joi, 3 ianuarie 2008

Pisica albă


Olga este: 1. pictoriţă; 2. prietena mea; 3. frumoasă ca o zînă. Olga este frumoasă interior şi exterior. Poate că nu este cea mai fericită descriere dar se potriveşte perfect pentru că Olga deşi este de-acum o matură şi încîntătoare pictoriţă şi-a păstrat intact acel sîmbure de curăţenie sufletească la care ne gîndim uneori cu nostagie cînd ne amintim de copilărie. Tocmai acest sîmbure de suflet face ca Olga să fie în stare să picteze orice, chiar şi-o balama ruginită şi strîmbă aruncată pe un morman de gunoi dîndu-i ceva din frumuseţea ei.

Acum nişte ani îi spuneam că îmi doresc ca la un moment dat să pot expune pe un perete din camera mea, tablouri pictate de ea. Sigur, mă gîndeam să achiziţionez, pentru că şi artistul este destinat a trăi lumeşte, deci lucrările sale trebuie vîndute şi evident cumpărate. Numai că Olga face parte din acea rară categorie de oameni care împrăştie cu generozitate harul pe care îl are. Aşa se face că anul acesta, după Crăciun, Olga a venit în vizită aducîndu-mi cadou tocmai împlinirea acestui vis al meu: două tablouri. S-ar putea să fiu nedreaptă şi nu aş vrea dar gîndindu-mă acum, spun că acesta este cel mai frumos cadou de Crăciun primit vreodată.

V-am spus că Olga e în stare să picteze orice, nu-i aşa? Ei bine, unul din cele două tablouri, aşezat imediat pe un perete al camerei mele – loc destinat aş zice, căci pare a fi acolo de cînd lumea – este ceea ce se cheamă natură moartă parcă. Nu pricep nici în ruptul capului cum poate să fie ceva “natură moartă”, lipsă de înţelegere care se manifestă încă de pe vremea cînd în şcoală la cursurile de desen aveam teme cu “natură moartă”.

Oricum, tabloul acesta este unul derutant ceea ce mă umple de bucurie. Explicaţie: tabloul ne arată o masă de lucru îngustă sau o poliţă, nu are fix nicio importanţă, de culoare albă, care vine în prelungirea unui anost şi atît de bine cunoscut perete cu faianţă albă, element nelipsit din blocurile construite mai demult. Marginea acestei poliţe contrastează cu albul învechit şi aseptic afişînd un roşu violent cu margini portocalii ca nişte rupturi de soare, avertizînd că nimic nu este ceea ce pare a fi. În mijlocul tabloului tronează trei cutii – de tablă zic eu – iar în faţa lor zace un măr. Mă uit la tablou şi nu înţeleg ce poate fi interesant la trei cutii de tablă, în afară de a-ţi “face mîna” ca pictor. Vin în faţa tabloului şi îl privesc aşa cum NU se face, adică de aproape. Încep să caut cu atenţie detaliile şi pe măsură ce le găsesc încep să zîmbesc tot mai larg. Ei da, Olga rămîne un suflet ştrengar. Pe cutia mare bleumarin din stînga, pe care o simţi cutie de cafea mirosind a “bună dimineaţa” se zăreşte abia schiţat, în locul elegantelor curbe aurii pe care le cunoaştem din rafturile magazinelor, o floare uşor nătîngă şi o pasăre fluierînd a şmecherie şi indiferenţă faţă de suprafaţa de tablă pe care, datorită Olgăi, există. Pe cutia bleumarin din dreapta, idem – o zăpăcită de copilă încropită din 2-3 linii ţopăie zeflemitor la adresa aceleiaşi evident cutii de tablă. Între cele două cutii însă lucrurile devin serioase. Pentru că o altă cutie (!!!) ne împinge în faţa ochilor un albastru cerneală, fond pe care o pisică albă stă cu spatele la noi şi priveşte o lună galbenă ca o felie de cantalup atîrnînd între stele albe abia schiţate. Stau şi mă întreb oare ce cutie veche o fi găsit Olga, pentru că în zilele noastre eventual găseşti cutii cu Barbie sau cu Spiderman. Uf! Privesc tabloul şi simt cum mă provoacă. Şi dacă de fapt NU e o cutie? Îm? Mă uit la pisica mea, am uitat să vă spun că am o pisică a cărei culoare reprezentă să zicem antiteza pisicii albe pentru că este brună, şi constat că dumneaei priveşte dînd alene din coadă noul obiect de pe perete. Pisica mea este o conservatoare aşa că orice noutate este privită şi mirosită cu multă circumspecţie. În acest caz, după ce a fost mirosit şi inspectat pe toate părţile, tabloul a primit acceptul pisicesc mai repede decît aş fi crezut. Şi dacă pisica mea a văzut ceva ce mie mi-a scăpat? Credeţi că e o naivitate să gîndesc aşa ceva? S-ar putea să fie, dar asta nu mă deranjează.

Unde rămăsesem? A, da: “Şi dacă de fapt NU e o cutie?”. Dacă de fapt e o fereastră? O fereastră albastră de noapte senină pe care o pisică albă priveşte alene dînd leneş din coada albă, stufoasă, recunoscînd semne pe care noi le-am uitat, ignorînd cu fiecare fir de mustaţă şi cu o totală detaşare CONCRETUL. Pisica albă a întors spatele cutiilor de tablă, peretelui de faianţă, poliţei înguste, elemente palpabile ale concretului cotidian, şi îşi rezervă plăcerea de a visa, de a privi, de a pierde vremea. A lăsat în urmă mărul roşu cu care probabil s-a jucat pînă acum şi în care o pată de culoare galbenă aduce pe masa albă oglinda feliei de lună mierie ca un cantalup. Mă fascinează pisica albă, cu liniştea ei, cu visarea ei, cu gîndurile ei pisiceşti.

La un moment dat m-am gîndit că rama alb-gri a tabloului nu are ce căuta acolo. Aşa că am vopsit-o în roşu. Se potriveşte mai bine cu pisica albă, cu mărul, cu tot ce e acolo. Nu cred că Olga o să se supere. Ea ştie că pentru mine a privi un tablou este la fel cu a citi o carte. Pe o carte mai faci adnotări, mai subliniezi paragrafe care ţi-au atras atenţia, e ceva interactiv în a citi o carte. A privi un tablou este la fel de dinamic. De aceea cred că Olga nu o să se supere.
De cîte ori privesc acum tabloul meu nu pot să nu mă gîndesc cum ar fi dacă am învăţa să privim uneori lumea ca o pisică albă printr-o fereastră albastră: cu răbdare, cu atenţie, cu linişte, cu detaşare. Ca şi cum ai cîştiga un moment de respiraţie liniştitoare şi profundă, zălog de bucurie. Ca pauza mare de la şcoală. Cu inocenţă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu