Curgerea lumilor

Era un ritual dar atunci nu stia – portia de singuratate care se cerea din cind in cind, la lumina slaba a veiozei glob pamintesc, linga cartile aliniate pe rafturi, in seara calma care se adauga firesc visarii.

Copilul deschidea usa camerei sale si inainte de a intra anunta – “15 minute”. Usa se inchidea in urma sa incet, fara zgomote inutile. Odata unul din parinti intrebase: “Ce faci tu acolo, pe intuneric, numai cu veioza aprinsa?”. Copilul si-a privit serios parintele si a raspuns simplu “Ma gindesc”. “La ce?”. Asta era o intrebare la care era greu de raspuns, copilul nu avea niciodata raspunsul potrivit “Nu stiu…la de toate…” Parintii ridica usor din umeri - un copil pe care ei nu il inteleg. Copilul stie.

Usa inchide un univers si face loc altuia. In penumbra dulce a camerei ochii copilului se deschid – copilul vede universul, lumile care merg impreuna cu noi, dincolo de noi sau niciodata cu noi. Lumile acelea sint fantastice, lumile care uneori se vad iar alteori numai se simt. Lumile curg una pe linga alta sau una prin alta intr-o alunecare uriasa al carei zgomot nu exista dar se simte. Miscarea celesta, unica, de o energie imensa aprinde lumini de magnifica fascinatie in ochii copilului. Copilul vede, copilul simte; vederea curgerii incete a lumilor naste o vibratie pe care o resimte ca pe un freamat, o bucurie, uneori ca pe o teama. Cum sa explice bucuria acestei nemaiintilnite vederi, incercarea de a o pricepe, linistea pe care o dobindeste privind. Cum sa explice? Din cite cuvinte exista pe care sa le ia ca sa deseneze dimensiunea umana a implinirii pe care o simte privindu-si locul modest in lumile acestea toate in a caror separare se vede tesatura curgerii divine care le uneste. Cum sa explice?

Uneori lumile nu se vad ci se simt. Cit de puternica senzatie! Cum bate inima pricepind ritmul lumilor, cum se deschide undeva in adincul perceptiei sale o poarta veche, lesne de recunoscut, poarta de lumina si caldura, poarta de amintiri ancestrale, de senzatii stravechi, de pricepri fara vorbe – idiom stravechi, niciodata pierdut. Cum sa explice? Cum sa puna, in atit de putine cuvinte, plinatatea , nelinistea si mirarea fara margini pe care curgerea imensa si lenta a lumilor i-o da? Cum sa explice? Cum sa spuna cit de teama ii este faca pasul inainte, sa mearga mai departe, sa se afunde in curgerea aceea a vietii si cit de mult isi doreste sa o poata face. Stie ca inca e prea mic, inca e copil, curgerea aceea l-ar ameti, l-ar pierde poate. Dar cindva, intr-o zi, poate… Pina atunci creste purtind in piept dorul acela inexplicabil, tinjirea aceea a lumii nespuse, a curgerii imense, a lumilor vietii.

Mama o intreaba uneori : “Ce faci tu acolo, pe intuneric, numai cu veioza aprinsa?”. Fetita o priveste serios raspunzind “Ma gindesc”. “La ce?”. Asta e o intrebare grea, copilul nu avea niciodata raspunsul potrivit “Nu stiu…la de toate…” Parintii ridica usor din umeri - un copil pe care ei nu il inteleg. Copilul stie, ridica usor din umeri, usor de tot, ca un oftat inexistent – ea stie ca ei nu pot intelege.

Regina-Margareta-cu-matura

Uneori lumea se schimba. Asa, fara veste, dintr-o data, lumea se schimba. In timp ce noi plingem, ne numaram tristetile sau pur si simplu privim pe geam, lumea se schimba. Se impleteste cumva cu aripile noastre. Nu stiu cum face lumea treaba asta, cum devine ea, atit de perfect intrepatrunsa cu tesatura nespusa a aripilor noastre dar o face, iar atunci si numai atunci lumea si aripa se nasc una pe alta, ca un tot, ca o poveste.

Atunci si numai atunci iau matura in minii si matur – camerele crescute aiurea, culoarele care si-au schimbat directia, gindurile razlete si necuvenite, dezordinea din sentimente, tot. Zimbesc – e poate cea mai draga poveste a mea, iar ea este Regina-Margareta-cu-matura. Matura e un dar de la ea. Pare ciudat sa primesti in dar o matura? Poate. Dar este o matura de poveste care face lucruri de poveste.

In zilele in care lumea se dovedeste a fi prea strimba, in care diminetile seamana prea mult a seri, in care peretii camerelor nu te mai recunosc, atunci e ziua in care incrunti usor din sprinceana si lumea incepe sa se schimbe. Cind prietenii dispar, cind imaginea din oglinda ti se intoarce rece si necunoscuta, cind privirile ranesc si zimbetele politicoase se arata a grimase stupide – atunci si numai atunci lumea incepe sa se schimbe. Atunci cind ochii ustura in absenta lacrimilor, cind mina intinsa te impinge mai jos, cind usile se inchid iremediabil in spatele amintirilor frumoase, atunci si numai atunci inchizi usor pleoapele, iti tragi usor de tot rasuflarea si lumea incepe sa se schimbe. In ziua in care ai obosit prea tare incercind sa fii persoana pe care o visai sa fii, atunci inchizi ochii, stringi pumnii si lumea incepe sa se schimbe.

Asculti cu atentie orice zgomot, cit de mic – e liniste. Deschizi incet ochii, desclestezi usor pumnii si privesti in jur – lumea s-a schimbat! Ce bucurie, ce imensa pace, cit de multa lumina si liniste! Asa se renaste! In lumina, cu zimbet deschis si cu matura in mina! Da! Cu matura in mina! Iei matura, zimbesti, dar atentie, trebuie sa zimbesti cu tot sufletul, si pornesti la treaba. Maturi tot – gindurile negre, zimbetele false, usile inchise, oglinzile neprietenoase, zidurile reci, camerele crescute strimb…tot, tot, tot, pina ramine perfect curat – ca la inceput. O maaare pagina alba, curata, pe care poti scrie din nou. O noua poveste, sau aceeasi poveste dar un alineat nou. Dupa ce ai maturat constiincios, clipesti luuung, lung si cind deschizi ochii – gata, lumea s-a schimbat de tot. Sigur, semnele i-au ramas aceleasi – casele, tramvaiele, metroul, ziarele, serviciul, vecinii, telelvizorul, computerul, pisica, prietenii, vitrinele – totul e la fel ca inainte, numai ca lumea ta s-a schimbat iar tu iti apartii din nou tie si lumii tale. Hai sa zimbim impreuna – acesta e rolul maturii in vietile si povestile noastre.

Vedeti dumneavoastra, a fost odata ca niciodata o vreme cind eram si eu copil – bine, recunosc dar nu tocmai public si foarte timid, ca inca mai port in mine ceva din copilul de atunci – si copil fiind am primit intr-o zi o carte de povesti mica, fara desene colorate dar care o avea inauntrul ei pe ea: Regina-Margareta-cu-matura. O singura poveste are cartea cu pricina, dar e una minunata si din multele ei personaje putem scrie la nesfirsit povesti noi: Brahmanul-oarecare-care-nu-crede-in-reincarnare, Urechi-de-magar, Iepurita-roz, Vulpile-zburatoare…toate toate absolut toate se plecau respectuos in fata ei Regina-Margareta-cu-matura. Regina era perfecta, usor obosita dar atemporal minunata, ea matura mereu: camere crescute aiurea, coridoare ratacite, ginduri necuvenite…restabilea necontenit armonia. Ce slujba incredibila si grea sa restabilesti armonia!

Nu mi-a placut cartea atunci cind am primit-o, mi-a placut insa mai tirziu si imi place si acum.

(Cartea este “Roman din dragoste” de Maria Luiza Cristescu)