putin ca sa vad ce facusem, odata aud de la spatele meu glasul jupinului: »Bravo ma baiete, sa traiesti! E cel mai frumos inger pe care l-ai facut tu. Leita Mariuca popii, da’ parca-i si mai frumoasa aici.« Fara sa vreau, facusem chipul de care tot sufletul meu era plin…”

Gera ma priveste curios, isi pironeste apoi ochii intr-o zare si imi spun ca am ales probabil o relatare cam nepotrivita ea fiind totusi un inger. Ma gindesc cum sa dreg tacerea cam jenanta, semn de nemultmire ingereasca. In timpul asta masa incepe sa vibreze – ma uit la Gera, care incepe sa rida sacadat si incet, apoi din ce in ce mai tare, hohoteste cu capul dat pe spate si cu o mina dusa la piept.
-Mariuca…popii… ingaima ea
Ma molipsesc si eu de risul ei – imi pun fruntea in palme si rid indesat, incercind sa respir intre doua hohote de ris, esentialmente ridem ca doua isterice, se uita lumea la noi ca la doua ciudate.
-Da, reusesc sa scot ca un sughit
-Si toata lumea….face plecaciuni….la Mariuca popii! explodeaza Gera in risul cu lacrimi.
Nu mai pot articula cuvinte, dau din cap ca semn pentru un daaaaaa prelung.
Ne tinem de masa si de stomac, ridem cu spasme si ne curg lacrimile bune pe obraji. Chelnerul o sa se uite urit la noi ca i-am dezorganizat terasa cu risul nostru dar Doamne, ce bine e sa rizi!