Individul şi specia

Sînt lucruri, întîmplări, momente care mi-au rămas întipărite undeva într-un colţ intangibil de creier, de minte, de suflet sau ce va fi fiind acel spaţiu care pare a avea criterii şi voinţă proprie pentru că reţine aproape etanş ceea ce consideră că este esenţial şi se deschide redînd acel esenţial în momente calculate după un ceas cu ritm şi secunde complet separate de esenţa voinţei mele.

Aşa ceva se întîmplă acum, cînd îmi aduc aminte o întrebare care uneori îmi fragmentează serile liniştite. Am citit odată o poveste în care totul se oprea. S-au oprit maşinile, metroul, televizoarele, cuptoarele cu microunde, telefoanele, absolut totul s-a oprit în absolut toate colţişoarele de lume. Pînă şi ceasurile s-au oprit toate în aceeaşi moment. Nu s-a făcut niciun anunţ, nu a trecut niciun zvon, toată lumea aceea a înţeles pur şi simplu. A înţeles că SE ÎNTÎMPLĂ. Inimaginabilul, neaşteptatul, incredibilul pentru că este ZIUA JUDECĂŢII. Fără preaviz, fără biblice semne prevestitoare; Ziua Judecăţii ESTE şi atît. Oprind totul într-o zi ca oricare alta şi mă gîndesc - de ce într-o zi ca oricare alta, de ce nu într-o zi cu un răsărit sau cu un apus fantastic, poate de altă culoare, poate la altă oră, de ce nu într-o zi în care am atins o stea, de ce...? De ce o zi obişnuită? Scriitorul nu ne spune de ce a ales o zi obişnuită. Poate că tocmai într-o zi obişnuită neobişnuitul loveşte mai puternic. În imobilitatea aceea generală un cuplu tînăr priveşte televizorul care a pornit de unul singur dintr-o dată, ca în toată lumea şi se transmite umanităţii că a fost ales un reprezentat care să vorbească în numele şi despre rasa umană. Cei doi se privesc lung, ca pentru ultima dată, gîndind o sentinţă previzibilă sau cumplit de justă oricît de aspră sau necruţătoare ar fi acea sentinţă căci EL a ales să vorbească pentru şi în numele oamenilor UN DELFIN.

Ei bine, asta e întrebarea la care mă tot gîndesc uneori: “Dacă Dumnezeu, God, El, Divinitatea ar alege un delfin să vorbească despre şi pentru noi?” Ce-am face atunci? Am face ce ştim noi să facem mai bine ca specie – adică să ne bazăm pe altruismul altora? Ne-am baza pe altruismul unei specii pe care o vînăm, o masacrăm, o aducem în parcuri de distracţii, îi otrăvim apele, o alungăm din drumul pe care cu trufie îl considerăm al nostru? Ne-am duce ipocrizia un pas mai departe spunînd “Am crezut Doamne în Tine!” cînd de fapt ne-am bazat mereu inconştient şi orb pe altruismul Domnului care ştim că e Miel = bunătate, înţelepciune, înţelegere şi ne iartă mereu şi mereu şi mereu? Am fi în stare să ne recunoaştem şi să ne asumăm condiţia de specie violentă? Căci specia umană este în mod ilogic violentă şi lipsită de toleranţă. Altruismul este o manifestare punctuală, la nivel de individ. Şi totuşi, purtăm în noi cu toţii de la întîia facere a OMULUI germenii necesari pentru adevărat, iubire, sinceritate, pentru mai bine, mai frumos, mai uman. Da, ca individ omul se manifestă şi aşa. Dacă ar fi să vorbească un individ despre şi pentru noi, cu puţin noroc, ceva elocinţă şi multă inteligenţă din partea lui, am ieşi bine. Dar ca specie sîntem patetici. Sîntem o specie care se neagă constant. Uimitor! Chiar trebuie să fim duali / duplicitari în tot ceea ce facem sau sîntem?

De-aia zic, uneori întrebarea asta mă zgîndăre “Dacă Dumnezeu, God, El, Divinitatea ar alege un delfin să vorbească despre şi pentru noi?”