Oglinda Raiului

Asta este o poveste. S-ar putea să fie o poveste cam lungă dar merită spusă exact aşa cum a fost, căci s-a întîmplat să fie o poveste, un drum, o descoperire, un sens.

Am fost acum nişte ani la Buşteni. Frumos! Am avut o cameră cu vedere către Crucea de pe Caraiman şi un plan de hoinăreală care cuprindea printre altele un drum la Sfinx şi ale sale Babe şi un drum la Peştera Ialomicioarei. Ştiam de Sfinx ştiam de Babe, nu aveam habar de Ialomicioara – destinaţie adăugată în ultimul moment la insistenţele mătuşii mele. Aşa că, mi-am făcut planul şi am purces la drum.

Pentru asta trebuia să iau telecabina. Am petrecut o jumătate de zi privind telecabina cum urcă şi coboară pînă am considerat că mi-am făcut suficient curaj cît să urc şi eu. Astea sînt exact experienţele derutante, pentru că oricît de informat ai fi, există mereu – Slavă Domnului - elementul care îşi bate joc de toată pregătirea ta de drum, care face ferfeniţă tot ce credeai că ştii sau ai aflat despre locul respectiv. Elementul care seamănă cu un ghiont prietenesc din partea Divinităţii sau a destinului sau a cui o fi şi care te face să înveţi de fiecare dată să priveşti în jurul tău cu sfioşenie, cu respect, cu zîmbetul unic al copilului uimit şi captivat.

Aşa se face că în ziua cînd am urcat la Babele mi-am primit ghiontul personal de o manieră incredibilă. Mai întîi am sesizat dimensiunile: Babele erau mai mari decît credeam iar Sfinxul mai mic. În capul meu era tocmai invers. Fără nicio bază reală desigur, dar ce contează? Mă tot uitam cînd la Babe cînd la Sfinx încercînd să creez o nouă perspectivă a imaginilor, de data asta reale. Într-un tîrziu mi-am dat seama că nu diferenţa de dimensiuni mă contraria, ci ceea ce numesc eu cincizeci-cincizeci-ul. Adică cincizeci la sută era OK, pentru că Sfinxul era OK. Solitar, retras, părea că gîndeşte foarte profund. Simţeam stînd lîngă el cît de vechi este, cîtă istorie omenească aduce neîncetat. Puteam să văd orice privind în orbitele Sfinxului, puteam să văd chiar şi lumina lupului alb, puteam să-mi văd strămoşii. Sfinxul pentru mine era un transportor de timp.

Babele însă erau cincizeci-ul în neregulă. Pentru că Babele erau la închisoare: împrejmuite de un penibil gard de plasă de sîrmă, rudimentar în concepţie şi execuţie, nepunînd în valoare nimic, ci ştirbind atît libertatea lor cît şi a privitorului. Iar privitorul – în cazul ăsta eu – oscilează undeva între indignare şi o şi mai mare indignare, văzînd că Babele au fost vandalizate ca imagine prin impunerea barbarei şi rudimentarei graniţe de oţel carbon împletit tocmai pentru a le feri de o şi mai mare vandalizare, aceea făcută de Homo Tîmpitus şi a sa imbatabilă armă – spray-ul colorat care marchează urma trecerii sale ne-glorioase dar zgomotoase, nu pe lîngă ci prin istoria patriei. Adică “Hă, hă, hă ce tare sînt! M-am semnat pe Babe, să moară mama!” (oribilă expresie pe care am auzit-o de atîtea ori probînd tocmai, vezi-Doamne, dovada sincerităţii extreme). Aşa că Babele erau triste. Stăteau aşa, supărate, vopsite de nişte tîmpiţi şi protejate de un gard cu intenţii bune dar hidos. Mi-am dorit să răzbun Babele: să smulg gardul, să şterg semnăturile agramate şi să aşez un cîmp de forţă protector ca o cupolă strălucitoare. Ca să poată Babele să bîrfească sau să chicotească amuzate ca mai demult. Dar nu puteam, aşa că am oftat şi mi-am întors privirile spre vîrful de munte lipsă.

Da, în vîrful muntelui lipseşte tocmai vîrful muntelui. M-am aşezat pe o piatră mai mare, cerînd scuze pentru ofensa adusă şi am privit acest incredibil crîmpei de basm care este platoul Bucegilor: o cîmpie la munte, perfect dreaptă, presărată cu zone de iarbă, traversată de drumuri de pămînt bătătorit. Pe unul din aceste anacronice drumuri trecea încet o căruţă de lemn, cu roţi de lemn, atît de autentic veche în spirit, încît aşteptam să sară din căruţă Făt-Frumos, cu tot cu calul lui alb şi să se ia la trîntă cu Zmeul. Complet nepăsătoare la toată agitaţia din capul meu, căruţa condusă iscusit de sobri oameni ai locului, trece molcom spre marginea platoului spre locuri complet necunoscute mie, lăsîndu-mi în urmă miros de basm şi zăngănit de paloş în vaiet de balaur. M-am simţit oarecum răzbunată – nişte tîmpiţi cu spray-uri colorate nu pot să ştirbească nici măcar o secundă din trecerea aceasta eternă a timpului, legat indestructibil de basmele sale, de amintirile sale, de propriile secunde aşternute cu răbdarea pietrei şi a memoriei. E suficient să respiri aerul acesta şi te închipui Cosînzeană – atemporală şi perfectă, jumătatea de viaţă şi de basm a lui Făt Frumos.

M-am retras din basm, am luat telecabina mică şi am plecat la Peştera, ţinînd urma unui grup restrîns care cunoştea drumul. După ce am mers cu ei o bucată de timp, am primit ultimele indicaţii necesare şi ne-am despărţit. Am rămas singură ca un suflet rătăcitor, mergînd din marcaj în marcaj nefiind în stare să fac nimic altceva decît să respir şi să îmi umplu privirile de atîta linişte şi frumuseţe.

Exact cînd credeam că m-am integrat perfect şi am descoperit farmecul locului, am găsit portalul. Nu cred că i se poate spune altfel. Este o trecere dintr-o lume de vis pămîntean în altă lume de vis pămîntean. Am fost tentată să spun că e o frumuseţe nepămînteană şi nu ştiu de ce expresia îmi vine în minte de cîte ori văd ceva ce depaşeşte standardul sau ideea general acceptată de frumos. Dar cînd ceva surclasează această margine a frumuseţii, ducîndu-ne într-o limită extremă a frumosului pînă la durere spunem că e o frumuseţe nepămînteană. Acest portal de trecere este tocmai o depăşire a frumosului către inimaginabil de frumos.

Un drum îngust între două stînci se deschide brusc pe malul Ialomicioarei care curge strîmt şi apăsat între giganţi pereţi de piatră. De-o parte şi de alta copaci înalţi filtrează lumina aspră prin frunze de primăvară în mijlocul verii, căci soarele ajunge greu în valea aceasta. De pe un mal pe celălalt al micului fir de apă este un podeţ de beton, îngust, jos, atît de jos că dacă Ialomicioara se înfurie un pic îşi trece apele limpezi peste podeţ fără niciun efort. O bătaie de inimă. Am auzit o bătaie de inimă – am auzit-o clar şi puternic. Era bătaia mea de inimă. M-am oprit la mijlocul podeţului, m-am sprijinit de balustradă şi am privit apele care îmi treceau pe sub picioare, mergînd cu putere spre destinul lor. M-am oprit şi am ascultat. Şi am auzit vuietul apei, aerul subţire trecînd printre ramuri şi frunze găsindu-şi ecou în pereţii de piatră, am auzit sunetul luminii traversînd frunzele şi răspîndindu-se generos aurie la poalele copacilor, făcînd Ialomicioara să strălucească linişte, poveşti şi bucurie. Limpede, cristalin, curat – toate cuvintele acestea atît de des rostite, devenite şabloane şi-au pierdut aici orice urmă de încremenire, şi-au redobîndit întreaga greutate, întregul înţeles. Şi-au recîştigat viaţa cuprinsă din întregirea cuvintelor cu frumuseţea locului. Şi-am început să plîng. De frumuseţe.
- Dacă aici nu este Raiul, mi-am spus, atunci este măcar o parte din el.
Am stat în mijlocul apelor şi-am plîns în mijlocul Raiului. Înţelegînd. E greu să cobori din Rai, mi-am şoptit la urechea gîndului. E greu să înţelegi – nevoia de Rai, nevoia de loc. Pentru că locul la care ne întoarcem mereu ca la o întremare din ape curate este locul cu oameni. Raiul personal – oglindă terestră a Raiului cel mare. Locul în care cînd intri se luminează feţele, se deschide sufletul, se zîmbeşte larg, se vorbeşte cu dragoste, se trăieşte frumos. Iar locul acesta, mie îmi lipseşte.

Firul cu plumb

Ca să instalezi corespunzător un obiect sensibil cum ar fi un frigider sau o maşină de spălat automată – adică acelea care trebuie să stea drepte – se utilizează firul cu plumb. Indiferent cît de strîmbă e podeaua, electrocasnicele vor sta drept şi vor funcţiona impecabil. Asta ştim de la şcoală – chestia cu firul cu plumb. E rudă cu gravitaţia – adică aceea care ne ţine în picioare chiar dacă locuim în emisfera australă. Şi totuşi în sinea mea mă bucur egoist că locuiesc în emisfera boreală. Care va să zică stăm în picioare aducînd ajutor gravitaţiei prin greutatea cu care apăsăm pămîntul, nu ne folosim exclusiv de ventuza gravitaţiei evolînd cu capul în jos. Chiar dacă, tot de la şcoală ştim, pămîntul e atît de mare încît şi în emisfera cealaltă tot cu capul în sus stăm – sau aşa percepem.

Da’ de ce musai firul cu plumb tot nu pricep. E bun şi un nasture mai mare – am probat cînd am instalat maşina de spălat. E adevărat că după aceea tot am adus o nivelă electronică, dar 90% am rezolvat cu firul cu nasture. Ideea este că un fir subţire şi uşor care la capăt are o mică greutate (vezi plumbul = mic şi greu) va beneficia din plin de ajutorul gravitaţiei şi ne va arata perpendiculara corectă, nu neapărat faţă de pardoseală – care de regulă nu e o suprafaţă plană – ci faţă de planul adevărat, adică ştiinţific.

Ştiinţific vorbind e cam vax şi vă spun şi de ce. Am văzut la televizor o demonstraţie simpatică. Dacă dai drumul unui măr de pe o clădire şi te uiţi la el, mărul cade direct spre pămînt. Toată stima domnule Newton, mare dreptate aţi avut!. Dar!!!! Dacă ne dăm un pas mai în spate ce vedem? Că mărul cade învîrtindu-se în jurul axei proprii. De ce? Pentru că Pămîntul se învîrteşte în jurul axei proprii. Dacă mai facem încă un pas în spate, vedem că mărul cade învîrtindu-se în jurul axei proprii şi în jurul Soarelui. De ce? Pentru că Pămîntul are şi mişcare de revoluţie – se învîrteşte în jurul Soarelui. Şi tot aşa mărul domnului Newton capătă o mişcare din ce în ce mai complicată mişcîndu-se şi în sensul în care se roteşte galaxia şi odată cu galaxia, printre alte galaxii. În momentul în care un tip deştept s-a prins de toate astea, a răsunat probabil a treia exclamaţie ştiinţifică a umanităţii – “Totul este relativ!”. Prima a fost “Evrika!” şi a definit momentul cînd am conştientizat posibilitatea omului de a găsi răspuns la întrebări. A doua a fost “Şi totuşi se învîrte!” şi ne-a transformat din oameni aparţinînd unui Pămînt plat şi fix în oameni aparţinînd unui Pamînt rotund şi în mişcare, ceea ce ne-a deşteptat conştiinţa unei rase dinamice. “Totul este relativ!” a făcut două lucruri – ne-a transformat în sceptici, ceea ce în esenţă este un lucru bun, şi ne-a aruncat în afara Pămîntului, în spaţiu, trăgîndu-ne o Dumnezeiască palmă care ne-a deschis ochii către perfecţiunea Universului în care ar trebui să evoluăm la fel de armonios şi perfect. Mulţumim pe această cale minunaţilor grăitori Arhimede, Giordano Bruno şi Albert Einstein.

Revenind la maşina de spălat şi la firul cu plumb, dacă avem un fir lung, lung, lung, evident tot cu plumb, şi privim relativ numai la firul cu plumb de pe acest Pamînt, SURPRIZĂ! Firicelul este drept şi orientat spre pămînt dar este uşurel inclinat spre vest. De ce? Păi, evident, din cauza mişcării de rotaţie a Pămîntului ! Aha! Deci, pentru maşina mea de spălat drept înseamnă un pic înclinat spre vest. Adică există o diferenţă între perpendiculara geometrică, mereu la 90 de grade şi perpendiculara pămînteană, reală, ştiinţifică - iar această diferenţă este o deviaţie. Dar dacă una este dreapta, care este strîmba? Sau invers. Sau niciuna. Amîndouă drepte, amîndouă strîmbe. Este posibil, doar trăim într-un univers relativ.

Mergînd însă pe acelaşi drum ajungem la concluzia că de fapt nici noi nu stăm tocmai perpendicular, ci tot un pic spre vest. OK, e adevărat că acest “un pic” este probabil atît de mic încît se întîmplă la nivel atomic, dar asta nu mă împiedică să îmi imaginez oamenii mergînd serioşi pe stradă şi arătînd cu capul spre vest ca acul busolei spre nord. Poate că de aici vine şi vorba “Stînd strîmb şi judecînd drept”. Chiar dacă sintem oblici ca verticală asta nu ne împiedică să visăm la perpendicularitatea pură. Sau poate că nu acceptăm starea noastră de oblicitate naturală şi o considerăm o imperfecţiune pe care o dăm uitării trăgînd perpediculare la unghiuri fixe de 90 grade.

Şi dacă am accepta? Dacă am simţi oblica asta mică, mică exact ceea ce este –o parte din noi. Dacă am conştientiza mai departe de instinctual, am transforma în natural vestul acesta strict pămîntean către care atomii noştri vibrează - atunci am găsi mereu cu uşurinţă Nordul! Am primi astfel două puncte de reper strict ştiinţifice, la care putem adăuga un reper personal, creînd astfel din trei puncte o bază stabilă – sau un plan, cum spune geometria. Şi stînd pe această bază imaginară nu ne vom mai pierde niciodată pe noi înşine - deveniţi astfel reper cardinal absolut personal! Nu-i aşa că ar fi frumos?

Individul şi specia

Sînt lucruri, întîmplări, momente care mi-au rămas întipărite undeva într-un colţ intangibil de creier, de minte, de suflet sau ce va fi fiind acel spaţiu care pare a avea criterii şi voinţă proprie pentru că reţine aproape etanş ceea ce consideră că este esenţial şi se deschide redînd acel esenţial în momente calculate după un ceas cu ritm şi secunde complet separate de esenţa voinţei mele.

Aşa ceva se întîmplă acum, cînd îmi aduc aminte o întrebare care uneori îmi fragmentează serile liniştite. Am citit odată o poveste în care totul se oprea. S-au oprit maşinile, metroul, televizoarele, cuptoarele cu microunde, telefoanele, absolut totul s-a oprit în absolut toate colţişoarele de lume. Pînă şi ceasurile s-au oprit toate în aceeaşi moment. Nu s-a făcut niciun anunţ, nu a trecut niciun zvon, toată lumea aceea a înţeles pur şi simplu. A înţeles că SE ÎNTÎMPLĂ. Inimaginabilul, neaşteptatul, incredibilul pentru că este ZIUA JUDECĂŢII. Fără preaviz, fără biblice semne prevestitoare; Ziua Judecăţii ESTE şi atît. Oprind totul într-o zi ca oricare alta şi mă gîndesc - de ce într-o zi ca oricare alta, de ce nu într-o zi cu un răsărit sau cu un apus fantastic, poate de altă culoare, poate la altă oră, de ce nu într-o zi în care am atins o stea, de ce...? De ce o zi obişnuită? Scriitorul nu ne spune de ce a ales o zi obişnuită. Poate că tocmai într-o zi obişnuită neobişnuitul loveşte mai puternic. În imobilitatea aceea generală un cuplu tînăr priveşte televizorul care a pornit de unul singur dintr-o dată, ca în toată lumea şi se transmite umanităţii că a fost ales un reprezentat care să vorbească în numele şi despre rasa umană. Cei doi se privesc lung, ca pentru ultima dată, gîndind o sentinţă previzibilă sau cumplit de justă oricît de aspră sau necruţătoare ar fi acea sentinţă căci EL a ales să vorbească pentru şi în numele oamenilor UN DELFIN.

Ei bine, asta e întrebarea la care mă tot gîndesc uneori: “Dacă Dumnezeu, God, El, Divinitatea ar alege un delfin să vorbească despre şi pentru noi?” Ce-am face atunci? Am face ce ştim noi să facem mai bine ca specie – adică să ne bazăm pe altruismul altora? Ne-am baza pe altruismul unei specii pe care o vînăm, o masacrăm, o aducem în parcuri de distracţii, îi otrăvim apele, o alungăm din drumul pe care cu trufie îl considerăm al nostru? Ne-am duce ipocrizia un pas mai departe spunînd “Am crezut Doamne în Tine!” cînd de fapt ne-am bazat mereu inconştient şi orb pe altruismul Domnului care ştim că e Miel = bunătate, înţelepciune, înţelegere şi ne iartă mereu şi mereu şi mereu? Am fi în stare să ne recunoaştem şi să ne asumăm condiţia de specie violentă? Căci specia umană este în mod ilogic violentă şi lipsită de toleranţă. Altruismul este o manifestare punctuală, la nivel de individ. Şi totuşi, purtăm în noi cu toţii de la întîia facere a OMULUI germenii necesari pentru adevărat, iubire, sinceritate, pentru mai bine, mai frumos, mai uman. Da, ca individ omul se manifestă şi aşa. Dacă ar fi să vorbească un individ despre şi pentru noi, cu puţin noroc, ceva elocinţă şi multă inteligenţă din partea lui, am ieşi bine. Dar ca specie sîntem patetici. Sîntem o specie care se neagă constant. Uimitor! Chiar trebuie să fim duali / duplicitari în tot ceea ce facem sau sîntem?

De-aia zic, uneori întrebarea asta mă zgîndăre “Dacă Dumnezeu, God, El, Divinitatea ar alege un delfin să vorbească despre şi pentru noi?”

Chemarea

Se întîmpla acum vreo 2-3 ani, într-o seară de iarnă. Ningea în timp ce eu mergeam la nişte prieteni. Mă gîndeam că o să se facă frig sau ninsoarea o să se schimbe în lapoviţă şi o să fie totul o zloată.
Am stat la prietenii mei mai mult decît îmi propusesem, aşa că trecuse de ora 9 cînd am plecat. Am coborît scările gîndind să iau un taxi pentru că era întuneric şi eram sigură că bruma de ninsoare se transformase în amestecul de apă şi zăpadă care îţi intră în orice gheată sau cizmă pe la orice cusătură sau şiret, iar în plus tocmai în acea seară îmi găsisem să iau pe mine paltonul cel lung din stofă cu care riscam să adun toată amestecătura aia pe jumătate îngheţată de pe trotuare. Cînd am deschis uşa de la scara blocului m-am lovit cu gheata înaltă de un morman de zăpadă afînată. Am privit surprinsă în jur şi am văzut stratul incredibil de gros de ninsoare adunată în numai cîteva ceasuri, peste care continua să se aştearnă zăpadă strat după strat pentru că ningea într-una de parcă iarna s-ar fi mutat la Rm. Vîlcea. M-am uitat către şirul de taxiuri cu luminile galbene de la cutiuţele acelea pe care scrie “taxi” aprinse şi mi-am spus că nu e cazul. Renunţ. Era prea frumos ca să scurtezi drumul cu taxiul. Mi-am tras gluga şi m-am pregătit de 30 de minute de plimbare, remarcînd că nici pe drum nu prea se văd urme de roţi. Ciudat! Pe o vreme ca asta de obicei pietonii îşi supendă mersul pe jos în favoarea a 4 roţi motorizate. Nu vezi ţipenie de om pe trotuar în schimb pe drum vîjîie maşinile. De data însă.... Nici urmă de maşini. M-am mulţumit cu constatarea asta fugitivă şi oarecum marginală de pe o muchie de cortex cerebral pentru că deja eram cucerită de linişte. E multă linişte cind ninge. N-am idee de ce, sau poate mi se pare mie, dar asta observ eu, din colţul meu de vedere personal, că în serile în care ninge frumos e multă linişte. Mi-am strîns scurt umerii într-o respiraţie de plăcere şi am plecat la drum. Nu mi-au trebuit mai mult de cinci paşi ca să constat că ritmul alert în care merg eu de obicei s-a transformat într-o plimbare lentă şi visătoare. Şi acesta a fost numai începutul.
În seara aceea am văzut de două ori oamenii. I-am văzut altfel decît pînă atunci.
Mai întîi i-am văzut pe trotuare. Cîte unul, cîte doi, de toate vîrstele, ţinîndu-se de mînă sau nu, vorbind în şoaptă sau tăcînd, privind cînd în sus spre cerul din care curgea ninsoarea ca o izbăvire, cînd în jos către zăpada adunată ca o promisiune. Să vezi oameni pur şi simplu plimbîndu-se e o raritate, iar în seara aceea erau atît de mulţi! Îşi lăsaseră baltă toate treburile casei, toate planurile de-o seară şi ieşiseră la plimbare uniţi de un zîmbet uluitor. Atunci am realizat că şi eu zîmbeam. Păşeam cu toţii într-un tablou suprarealist de zăpadă perfectă luminată de zîmbete regăsite într-o clipă de graţie. Am măturat temeinic zăpada cu paltonul meu cel lung şi elegant înfundîndu-mi paşii în fulgii proaspăt adunaţi din toate poveştile cu zîne şi m-am simţit şi eu o zînă inocentă şi graţioasă răspîndind bucurie. M-am surprins căutînd momentul în care la o răspîntie mai ferită mă pot învîrti cu braţele întinse făcînd roată stofa neagră, lungă a paltonului, bordurată de un strat de gros de zăpadă, transformîndu-mă în vîrtej vertical de fulgi şi centrifugînd fiecare sclipire a faţetelor de gheată cu care cerul împodobeşte ninsoarea spre plăcerea sa proprie şi spre eterna noastră încîntare.
Cînd am ajuns aproape de casă m-am auzit fredonînd. Cine ştie de cîtă bucată de drum vibram o melodie haotică şi neaşteptată, compusă ad-hoc, trecînd cu nonşalanţă peste lipsa de înclinaţie spre compoziţia muzicală în genere, dar cu toată buna credinţă că orice zumzet cît de cît melodios se potrivea mănuşă acelei seri.
Trecuse de ora 10 cînd am urcat scările spre apartamentul meu regretînd frumuseţea de afară, regretînd că trebuie să intru în casă, regretînd că nu am pe cine ţine drăgăstos de mînă ca să mă mai plimb încă.
Mi-am făcut patul şi m-am pregătit de somn – nu mai era mult pînă la ora 11 şi a doua zi reîncepea săptămînalul ritual infam al trezitului devreme. Pe urmă m-am gîndit că e într-adevăr cam tîrziu şi s-ar putea să pară ciudat dar la ora asta.... Cine să te vadă? Aşa că mi-am pus paltonul peste pijama şi am ieşit pe balcon să mai văd odată ninsoarea. Atunci am văzut oamenii a doua oară. Ieşiseră pe balcoane şi stăteau drepţi în lumina aceea stranie a cerului care ninge, privind neclintiţi năvala de iarnă frumoasă. “Doamne, mi-am zis, ninge ca-n poveşti! Şi noi ştim asta, pentru că ieşim pe balcoane aproape de miezul nopţii, îmbrăcaţi ca bezmeticii în pijamale, ca să ne împlinim cu aerul acesta unic al zăpezii care curge într-una liniştit, cernînd deasupra noastră ca iertarea.”
Atunci mi-am amintit o povestire pe care o citisem nu demult, despre o altă planetă, cu altfel de oameni. Oameni înspăimîntaţi de legenda care spunea că poporul care zboară către mare în fiecare an la echinocţiul de primăvară nu trebuie lăsat să ajungă la destinaţie căci îngrozitoare lucruri se vor petrece. Aşa că în fiecare an, acei alţi oameni de pe altă planetă masacrau poporul zburător însîngerînd pămintul şi acoperindu-l cu aripile lor translucide. Într-un an însă zburătorii au venit atît de mulţi că nu au reuşit să ucidă decît o mică parte din ei. I-au urmat disperaţi pînă la ţărmul mării hotărîţi să lupte pînă la capăt. Au ajuns acolo la răsăritul soarelui şi au văzut cum zburătorii se îndreaptă cu faţa către soare şi deschizînd aripile lor translucide încep să cînte. Atît. Zburătorii răspundeau unei chemări ancestrale a fericirii date de lumină şi de mare.
Aşa i-am văzut atunci pe oamenii aceia din balcoane. Ca pe zburătorii cîntînd la răsăritul soarelui. Oameni răspunzînd unei chemări vechi de cînd lumea.

Pisica albă

Olga este: 1. pictoriţă; 2. prietena mea; 3. frumoasă ca o zînă. Olga este frumoasă interior şi exterior. Poate că nu este cea mai fericită descriere dar se potriveşte perfect pentru că Olga deşi este de-acum o matură şi încîntătoare pictoriţă şi-a păstrat intact acel sîmbure de curăţenie sufletească la care ne gîndim uneori cu nostagie cînd ne amintim de copilărie. Tocmai acest sîmbure de suflet face ca Olga să fie în stare să picteze orice, chiar şi-o balama ruginită şi strîmbă aruncată pe un morman de gunoi dîndu-i ceva din frumuseţea ei.

Acum nişte ani îi spuneam că îmi doresc ca la un moment dat să pot expune pe un perete din camera mea, tablouri pictate de ea. Sigur, mă gîndeam să achiziţionez, pentru că şi artistul este destinat a trăi lumeşte, deci lucrările sale trebuie vîndute şi evident cumpărate. Numai că Olga face parte din acea rară categorie de oameni care împrăştie cu generozitate harul pe care îl are. Aşa se face că anul acesta, după Crăciun, Olga a venit în vizită aducîndu-mi cadou tocmai împlinirea acestui vis al meu: două tablouri. S-ar putea să fiu nedreaptă şi nu aş vrea dar gîndindu-mă acum, spun că acesta este cel mai frumos cadou de Crăciun primit vreodată.

V-am spus că Olga e în stare să picteze orice, nu-i aşa? Ei bine, unul din cele două tablouri, aşezat imediat pe un perete al camerei mele – loc destinat aş zice, căci pare a fi acolo de cînd lumea – este ceea ce se cheamă natură moartă parcă. Nu pricep nici în ruptul capului cum poate să fie ceva “natură moartă”, lipsă de înţelegere care se manifestă încă de pe vremea cînd în şcoală la cursurile de desen aveam teme cu “natură moartă”.

Oricum, tabloul acesta este unul derutant ceea ce mă umple de bucurie. Explicaţie: tabloul ne arată o masă de lucru îngustă sau o poliţă, nu are fix nicio importanţă, de culoare albă, care vine în prelungirea unui anost şi atît de bine cunoscut perete cu faianţă albă, element nelipsit din blocurile construite mai demult. Marginea acestei poliţe contrastează cu albul învechit şi aseptic afişînd un roşu violent cu margini portocalii ca nişte rupturi de soare, avertizînd că nimic nu este ceea ce pare a fi. În mijlocul tabloului tronează trei cutii – de tablă zic eu – iar în faţa lor zace un măr. Mă uit la tablou şi nu înţeleg ce poate fi interesant la trei cutii de tablă, în afară de a-ţi “face mîna” ca pictor. Vin în faţa tabloului şi îl privesc aşa cum NU se face, adică de aproape. Încep să caut cu atenţie detaliile şi pe măsură ce le găsesc încep să zîmbesc tot mai larg. Ei da, Olga rămîne un suflet ştrengar. Pe cutia mare bleumarin din stînga, pe care o simţi cutie de cafea mirosind a “bună dimineaţa” se zăreşte abia schiţat, în locul elegantelor curbe aurii pe care le cunoaştem din rafturile magazinelor, o floare uşor nătîngă şi o pasăre fluierînd a şmecherie şi indiferenţă faţă de suprafaţa de tablă pe care, datorită Olgăi, există. Pe cutia bleumarin din dreapta, idem – o zăpăcită de copilă încropită din 2-3 linii ţopăie zeflemitor la adresa aceleiaşi evident cutii de tablă. Între cele două cutii însă lucrurile devin serioase. Pentru că o altă cutie (!!!) ne împinge în faţa ochilor un albastru cerneală, fond pe care o pisică albă stă cu spatele la noi şi priveşte o lună galbenă ca o felie de cantalup atîrnînd între stele albe abia schiţate. Stau şi mă întreb oare ce cutie veche o fi găsit Olga, pentru că în zilele noastre eventual găseşti cutii cu Barbie sau cu Spiderman. Uf! Privesc tabloul şi simt cum mă provoacă. Şi dacă de fapt NU e o cutie? Îm? Mă uit la pisica mea, am uitat să vă spun că am o pisică a cărei culoare reprezentă să zicem antiteza pisicii albe pentru că este brună, şi constat că dumneaei priveşte dînd alene din coadă noul obiect de pe perete. Pisica mea este o conservatoare aşa că orice noutate este privită şi mirosită cu multă circumspecţie. În acest caz, după ce a fost mirosit şi inspectat pe toate părţile, tabloul a primit acceptul pisicesc mai repede decît aş fi crezut. Şi dacă pisica mea a văzut ceva ce mie mi-a scăpat? Credeţi că e o naivitate să gîndesc aşa ceva? S-ar putea să fie, dar asta nu mă deranjează.

Unde rămăsesem? A, da: “Şi dacă de fapt NU e o cutie?”. Dacă de fapt e o fereastră? O fereastră albastră de noapte senină pe care o pisică albă priveşte alene dînd leneş din coada albă, stufoasă, recunoscînd semne pe care noi le-am uitat, ignorînd cu fiecare fir de mustaţă şi cu o totală detaşare CONCRETUL. Pisica albă a întors spatele cutiilor de tablă, peretelui de faianţă, poliţei înguste, elemente palpabile ale concretului cotidian, şi îşi rezervă plăcerea de a visa, de a privi, de a pierde vremea. A lăsat în urmă mărul roşu cu care probabil s-a jucat pînă acum şi în care o pată de culoare galbenă aduce pe masa albă oglinda feliei de lună mierie ca un cantalup. Mă fascinează pisica albă, cu liniştea ei, cu visarea ei, cu gîndurile ei pisiceşti.

La un moment dat m-am gîndit că rama alb-gri a tabloului nu are ce căuta acolo. Aşa că am vopsit-o în roşu. Se potriveşte mai bine cu pisica albă, cu mărul, cu tot ce e acolo. Nu cred că Olga o să se supere. Ea ştie că pentru mine a privi un tablou este la fel cu a citi o carte. Pe o carte mai faci adnotări, mai subliniezi paragrafe care ţi-au atras atenţia, e ceva interactiv în a citi o carte. A privi un tablou este la fel de dinamic. De aceea cred că Olga nu o să se supere.

De cîte ori privesc acum tabloul meu nu pot să nu mă gîndesc cum ar fi dacă am învăţa să privim uneori lumea ca o pisică albă printr-o fereastră albastră: cu răbdare, cu atenţie, cu linişte, cu detaşare. Ca şi cum ai cîştiga un moment de respiraţie liniştitoare şi profundă, zălog de bucurie. Ca pauza mare de la şcoală. Cu inocenţă.