marți, 26 februarie 2013

Strada mergind la vale

Erau in capatul strazii inguste, cu cladiri scunde, inghesuite una intr-alta, magazin linga magazin, reclamele se insiruie una linga alta, daca nu esti atent confunzi micile magazine si Uma se gindea ca sint mici mici cit buticul de sosete si strampi al doamnei Krane din coltul strazii de la ei de acasa si nu se astepta sa vada niste magazine atit de mici aici, in centru. Asa ii spusese Sig, ca aici e centrul, adevaratul centru al Orasului. Sig era inalt si slab, statea vesnic nitel incovoiat si isi tot pipaia parul aranjat intr-un fel de mot bicolor deasupra fruntii. Era mindru sa o duca pe Uma in centru, sa vada unde bate adevarata inima a Orasului. Uma priveste in tacere strada ingusta coborind si ingustindu-se parca tot mai mult, coplesita de cladirile inghesuite, parca ar fi usor reumatice si s-ar sprijini una pe alta; magazinele de la parterul cladirilor, cu vitrine zgircite, aglomerate, tipatoare; soarele face sa sclipeasca vitrinele de pe partea stinga a strazii intr-un contrast naucitor cu umbra aproape solida de pe partea cealalta a strazii.

Uma se intoarce catre panoul de carton care mascheaza trecerea dintre doua cladiri, un miros necunoscut o face sa se incrunte: jeg, marijuana si urina. Clipeste de parca daca ar clipi mirosul s-ar dispersa instantaneu si ar reda strazii curatenia. "Miroase urit" spune. "Nu-i asa?" zice Sig cu un rinjet cam nating, mindru de jegul care le asalteaza simtul olfactiv. "Asa e, continua, doar sintem in centru!". Uma ridica o sprinceana – cum adica, asa miroase centrul? Stie ca e tinara, ca n-a vazut mare lucru din lumea asta dar nu-si poate imagina ce fel de mindrie te poate face sa rinjesti satisfacut stiind ca niste necunoscuti se usureaza noaptea pe linga panourile de constructii si asta e fermecul centrului, identitatea lui. Centrul lui Sig e plin de vitrine din care manechine cu sinii goi, imbracate bizar in numele unei zbateri care vrea sa fie neaparat originalitate, in culori tipatoare si forme imposibil de purtat pe un trup omenesc, se alatura inoportun magazinelor de patiserie si restaurantelor cu cel mult citeva masute. Centrul. Deci asta este centrul. Priveste dezamagita amestecul fara sens de lucruri de vinzare oferite de-a dreptul impudic, cu un soi de agresivitate aproape sexuala si nu isi poate lua gindul de la imaginea care i-a ramas in minte: niste necunoscuti merg pe strada ingusta la adapostul noptii punctate ici-colo de lumini palide sau stridente care vin din vitrine; rid tare, fumeaza marijuana, put ca niste sconcsi iar cind vad panourile de constructii exclama euforici – "Aici!", se duc linga panouri si urineaza rizind tamp. E centrul, aici miroase a jeg, marijuana si urina. Uma isi scutura capul violent si traverseaza rapid drumul, "Aici nu miroase" ii spune lui Sig ridicind usor din umeri, "Stii, nu ma pot obisnui …" Sig ride zgomotos dar tot strimb, isi baga miinile in buzunar si asa cum sta el incovoiat reuseste sa dea la rindul lui din umeri "Asa e in centru, toata lumea vine aici" spune el iar voiosia cu care accepta toate astea e una simpla, naturala, nu e facuta special pentru Uma. "Normal" suspina ea incet, ce era sa spuna si Sig ? Lui ii place strada asta ciudata, ingusta, aglomerata, puturoasa.

Merg in josul strazii incet, unul linga celalalt si povestesc despre vecinii de acasa, din micul lor orasel. Doamna Krane care le stie clientilor ei masura la ciorapi si sosete ba chiar poate ghici si ce masura vor avea la sosete copiii lor – iar ghiceala asta ii face pe toti sa rida, clientii pleca multumiti iar doamna Krane deschide caietul ei vechi care parca ar tine loc de registrul bisericii si noteaza cu scrisul ei ascutit "Olinna numarul 35 si jumatate, sotul Bane 41, copilul: poate sa fie baiat numarul 40 si jumatate la 21 ani, daca va fi fata numarul 37 la 18 ani". Doamna Krane are multa rabdare si multa imaginatie. Daca citesti cu atentie caietul ei e ca o cronica ciorapeasca a oraselului, te face sa rizi, mergi pe strada si in loc sa o vezi pe Olinna vezi niste papucei numarul 35 jumate mergind cu pasi mici linga niste pantofi seriosi numarul 41 adica linga Bane. Doamna Krane e cronicarul comunitatii iar asta ii place mult.

"Nenea Törse mai are pitici in gradina?" intreaba Sig. "Are" ride Uma "si se tot inmultesc". Nenea Törse e specialist in pitici de gradina, ii face singur insa dupa o matura si lunga chibzuinta si numai primavara sau toamna. Priveste cite un colt de gradina pentru citeva saptamini, zi de zi, ore in sir. "Ce faci nene Törse?" striga copiii. "Sssst" raspunde el, o sa iasa piticul, inca nu se vede dar o sa iasa si trebuie sa fie liniste. Asa e nenea Törse, zice ca fiecare pitic are coltisorul lui de gradina nu invers, iar cind mintea lui vede in fine piticul, incepe sa il construiasca. Ipsos, sirme, mulaje, culori, rabdare. Dupa inca vreo doua-trei saptamini aparea piticul, isi primea numele si povestea dupa care isi lua locul in gradina. Toti piticii lui nenea Törse au nume si povesti separate, fiecare vine de undeva si are o treaba anume. Piticii lui nenea Törse sint batrini si intelepti, poarta cu ei raspunsuri la intrebarile pamintului si ale oamenilor.

Rid amindoi cu placere, copilaria lor nu putea exista fara piticii de gradina. Pentru prima data dupa patru saptamini de cind e in Oras Uma ride cu pofta. Sig ride si el la fel de tare si de curat. Se opresc sa priveasca strada. Nu au ajuns departe dar de aici strada se poate vedea pe toata lungimea ei. Uma priveste insistent de parca piticii lui nenea Törse i-ar fi soptit ceva. Vede cum strada incepe sa curga incet, singura, la vale, lasind in urma magazinele stridente, urite, mirosurile puturoase si se duce lent in jos, trecind usor printre tot mai putine magazine, apoi printre case cu usile direct in strada, cu cite o floare razleata pe la cite o fereastra izolata, apoi se duce lasind in urma trotuarele aglomerate, merge fara sa-i pese de case, de vitrine, totul ramine in urma, casele nu pot merge nicaieri, vitrinele ramin triste pe loc cu manechinele lor cu sinii goi, restaurantele inghesuite ofteaza in abur de peste pregatit pe loc si privesc cum strada merge, curge, se duce tot mai mai departe si mai departe trece de casele cu usile direct pe trotuar si se afunda incet in parcul micut din intersectia care abia se zareste. Uma percepe miscarea strazii de parca ar trece prin ea si de-abia acum parca incepe sa vada ceva, altceva decit se asteptase, acel ceva care stie ca o va face sa se intoarca de multe ori aici in centru. Imaginea strazii alunecind usor printre mizerii si insalubru, sordid sau neinspirat, raminind curata, perfecta, ca un drum etern miscator de nisip, intilnirea strazii cu parcul mic din intersectie ca o recunoastere indelung asteptata "Eu sint drumul" "Eu sint parcul", un final blind si curat, un inceput perpetuu.

Sase ani a ramas Uma in Oras si in prima Duminica a fiecarei luni a mers in centru si a parcurs impreuna cu strada drumul de la intuneric la lumina, de la urit la frumos, de la tristete la speranta. Uma isi gasise propriul ei centru.

Un comentariu:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere