În faţa blocului

Mă uit pe geam cum plouă cu frunze. Nu, asta nu face parte din seria celebră a găinii cu trei picioare care a născut pui vii devenind astfel aproape mamifer. Nu. A venit toamna – atît. Vedeţi? Nimic senzaţional – a venit toamna şi afară plouă cu frunze. E a doua oară că plouă cu frunze. Prima dată era aşa.... la încropirea toamnei din ultimele amăgiri fierbinţi ale verii, dăduse o brumă de frig şi o ploaie pe măsură. Din cauza asta castanul meu a început să plouă şi el cu propriile-i frunze încă verzi. Azi e a doua ploaie, dar azi plouă numai castanul meu, cu frunzele strînse, răsucite, uscate, condimentînd frigul aproape iernatic şi ceaţa vagă, rară, deşiraaată rău.

Nu mi-a plăcut niciodată toamna, am văzut-o ca pe o moarte, ca pe un duşman, ca pe frigul care vine din pămînt cerîndu-şi copacii, frunzele, iarba, florile. De data asta însă..... de data asta văd toamna altfel. O văd ca pe blîndeţea grădinarului care pregăteşte florile pentru iarnă: pe unele le curăţă de frunze, pe altele le înveleşte în straturi groase de ziar, iar altora le face loc degrabă căci ele ştiu singure să înfrunte iarna. I-am scris iubitului meu: “Jurnal de frunze! Copacul de lîngă balconul meu e galben ca un puişor de găină. Plus că ieri am trecut pe sub ramurile mari mari mari ca o umbrelă zînească a unui copac cu frunzele atit, dar atît de galbene că se schimba lumina în poleială înfrunzită. Apoi a mai fost copertina transparentă, arcuită, de la cofetărie pe sub care am trecut după-amiaza şi era plină de frunze căzute: maro, triste, resemnate, palide, cred că de la mirosul prea tare de vanilie! Castanul meu se încăpăţînează să mai aibă şi frunze verzi!” Asta era acum oho! deja acum o săptămînă! Între timp castanul meu a început să plouă cu propriile-i frunze.

Da’ nu asta vroiam să spun. Ideea era că sîntem uite în noiembrie, e frig, e vremea cam de porc dar densitatea de copii ieşiţi la joacă în faţa blocului nu scade. La mine în faţa blocului e frumos: avem grădiniţe cu iarbă, cu flori, copaci de toate felurile şi copiii care să exploateze toate astea. Ăstora mici nu le pasă domnule; nu le pasă nici de frig, nici de ploaie, iar cînd o da zăpada – ehe! atunci să vezi! Au început să cadă frunzele (că de aici mă pierdusem în frunze şi toamne) iar ăştia mici – ecologişti convinşi, căci folosesc tot ce au la îndemînă din partea naturii, mărşăluiesc de-a pituluşu’ printre copaci făcînd fîş fîş fîş la fiecare pas. Dar fîş fîş-ul ăsta n-are niciun farmec dacă nu e accentuat cu îndîrjire şi expus publicului: “Mamăăăăăăăă, ia uuuiteeeee!” şi bate aprig din picioare împrăştiind conştiincios grămada de frunze uscate, taman nu demult adunate frumos într-o moviliţă ordonată. Deh! Copii! Iar de aici mi-am adus aminte o fază mai din vară. OK, nu era chiar vară, era sfirşitul lui septembrie dar caaald, frumooos, 100% vară.

Să vedeţi: ies eu într-o bună zi în faţa blocului, mă duc agale pe aleea dintre blocul meu şi cel de vis-a-vis că am treabă în oraş calculînd unde trebuie să merg şi ce am de făcut, timp în care trag cu urechea spre grupul de copii care profitînd de ultimele zile văratice ale toamnei, se joacă în spaţiul verde (ăla cu “Nu călcaţi iarba” – noroc că tăbliţa indicatoare cu pricina şi-a găsit alte utilizări luîndu-şi tălpăşiţa din gradina blocului). Ei, trecînd eu aşa cu un ochi la copii – că prea erau serioşi, ergo=situaţie neobişnuită – şi cu un ochi la drum ca să nu mă împiedic, avînd certe calităţi în acest sport, aud:
- Come on! Asta vine here!, this one aici şi… ei, come on, stay here!
Cu un efort de atenţie şi concentrare demn de celebrul agent 007, fără să fac chestia aia cu Bond! James Bond! adică în cazul meu Stănescu! Luminiţa Stănescu! disimulez, fac pe surda, merg ţanţoş, fac ochii roată şi zoom-ez (nu cred că există cuvîntul ăsta dar în filme aşa se petrec lucrurile) şi ce văd? Gaşca de copii, stînd roată pe genunchi în iarba încă verde, înfige aproape ceremonios şi sobru beţe într-o bucată de polistiren expandat, spre a deveni ulterior un fel de machetă a ceva între casă, cazemată şi armă SF! Aha! Deci asta era! Cînd mă repliez din 007 în Luminiţa Stănescu, evidenţa mă izbeşte fix în creştet:
Copiii din faţa blocului meu se joacă în limba engleză!!!!!!!!!
Halucinant! Năvălí calculatorul în faţa blocului! Nu la propriu, ci prin reprezentanţii şi beneficiarii săi direcţi – copiii, dar tot halucinant e! Ca mîine nu te mai lasă ăştia mici să le verifici carnetul cu note de la şcoală decît dacă le adresezi pe mail cerere oficială în engleză, franceză şi farsi – sau hindu – la alegere! Şi nu uitaţi să apăsaţi tasta “Enter”!

Peste vreo 2 săptămîni după întîmplarea de mai sus, am ceva treabă la Bucureşti şi calc pragul Tîrgului de Turism. Lume multăăăăă, de se calcă în picioare. Unii cară după ei valize pe rotile pentru depozitat pliantele publicitare pe care le culeg de la standuri – ca să nu plece omul cu mîna goală dacă tot a venit pînă acolo. Prin diverse colţuri şi colţişoare se fac degustări: care de peşte afumat, care de caşcaval aşternut pe crenguţe de brad, care de ceva care te afumă.... adică o ţuiculiţă, o pălincuţă, care cum are curaj! Frumos! Într-unul din pavilioane, pus cu fundul la expozanţi şi vizitatori că aşa se face pe la noi, o mică scenă pe care se perindă cu aprig cîntec şi joc artişti populari. S-ar aduna mai multă lume dar nu e loc. Asta nu e prezentare, e spectacol adevărat – fără fuste cu tivul imediat sub fund, fără craci azvîrliţi din şolduri sub pretextul că e dans. Aici sînt nişte tanti şi nişte neni care te lasă cu gura căscată. Dansează cu spatele drept, cu privirea înainte, şi îşi poartă hainele tradiţionale cu aşa o mîndrie că uite, recunosc, mie mi-au dat lacrimile! Apoi intră pe scenă 4 fătuţe frumoase ca Dumnezeu, ţinîndu-se de mînă una pe alta ca leac împotriva timidităţii, care timiditate plus emoţiile le face obrajii roşii. Şi încep fetele să cînte dragii mei. Toată lumea se opreşte din mişcare ca într-o poză mare în care numai cele 4 fete se mişcă într-un dans cuminte, înălţind voci de dive către noi. Toată lumea face poze, se stîrnesc şoaptele ca vîntul uşurel:
- Ăsta e folclor domne’, folclor adevărat.
- Daaa!
- Vai de mine ce voci!
- Pe astea nu le vede nicio televiziune domnule si uite cum cîntă.

Ei da, aceleaşi fete care peste o jumătate de oră se plimbau îmbrăcate ca orice adolescente cu blugi şi tricouri scurte, colorate ne-au transformat din vizitatori în spectatori. Ne-au amintit nişte valori, ne-au oferit o mostră de inocenţă, de Românie curată. Iar în timpul ăsta copiii din faţa blocului meu se joacă în limba engleză. Ptiu fir-ar să fie!

Vreau să cred

Deunăzi mă plimbam pe stradă spre una din zilnicele destinaţii anoste dar necesare, mergînd agale undeva între ploaie şi aşteptarea ei, privind firele iarbă înalte, profund verzi sub cerul lor de frunze mişcătoare. Năştea ceva ca o pace iarba, mă îndemna să mă pierd în gînduri fluide, să mă rostogolesc într-un hohot de rîs demult aşteptat. Este uimitor cît de simplu poţi păşi în două lumi deodată – un pas pe asfaltul încins, un pas în lumea pipăită de un vis de-al meu. Mişcătoare imagini plane alternează vertical cu fiecare pas, reuşind să ataşeze fiecărei realităţi o nedefinită visare. Ce caut? Care lume, gînd sau culoare mă vrea?

Aşa se întîmplă mai mereu, tot caut cîte ceva scotocind în cap conexiuni aleatorii sucind şi răsucind sinapse şi aşa destul de nelalocul lor şi dintr-o dată cuvintele încep să curgă aşezîndu-mi-se în minte în straturi răcoroase.
Este vorba despre a vrea, despre a crede. Cred în multe lucruri, nu cred în altă mulţime de lucruri dar descopăr că mai există şi lucrurile în care aş vrea să cred.

Vreau să cred în frumuseţe. Vreau să cred că toate culorile zîmbesc. Vreau să cred că oamenii nu mor ci merg să împlinească divin de omeneşte o rotunjime perfectă a vieţii. Vreau să cred că nu eu sînt omul greşit, vreau să cred că nu lumea aceasta este greşită. Vreau să cred că lacrimile de frumos şi dragoste se întorc în ploi tămădutoare. Vreau să cred că în fiecare om există o imensă poartă solară care se poate deschide adăugînd lumină luminii. Vreau să cred în toate astea cu tărie, cu avîntată îndîrjire, cu bucurie. De ce? Iată de ce:

Cîndva, într-un oraş mare, într-o seară, cineva a semnalizat dreapta, a rotit volanul maşinii elegante şi a urcat dealul cu drumul lui şerpuitor şi strîmt pînă cînd toate luminile oraşului s-au aşternut la picioarele noastre. A oprit maşina în acel loc şi ne-am apropiat de balustrada care transforma neaşteptat tot dealul într-o terasă mare cu vedere panoramică.

- Îmi place oraşul noaptea, ai spus. Pentru că numai noaptea e plin de viaţă, se aprind toate luminile, e ca şi cum ai putea vedea oamenii trăind. Ziua tot oraşul ăsta e o imensă albie secată, plină de pietre.

Ca şi atunci şi acum cînd îmi aduc aminte mă întristez. Aş vrea să pot face un gest, să spun ceea ce este de spus, aş vrea să fi făcut acel gest, să fi spus acele cuvinte! Timpul însă, prea rar este aliatul nostru. Timpul acelor cuvinte a trecut. Acum însă pot face altceva – pot să îmi imaginez din nou că sînt acolo sus, că mă pierd aproape în sclipirile care împart întunericul în artere şi vase prin care curge lumină şi viaţă, pot să întind mîna, să îţi prind umărul, să-ţi întorc privirea către mine şi să-ţi spun:

- Mulţumesc. Mi-ai arătat cea mai adîncă tristeţe a ta, cea mai mare temere căreia îi faci loc în viaţa ta, îi faci atît de mult loc încît tu crezi că înghite tot: dragoste, tandreţe, curaj, poftă nebună de viaţă, împărtăşire, tot! Dar eu ştiu că nu este aşa! Da, noaptea este strălucitoare în oraşul acesta superb, dar ziua....ziua este adevărată! Poartă cu ea lumina adevărului, a ridurilor care se văd, dă în vileag locurile în care te poţi ascunde...da, uneori lumina zilei e greu de îndurat. Mai ales dacă trebuie s-o întîmpini singur – cu adevărat singur. Ştiu exact cum este. Dar vezi tu, nu ştiu cînd, nu ştiu cum, pur şi simplu s-a întîmplat, deşi se spune că niciodată nimic nu se întîmplă pur şi simplu – dar ziceam că s-a întîmplat să dobîndesc un gînd. Un gînd care mi-a spus că nimic din toate astea nu este adevărat. Numai imaginaţia noastră ne face să suprapunem realităţii ceva din noi înşine – ceva bun sau nu tocmai, ceva vesel sau trist, ce avem şi noi la îndemînă. Şi dacă tu ţi-ai rupt de undeva curajul necesar să îmi arăţi ... ei bine, voi face acelaşi lucru, numai că de data asta îmi voi aduna tot curajul, supunîndu-mă chiar propriei temeri de ridicol şi îţi voi spune aşa:

- Şi ce dacă merg pe această stradă, eu pot fi oriunde vreau să fiu şi văd cum se transformă asfaltul sub ochii mei, înălţînd iarbă curată şi verde dintr-un capăt în celălalt iar oraşul devine un vis plutitor cu semafoare înfipte în iarba care acoperă orizontalul ca o vindecare fără margini.

Asta vreau să dăruiesc – o viziune naivă dar vindecătoare.

O să spuneţi şi voi că sînt naivă? OK. Dar acum văd cît de bine este să pot fi naivă, să pot aşeza peste orice întîmplare nedorită, un tablou al naivităţii mele, care vede lumea verde, înflorită, bucuroasă, caldă. Pentru că tocmai asta mă împlineşte surprinzător de dulce şi de suav.

Barza din Ţara Graniţelor

Aveam vreo 5 ani cînd am fost prima dată la mare. Două lucruri mi le amintesc puternic din prima mea vacanţă la mare: vîntul de pe plajă, despre care am aflat mai tîrziu că se numeşte briză şi faptul că am făcut otită. Briza m-a făcut să cred îmi este frig aşa că mama mea şi-a scos din bagaje o rochită de casă albastră cu imprimeuri şi m-a invelit cu ea – asta a fost prima mea costumaţie de plajă! Otita mea ne-a făcut în schimb să ne întoarcem acasă cu cîteva zile mai devreme. Mai apoi am aflat că în general copiii cînd merg prima dată la mare răcesc, fac viroze, otite etc dar ăsta nu trebuie să fie un motiv de panică. Cert este că am rămas îndrăgostită de mare. Ştiţi, noi mergeam la mare cu cortul. Încărcam valize imense sau cîte un rucsac de dimensiuni aproape montane, călătoream o noapte întregă cu trenul iar dimineaţa eram pe plajă! Ei, bineînţeles că niciodată nu aveam răbdare să montăm cortul, să desfacem bagajele, aşa că aşteptam atît cît să ridicăm aproximativ cortul şi apoi mă strecuram printre beţele de susţinere peste care atîrna pînza groasă de doc gri deschis cu fîşii albastre şi mai mult pe dibuite îmbrăcam costumul de baie după care alergam pe plajă, aruncam ghemotoc prosopul de baie pe nisip şi mă duceam spre mare cu atîta suflet de parcă viaţa mea ar fi depins de acea mereu primă întîlnire cu valurile. Nu ştiam că asta mă va defini pe vecie, nu ştiam că asta se numeşte patimă, nu ştiam că patima nu se smulge niciodată nici din trup, nici din gînd. Nu ştiam că patima trăieşte înflorind fiecare atom al meu – eram neştiutoare, eram inocentă, eram numai o copilă care plîngea cînd se despărţea de mare.

Este diferită marea văzută în vacanţele petrecute la cort! E însoţită de sunete, de culori, de mirosuri. Sunetul picioarelor goale afundîndu-se în nisip – fîş, fîş, fîş; sunetul uşor ridicol al şlapilor ridicînd nisipul în spatele lor ca o maşină de curse de dimensiuni complet greşite – flapfff, flapfff, flapfff. Culorile sînt ameţioare! O fi Marea Neagră mai săracă în nuanţe mediteraneene, dar Marea Neagră în nopţile cu lună plină, cînd valurile aproape dispar, e oţel curat şi perfect strălucitor sărutat din cînd în cînd de ascuţite străfulgerări de argint! Iar mirosul... mirosul de sare vie împletită cu însăşi necuprinderea mării! Mirosul acesta nu se uită, mirosul acesta naşte păcate şi patimi dulci.

Îmi place să stau întinsă pe nisip, să nu mişc nici măcar un deget, să simt cum mi se încinge pielea desfătată cu raze fierbinţi, subţiri, aurii; îmi place la nebunie să mă las iubită de soare.
Apoi îmi place să mă plimb pe malul mării – banal, simplu, demodat chiar. Fară şlapi, fără pantaloni scurţi sau eşarfe legate în talie; cu costumul meu de baie fără brizbrizuri, cu picioarele goale ca cea mai frumoasă goliciune. Este o ţară la întîlnirea dintre apa mării şi ţărm. Linişte, aer sărat şi umed, un picior în apă, unul pe nisipul nici ud nici uscat, soarele arde, briza te face să nu-l simţi. E ţara zîmbetului. E locul unde eu sînt mereu fericită. Acolo am voie să fac lucruri aşa... cu iz desuet – să adun scoici şi pietre, să mă doară în cot dacă sînt grasă sau slabă, înaltă sau scundă, să nu dau doi bani pe părerea nimănui de spre mine, să mă simt bine cu mine însămi, să visez. Este locul în care ştiu că nu-mi pierd niciodată inocenţa pentru că nu trebuie să aleg, să decid, să mă rup între luciditate şi patimă.

Îmbinarea apei cu nisipul grunjos este lumea dintre două lumi, este ţara graniţelor – acolo unde pot fi mereu pe graniţă trăind echilibrul jinduit cu atîta flacără şi atîta asprime, unde nu trebuie să aleg pentru că totul este deja perfect, venind din cea mai frumoasă, inocentă şi curată linişte. Este atît de simplu! Şi atunci mă întorc şi zic: de ce avem nevoie de o ţară a graniţelor ca să ne regăsim? De ce trebuie să tot facem alegeri, să decidem despicînd inexistente fire în patru, in paişpe, în şaişpe – oricum nu are importanţă, am uneori senzaţia că tot nu sîntem mulţumiţi de alegerile noastre. Vrem să rămînem pe graniţă – eu una sigur aş vrea.

Aveam o jucărie: o barză care bea apă dintr-un fel de fîntînă. Pe mine mă fascina jucăria asta: puneam apă în fîntîniţă, mişcam uşor barza şi ea începea un soi de dans unidimensional şi hipnotic prefăcîndu-se că bea apă apoi îndreptîndu-se graţios afişînd întreaga ei zvelteţe de barză, apoi aplecîndu-se iar spre apă şi tot aşa, multă vreme, lucru de mirare pentru o jucărie fără cheiţă – să se mişte singură atîta timp. Eu chiar credeam că barza mea de plastic bea apa! Ei, am aflat după aceea că de fapt era un simplu joc cu greutăţi şi contragreutăţi – cînd acestea se echilibrau barza se oprea. Dar asta a fost singura jucărie căreia aflîndu-i secretul nu am destrămat o uimire ci am am găsit un motiv să o admir şi mai mult – căci se dovedise a fi o barză foarte inteligentă şi inventivă.

Acum mă gîndesc că barza mea de jucărie încă îmi place, deşi nu o mai am, mai ales pentru că în afară de faptul că purta în ea inventivitatea creatorului ei, a căpătat în imaginaţia mea viaţă proprie şi nu este nehotărîtă mişcîndu-se perpetuu înte apă şi verticală, pur şi simplu nu vrea să ia nicio decizie care să îi schimbe viaţa ei de barză definitiv! Rămîne pe graniţă! Ea trăieşte în ţara graniţelor pentru că aşa vrea, iar asta nu o face să dispară din realitate! Dimpotrivă, o face infinit mai reală, mai umană.

Tare mult mi-aş dori să mai găsesc undeva o jucărie din aceea! Aş aşeza-o frumos pe birou în faţa ferestrei, i-aş da apă să bea şi urmărindu-i pendularea senină aş călători mereu cu ea în Tara Graniţelor. Cum? Păi mă gîndesc să ne facem paşaport!

Patria mea

Grigore Leşe: “Nu poţi înţelege viaţa aceasta dacă nu te laşi plouat pînă la piele, dacă nu ai un pic de boemie […]”

Îmi aduc aminte: eram cu Isabela – îmbrăcate fooaaarte pompos, după moda acelei veri, cu bluziţe albe, simple şi fuste scurte, colorate, învolănate, cu jupoane complicate pe dedesubt apretate sîrguincios şi călcate cu precizie chirurgicală. Rezultatul era o nebunie de volănaşe învoalte ca nişte bezele de bumbac! Erau timpuri romantice! Iar noi eram aşa mîndre de fustiţele noastre noi! Scopul acestei impresionante etalări de volănaşe şi dantelă era o plimbare în centrul oraşului pe fundalul unei superbe zile de vară. Asta pînă a început ploaia – o ploaie adevărată de vară care a transformat oraşul într-o lagună iar volănaşele noastre în triste bucăţi de pînză sprijinite de jupoanele brusc dezumflate. Toată munca aceea migăloasă redusă la nişte biete bucăţi de bumbac colorat şiroind apă de ploaie şi apret! Era un dezastru! Dar ploua atît de frumos! Aşa că ne-am descălţat, ne-am luat sandalele în mîini şi am pornit rîzînd la drum prin ploaia caldă care curgea şiroaie, mergînd fără grabă şi stîrnind vălurele în apa care ne ajungea pe alocuri pînă la glezne. Aceea a fost o ploaie adevărată şi o plimbare pe măsură! Nu înţeleg de unde vine bucuria de a te lăsă plouat pînă la piele dar e aşa de bine!

Asta mi-am amintit în timpul emisiunii la care era invitat Grigore Leşe. Apoi m-a cucerit felul în care vorbea. Avea o dulceaţă aparte vorbirea lui. Mi-am zis că asta vine probabil de la cuvintele pe care le foloseşte. El nu zice a cînta ci a hori, nu zice voce zice glas, nu zice nebunia frumosului ci zice sminteala frumosului. Asta e o expresie superbă – sminteala frumosului! Undeva într-un colţ mov al minţii mele – nu ştiu de ce îmi imaginez că este mov – definiţia smintelii este alta decît cea din dicţionar. Colţişorul acela de creier plin de conexiuni mov are obiceiul să îmi joace feste aducîndu-mi în gînd noţiuni, imagini şi gesturi pe care n-am habar de unde le găseşte! Demonstraţie: eram împreună cu mătuşa mea de la Bucureşti într-un hotel din Budapesta declarat de 4 stele. Lume din toate colţurile pămîntului vine şi pleacă zilnic. Noi intrăm într-unul din cele patru lifturi făcînd loc unui cuplu de nemţi să vină şi ei. Dumnealor refuză politicos şi aşteaptă la alt lift. Închid uşile şi mătuşă-mea zice: “Nemţi na! Ce vrei? Ăştia sînt mai reci, nu ca noi – latinii”. Asta declanşează în colţul meu cel mov de creier o imagine aproape apocaliptică: uşile liftului se deschid iar eu ies îmbărcată cu un poncho colorat, o pălărie imensă şi cînt cît mă ţin amigdalele: a ia ia ia iaiiiiiiiiii morenaaaaaaaaaaaa! Apocaliptic! Aşa funcţionează colţişorul cu pricina, aşa că nu mă mir să găsesc acolo că sminteală nu este egal cu nebunie, cu pierderea judecăţii, cu tulburarea minţii. Sminteala este pentru colţişorul mov al minţii mele ceva frumos, împletit din entuziasm, din visare, dintr-un fel de tulburare a calmului, un soi de efervescenţă. Verific dicţionarul pentru că nu mă pot abţine şi găsesc o ultimă explicaţie pentru sminteală: răstălmăcirea cuvintelor cuiva. Nu-i aşa că sună bine “sminteala frumosului” chiar şi după dicţionar? Adică “răstălmăcirea frumosului”. De ce nu? Răstălmăcire, tălmăcire, tîlc, rost, rostuire!

Aşa am crezut, că am priceput dulceaţa vorbirii lui Grigore Leşe prin cuvintele pe care le foloseşte. Greşeam. Nu adunasem toate elementele pentru că era mai mult decît atît. Era FELUL în care vorbea: din suflet, cu suflet, cu dragoste, cu duioşie! Cu multă duioşie şi cu mult respect pentru limba română şi pentru oameni. Iată un exemplu din cîntecele adunate de el: “A trăi o zi sau două şi s-o duce ca şi-o rouă” şi el zice treaba asta cu atîta drag! M-am gîndit că în limbaj “modern” ar veni cam aşa: “Ce vrei dragă, asta este, trăim cît trăim după care pa! Murim!”. Atît de cinic, de fals, de superficial mi s-a părut dintr-o dată limbajul nostru urban cu pretenţii de modernism, de oameni evoluaţi! Şi-atunci am înţeles, am desluşit acel dor care mă încearcă uneori şi pe care n-am ştiut să-l definesc pînă acum. Dorul acesta nedefinit mă încearcă de fiecare dată cînd vin dinspre Bucureşti cu maşina şi în faţă, printre curbele care urcă şi urcă şi urcă se deschide dintr-o dată valea sprijinită de dealurile prinse ca într-o horă şi ceva la vederea acestui peisaj familiar îmi încălzeşte inima. Acum ştiu - mi-era dor de patria mea. Îmi ESTE dor de patria mea, de tot ceea ce clădeşte patria mea!

Mi-e dor de sminteala frumosului care naşte hore, doine şi balade, care izvodeşte cu migală cusături pe borangic de poveste.
Mi-e dor de limba română căreia nu-i pasă dacă o scriem cu î din i sau din a.
Mi-e dor de limba română vorbită, spusă din suflet, cu suflet.
Mi-e dor de patria mea cea făcută din încreţirea şi neliniştea pămîntului căreia îi zicem deal sau munte.
Mi-e dor de patria mea făcută din calmul pămîntului căruia cîmpie îi zicem.
Mi-e dor de şuvoaiele de lumină care scaldă pămîntul patriei mele şi cărora le zicem rîu, fluviu, mare.
Mi-e dor de patria mea care transcede palpabilul şi geografia înăţîndu-se din spiritul locului şi al oamenilor, clădindu-şi trupul eteric dar nu trecător!
Mi-e dor de patria mea cea măiastru alcătuită pe care mereu căutînd-o tot mai anevoie o găsim!

Semnele

Cînd eram în şcoală aveam o problemă cu compunerile – îmi plăcea să scriu conţinutul – cuprinsul adică, dar introducerea şi încheierea îmi erau nesuferite, aşa că le expediam scurt în cîte o propoziţie. Evident această concizie exagerată făcea ca notele mele la compuneri să scadă cu un punct - două. Şi pentru că funcţia creează organul, am păstrat acest obicei din timpul şcolii, perpetuîndu-l! Uneori însă mi se întîmplă tocmai contrariul – ca şi acum – ştiu introducerea, ştiu încheierea, imi pune probleme cuprinsul!
Introducerea e foarte simplă, brutal de simplă: într-o noapte am visat că sînt fericită. Ştiu că au trecut mulţi ani din noaptea aceea, dar de atunci şi pînă acum, visul în care am fost fericită m-a bîntuit necontenit şi nu m-a bîntuit ca o dulce amintire! O, nu! Mai mult decît atît, s-a transformat într-o devoratoare obsesie. Uneori reuşesc să mă smulg acestei obsesii iar atunci mi se întîmplă lucruri extraordinare!
Ei bine, aici incepe cuprinsul iar eu nu ştiu cum să explic... Este vorba de tablouri, tablourile Olgăi mai exact. Adică nu tocmai despre tablouri, ci despre ceea ce este în spatele lor, sau... Of! Sinceritatea este atît de complicată! Ziceam că este vorba de tablourile Ogăi. Ştiţi... prietena mea Olga, pictoriţa frumoasă ca o zînă! Am aşteptat cu nerăbdare noua ei expoziţie aşa cum aştepţi un prieten pe care nu l-ai mai văzut de mult. Îi ştiam stilul, îmi era dor de pînzele sobre pline de întrebări timide din care răzbătea pe ici-colo cîte un crîmpei temător de zîmbet. Greşeam, evident greşeam, nu luasem în calcul timpul. Timpul este cel mai grozav sculptor de caractere, de impresii, timpul modelează în noi felul în care dăm expresie sinelui nostru; cu condiţia să îi recunoaştem timpului această calitate şi să ne permitem nouă înşine să ne lăsăm modelaţi de această latură subtilă a timpului.
Era o explozie. Toţi pereţii se dematerializaseră aruncînd spre mine esenţa acelor tablouri. Acea esenţă m-a făcut să întorc spatele picturilor pentru că nu puteam să le privesc – mă copleşeau! Era atît de multă viaţă, pulsa atît de mult orgoliu dar era orgoliu curat şi frumos, fiecare bucată de pînză minuţios lucrată era sfidătoare dar nu ne sfida pe noi privitorii ci timiditatea. Olga mea şi-a luat inima în dinţi şi s-a pictat pe sine însăşi aşa cum este ea pe dinăuntru. După care a respirat adînc şi a făcut ca fiecare tablou să spună “Priviţi-mă bine!. ASTA SÎNT EU!”. Acesta este un gest de curaj – să te arăţi lumii dezgolită de aparenţe, de stratul gros al convenţiilor, de tabuurile impuse, de teama că s-ar putea să fii respinsă. Esenţa care ţipa din fiecare pînză era dăruirea sinelui. Nu este nimic simplu într-o astfel de dăruire. Doare fiecare tuşă de culoare care spune despre tine adevărul. Costă fiecare linie care dezvăluie temeri sau speranţă sau visare. Totul costă! Sinceritatea însă costă al naibii de mult!
Asta am vrut să spun, că miracolul care s-a produs în acea zi în galeria de artă nu a atins-o numai pe Olga, ne-a atins şi pe noi! Am văzut nobleţea sincerităţii, am văzut sensul dărurii acesteia, am văzut şi am înţeles cît miez cald şi plin de viaţă aduce în lumină împărtăşirea sinelui. Am văzut strigînd din fiecare culoare exact lucrul pe care mi-am dorit mereu să îl fac, dar mi-a lipsit curajul. Cred că a venit timpul să fac şi eu acel unic lucru care să însemne “Priviţi-mă bine! ASTA SÎNT EU!”.
Şi mai vreau să spun ceva: atunci am văzut SEMNELE!. Sînt semne peste tot în jurul nostru; semnele bucuriei, ale dăruirii, ale fericirii. Nu ne uităm la ele! Trecem pe lîngă! E mai comod aşa, aşteptînd nu ştiu ce moment, nu ştiu ce împrejurare. Am fost fericită în seara aceea, la expoziţie. Am fost cu adevărat fericită. Frumuseţea şi sinceritatea mă fac fericită. Asta este lecţia pe care am învăţat-o: fericirea vine din direcţii neaşteptate!
În acea seară am primit o certitudine şi o revelaţie. Certitudinea este că din clipa în care esenţa acelor tablouri mi-a pătruns în chiar măduva structurii mele de om, am ştiut că visul în care am fost fericită nu mă va mai bîntui niciodată.
“Necunoscute sînt căile Domnului” asta ni se spune şi o ştim. Revelaţia mea este aceasta: “Necunoscute sînt căile Omului!”.

Furia şi sîngele

De fiecare dată cînd am vrut să renunţ şi vai, de cîte ori am vrut să renunţ la atît de multe, m-a împiedicat furia. Peste fiecare moment în care aproape tînjeam la renunţare, a venit furia – amplă, clocotitoare, neînduplecată. Nu revoltă, nu îndîrjire, nu hotărîre – nimic din ceea ce plămădeşte oamenii puternici – pur şi simplu furie. Poate că este adevărat ce se spune despre ură şi dragoste – că le desparte un singur pas; s-ar putea să fie exact pasul pe care îl fac mereu între furie şi speranţă. Furia poate fi un sentiment constructiv – pentru mine uneori este căci ia naştere din adunarea fiecărui ultim strop de energie torsionînd fără milă fiecare celulă pînă la comprimarea propriului meu ADN care se ţîşneşte apoi ca un arc zgîriindu-mă pînă la sînge iar vederea acestui sînge îmi spune că trăiesc, încă mai trăiesc, aşa că nu imi permit luxul de a renunţa.
Aceasta e furia pe care o ştiu, o cunosc intim, mă dezmembrează şi mă reclădeşte. Aceasta este furia pe care o iubesc. Desigur că există însă şi furia pe care o urăsc profund, visceral şi complet – furia neputincioasă.
Uneori îmi imaginez că privesc viaţa – ce enervant de preţios sună chestia asta cu viaţa – ca pe un tablou vivant. Asta pînă în clipa în care tocmai viaţa – această ridicolă exprimare preţioasă, se întoarce către mine şi îşi înfige degetele în ochii mei arătîndu-mi SÎNGELE în timp ce eu urlu de durere. Şi nu este sîngele Domnului nostru Isus Hristos, ci este sîngele inocenţei moarte.
Eram în metrou privind absentă în jurul meu, cu gîndul la drumul cu autocarul pînă acasă, planificînd ziua următoare, încercînd să ignor micul cerşetor urcat la una din staţiile cărora le pierdusem şirul. Ca de fiecare dată, mă prefac absorbită în cine ştie ce calcule şi afişez o figură impasibilă aşteptînd să se termine litania cerşelii care precede traversarea vagonului de metrou cu mîna întinsă pe la fiecare călător. Îmi pregătesc ceva bănuţi şi îi ofer cerşetorului pe care apoi îl privesc fix de parcă mi-aş fi cumpărat cu preţul celor cîteva monede dreptul de a-i scotoci viaţa. E un copil. Un copil surprinzător de frumos, cu faţa rotundă, lipsită de rigiditatea şi vidul de expresie date de un trup prea slab. Nu pare a avea mai mult de 11-12 ani. E îmbrăcat destul de bine pentru vremea rece de afară dar are picioarele desculţe. Are faţa curată, hainele curate, numai picioarele goale au adunat praf şi mizerie. Ţine în braţe, bine proptit de trupul împlinit un frăţior mai mic. Dintr-o pungă scoate un biscuite şi îi dă celui mic să mănînce după care scoate sticla cu biberon şi face o întregă echilibristică între smuciturile metroului ca să nu scape pe jos biberonul sau ambalajul biscuitelui. Cel mic trage cu sete din biberon nişte apă sau poate e ceai, nu ştiu şi în final după ce pune cu grijă biberonul în pungă, fratele “cel mare” face o scurtă verificare asupra ţinutei fraţiorului: îi potriveşte hăinuţa la spate, îi aranjează căciuliţa şi botoşeii după care... după care, cu multă dragoste, atenţie şi tandreţe îi aranjează celui mic o şuviţă rebelă care cădea pe frunte. Pentru cîteva secunde am uitat să respir. Îmi simt lacrimile urcînd şi le opresc cu greu în ultimul moment căci pentru numele lui Dumnezeu, chiar nu vede nimeni? ASTA ESTE DRAGOSTE! ADEVĂRATĂ! Copilul acesta arată într-un singur gest tandreţea, grija, dragostea care ocroteşte, dragostea care luminează. Metroul se opreşte în staţia următoare. Băiatul coboară repede şi în drum spre următorul vagon face un scurt ocol şi aruncă ambalajul de biscuiţi în coşul de gunoi! Intră şi uşile se închid în urma lui. Cu riscul de a fi privită critic şi de a fi considerată prost crescută continui să mă uit la copilul acesta surprinzător. Îngenunchiază şi ia de la capăt litania cerşelii care precede traversarea vagonului de metrou cu mîna întinsă pe la fiecare călător. Atunci am văzut SÎNGELE şiroind pe pereţii vagoanelor de metrou. Şi nu era sîngele Domnului nostru Isus Hristos, ci sîngele inocenţei moarte.
Am vrut să mă ridic în picioare şi să strig: “Dumnezeu trebuia să mai dea o poruncă – să nu îngenunchezi!” şi îmi spun că ar fi trebuit să facă EL cumva astfel încît să nu permită să le fie ucisă copiilor inocenţa. Rămîn însă pe scaun consumată de furia pe care o urăsc – furia neputincioasă.
De ce ne lovim oare cu adevărat atunci cînd ne lovim de zidul neputinţei?

Luna, eu şi Pisica de Cheshire

Era Lună Nouă. Crai Nou adică. Nu ştiu de unde vine denumirea de Crai Nou dar mei îmi place aşa. Era deci Lună Nouă – Crai Nou pe o noapte senină şi călduţă. Toate astea m-au îmbiat să ies pe balcon să văd feliuţa de Lună subţire-subţire atîrnînd pe cer ca o gondolă. Şi ce să vezi? Luna zîmbea! Să explic: mă uitam la feliuţa nostimă de Lună şi la un moment dat am observat linia subţire care întregea rotundul ei – un contur uşor ca o părere, vag luminos, încadra marginea completă a Lunii decupînd subtil din valul de cerneală neagră a cerului un disc abia-abia o nuanţă mai deschis. Am privit cu atenţie acest echivalent personal al unei descoperiri astronomice confirmîndu-mi că nu e o părere. Puteam distinge partea umbrită a Lunii “sprijinită” în partea de jos de frumosul Crai Nou.
- Luna zîmbeşte, am conchis.
Şi din momentul acela mi-a devenit mult mai simpatică. Ba chiar privind cu insistenţă şi fără să clipesc, zona luminoasă începea să se desfacă spre margini ca şi cum Luna şi-ar fi ţinut palmele sub bărbie, cu degetele răsfirate.
Mi-am imaginat Luna stînd cu coatele pe pervazul unei ferestre imaginare, cu palmele desfăcute sub bărbie, privind absentă cine ştie unde şi zîmbind. Parcă stătea la şuetă Luna. Dar cu cine? Fac ochii roată să găsesc steaua sau constelaţia potrivită. Ei, aici încep problemele. Ştiu să recunosc Carul Mare, Carul Mic e prea mic, iar Centura lui Orion o recunosc din prima atîta că nu pricep dacă Orion – constelaţie fiind e cu capul în jos sau cu capul în sus. Am în bibliotecă un ditamai Atlas Geografic General – atlas nu glumă atîrnă 2-3 kile, nu ca astea de acum, subţirele de le zboară vîntul din raftul librăriei. În fine, mă cam ia valul azi – am ditai atlasul şi nu mă uit pe hărţile astronomice să văd cum stă Orion pe cer în luna Martie – cu capul în sus sau cu capul în jos. Ruşinos! Mai ales dacă mă gîndesc că atunci cînd eram mică vroiam să mă fac cosmonaut. Eh! Ce frumos era! Cum visam eu cu ochii pe atlas la Pămîntul văzut din spaţiu. Ştiam şi treptele de viteză cosmică. Explicaţie. Esenţial lucrurile stau cam aşa: ca să poţi ajunge în spaţiu cu racheta, musai să ai o viteză adecvată. În plus, în funcţie de viteză stai pe o orbită sau alta. Prima viteză cosmică e suficientă ca să te înscrii ca satelit artificial. A doua viteză cosmică e suficientă unei rachete ca să se înscrie pe o orbită şi să se învîrtă în jurul Soarelui ca o planetă. Iar cea de-a treia viteză cosmică asigură ieşirea unei rachete în afara Sistemului Solar. Cool! Sau în traducere clasic românească – straşnică treabă! Ce ziceam? Aoleu, iar am deviat – am zis eu că mă cam ia valul azi! Ziceam de Orion. Adică nu, ziceam de Lună. Care Lună stă la şuetă cu ceva stele. Cu care stele nu ştiu, tocmai ce am demonstrat că nu mă pricep să le identific.
Ia să încercăm noi ceva. Oare mă aude?
- Doamna Lună! Doamna Luuunăăă!
Nimic. Cred că e cam departe. Sau e pur şi simplu distrasă de muzicile astrale. Cine ştie? Dar parcă.... parcă seamănă un pic cu Pisica de Cheshire. O ştiţi pe Pisica de Cheshire? Cea din “Alice în Ţara Minunilor”. Care apărea şi dispărea pe bucăţi. Am fost şi eu o dată pisică de Cheshire. Ştiţi, eu am o pisică bruneţică şi sperioasă rău. Intr-o zi ne alergam prin casă. M-am ascuns după o uşă şi am scos numai capul zicînd “Ha ha!” La care pisica mea a făcut “Hhhhhhhh!”, s-a zbîrlit toată şi a fugit mîncînd pămîntul. “Ce s-o fi speriat aşa?” mi-am zis. În secunda următoare am realizat că biata de ea văzuse un cap pe marginea unei uşi. Îngrozitor! Am rîs spasmodic – m-am văzut pisică de Cheshire!
Concluzie: Luna, eu şi Pisica de Cheshire facem un trio formidabil!

CLAVICULA

E greu să fi femeie în ziua de azi? Ei, adevărul e că nu a fost uşor niciodată. Şi probabil că nu e uşor nici să fi bărbat. Despre a fi bărbat nu ştiu decît ce îmi doresc eu de la un bărbat. Despre a fi femeie ..., ei, e complicat. Încă tot nu ştiu să definesc “universal” ce înseamnă a fi femeie. Nici eu de multe ori nu mă regăsesc complet într-un model-tipar-schiţă-definiţie care există de cînd, cum “de cînd?”, tiparul ăsta e din totdeauna!. Nu mă simt femeie după cum cere standardul. A fi femeie trebuie să fie ceva mai mult decît o definiţie. Ce percepem noi e o împletire între cerinţa societăţii, rădăcina ADN-ului arhaic, aşteptările masculilor şi ... şi unde mai încape ce doreşte o femeie ca să se simtă femeie?
Se zice că trebuie să ştii să te iubeşti pe tine ca să ştii să iubeşti pe alţii. Poate să pară egoist la prima citire, dar iubirea nu are în esenţă nimic de a face cu egoismul. Sînt ireductibile, iubirea şi egoismul, aşa s-au născut.
Eu sînt femeie, aşa că încerc să privesc lucrurile din această perspectivă. Nu pot fi universală, mă mulţumesc cu colţişorul meu de privit lumea. Mi-a plăcut ceva spus de o femeie inteligentă, frumoasă, de succes. Cam aşa ceva “Fiecare femeie trebuie să găsească ceva care să îi placă, în propria-i persoană. Ceva de iubit la tine însăţi.” M-am gîndit că e OK, uşor. Pînă la urmă, indiferent dacă natura a fost sau nu darnică cu tine, te-a înzestrat sau nu cu frumuseţe fizică, în mod evident şi logic, există ceva în fiecare om, ceva personal, intim, ca o comoară desluşită cu încîntare şi ferită cu grijă de ochii celorlalţi, care să te facă să te îndrăgeşti pe tine însăţi şi să te priveşti ca pe deţinătoarea secretă a celei mai frumoase pietre preţioase. Ştiţi cum e cu teoria şi practica? Aşa a fost şi aici. Am încercat să aplic teoria pe mine, experiment menit să îmi restabilească uneori şifonatele impresii despre mine însămi. Hm! S-a dovedit că nu e chiar aşa de simplu. M-am uitat în oglindă de nenumărate ori, învîrtindu-mă cu toate profilurile pe care cunosc, încercînd să inventez altele, dar n-a ţinut. E greu să concurezi cu standardele moderne de frumuseţe. Am încercat introspecţia. Am găsit trăsături interioare, sentimente, poveşti, dar totul îmi părea atît de instabil, de voalat, de nestatornic. La un moment dat începusem să cred că nu mai rămîne nimic în mine care să consolideze ideea de femeie-femeie, deţinătoare a nepieritorului secret personal care dă acel strop magic fiecărei femei, acea complicitate care uneşte femeile din toate timpurile şi din toate locurile în simpla expresie a unei priviri sau în simplul desen al unui gest. Acel ceva care spune despre o femeie că este – nu pot să spun feminină, am eu ceva conturi de reglat cu feminitatea, aşa că zic femeie-femeie. Pînă la urmă am clasat “cazul” şi am renunţat. Ca multe alte proiecte, l-am lăsat pe mai încolo, pe mai tîrziu, pe altadată.
Toamna trecută am răcit rău. Stăteam la servici lîngă o fereastră pe care o ţineam mai tot timpul deschisă – eram 20 de persoane în birou la un moment dat şi mi-am zis că şi numai ca autosugestie, dar o fereastră deschisă tot e necesară. Şi am ţinut geamul acela deschis pînă am făcut bronşită, plus un început de pneumonie. Doctoriţa mea de familie, după un consult mi-a indicat să fac o radiografie pulmonară. Întrucît nu mă simţeam deloc, dar deloc bine, de data asta am ascultat medicul şi m-am prezentat la pneumologie. Frumos, cald, aparate moderne, 15 minute aşteptare, m-au chemat într-un cabinet pentru rezultat. Pe monitorul mare al unui calculator aştepta radiografia mea. Nu-i vorbă că nu era prima dată cînd vedeam o radiografie de-a mea, dar nu aşa mare şi clară. Doctoriţa începe să îmi explice, să îmi arate pe radiografie că e bine, nimic grav, se vede începutul de pneumonie dar ..... Din momentul acela nu am mai auzit-o. Urmărind indicatorul cu care îmi arăta pe radiografie plămînii, răspunzînd amabil curiozităţii mele, am văzut cu uimire CEVA-ul! CEVA-ul pe care să îl iubesc la mine însămi! Mi-am văzut clavicula! Os eterat, fin, delicat. Şi totuşi os – robust, calciu dur, cu albul scoicilor stratificat an după an, făcîndu-şi datoria de os – sprijinind, formînd, susţinînd alt os, care rîndul lui sprijină alt os, care la rîndul lui.... Clavicula mea! Înfiptă ca o contrafixă între alte două oase, dînd forţă spaţiului astfel definit, punîndu-se de-a curmezişul oricărei prăbuşiri.... Clavicula mea! E clavicula mea!! Puternică, acolo, mereu acolo pentru mine, mereu sprijin, mereu forţă, mereu delicată, subţire, fină. Os ireal, inefabil, surîzător, spărgînd cu nonşalanţă tiparul predefinit al relaţiei indestructibile dintre forţă şi dimensiunea care o susţine.
Clavicula mea! A MEA! Îmi iubesc clavicula! Am făcut chiar o pasiune pentru ea. O pasiune adevărată, puternică, subtilă, secretă. Şi ştiţi ceva? Merg uneori pe stradă şi în toiul celei mai pătrunzătoare ploi, sau a celei mai imposibile canicule, ba chiar în mijlocul propriilor îndoieli care uneori mă cuprind tocmai ca o ploaie măruntă, insistentă şi pătrunzătoare, îmi aduc mereu aminte de clavicula mea. Frumoasa mea claviculă, pereche-nepereche. Şi încep să surîd, ba chiar să zîmbesc, iar pe dinăuntru încep să rîd aşa de bine şi de frumos că probabil asta mi se vede pe faţă pentru că văd trecători care se uită la mine cu oarece-uimire-oarecum-compătimitoare. După care însă se lasă pesemne convinşi, căci imi zîmbesc!
Oare v-am spus? M-am îndrăgostit de clavicula mea!

Cel mai dulce sărut

Sînt locuri unde este de ajuns să mergi o singură dată pentru că te umplu de bucurie şi îţi lasă amintiri durabile.

Eram la Buşteni – unul din locurile unde am fost o singură dată – dar ce frumos a fost! V-am mai povestit despre săptămîna petrecută la Buşteni dar de data aceasta vreau să vă spun povestea celui mai dulce sărut!

Venisem dintr-una din lungile plimbări pe care le făceam în fiecare zi, mîncasem ceva în grabă şi ieşisem pe mica terasă spre care dădea camera mea. Mi-am luat un scaun, o carte de citit şi m-am pregătit de o porţie de lectură la aer. N-a fost să fie! Gazda mea tocmai aduna masa întinsă pentru toată familia – ocazie fericită căci cu două zile înainte venise în concediu fiica ei plecată de mulţi ani în străinătate împreună cu soţul şi cu fiica lor. Prilej bun de a aduna toate rubedeniile din apropiere, de a sta la o masă îmbelşugată şi de a depăna încet amintiri, savurînd cu grijă gustul fericirii. Se adunaseră “la bunica” trei zgîtii de copile care după ce mi-au dat ocol două zile s-au hotărît să intre în discuţie cu mine. Pretextul – o felie de pepene roşu :

-Bunică, ne laşi să îi ducem la tanti de pe terasă o felie de pepene?

Bunica se uită spre mine un pic îngrijorată – n-ar vrea să mă deranjeze, dar şi dacă ar scăpa o jumătate de oră de cele trei zgîtii ar putea să facă ordine în bucătărie fără să fie întreruptă tot la minut de cîte o întrebare. Îi fac semn că e OK, poate trimite forţa de asalt la mine.

- Bine, zice dumneaei, dar să fiţi cuminţi. Să nu o deranjaţi pe doamna.

Zîmbesc în gîndul meu, păi tocmai ăsta era scopul! Zis şi făcut – fetele iau o felie mare de pepene roşu zemos şi dulce, îl pun pe o farfurie şi se prezintă repede la mine urcînd cele cîteva trepte ale terasei ca o delegaţie foarte, foarte importantă! Facem prezentările, mulţumesc pentru pepene, împart felia cu ele şi începe interogatoriul.

- Da’ dumneavoastră de unde sînteţi?
- Vă place la noi la Buşteni?
- Nu-i aşa că e frumoasă Crucea de pe Caraiman?
- Da’ ce vîrstă aveţi?
- Vă putem spune pe nume - Luminiţa?
- Ce mănînci? Aaa, felii de caşcaval ambalate – bunica nu îmi dă caşcaval din ăsta. Pot să gust şi eu?
- Ce citeşti?
- Noi sîntem verişoare. Tu ai verişoare?
- Mie îmi place să desenez.
- Nu vrei să te joci cu noi?

Ăsta era punctul critic – joacă-te cu noi! N-aveam chef de alergat prin grădină sau de jucat pituluşu sau cine ştie ce drăcărie de joc, aşa că am cotit-o spre partea cu desenul. Am propus un atelier ad-hoc de desen în aer liber.

- Ce desenăm?
- Ce vreţi voi!
- Mie îm place să îl desenez pe papagalul meu. Am un papagal mare foarte colorat şi care are un cioc lung şi încovoiat.
- Mie îmi place să desenez zîne.
- Mie îmi place să desenez dealurile şi munţii.

Purcedem la desenat, cu mai multă bunăvoinţă decît talent, dar ce contează! Una din fete, prinde curaj şi la un moment dat anunţă cu putere că scaunul ei este incomod. Nu îmi lasă suficient timp de reacţie – adică nu care cumva să aduc alt scaun – şi anunţă:
- Mai bine stau la tine în braţe! şi se aşează.

Ei bine, de aici s-a declanşat războiul. Nu, nu războiul între fete – pe fete le-am ţinut în braţe pe rînd – războiul între fete şi piticotul de băiat cu ochi strălucitori care stătea în curte şi se uita la noi îmbufnat, comentînd “bărbăteşte” că el oricum nu stă cu o grămadă de fete (aici eram şi eu inclusă) care găsesc de cuviinţă să desenze în loc să alerge după coropişniţe sau alte vieţuitoare interesante, de preferinţă cu cleşti, colţi sau antene cît mai impresionante. Cum “De ce?” – pentru că el e bărbat. Sau ce, nu se vede?

Mă tot uitam cu coada ochiului la copilul ăsta – îl remarcasem de cînd a venit prima dată – era plin de energie, vorbăreţ, haios, comunicativ, frumuşel, ce mai, era o bomboană de copil. Bineînţeles că n-a plecat după nicio coropişniţă. A stat moţ uitîndu-se la noi pină au terminat fetele şi au plecat la joacă. Numai atunci a venit spre mine urcînd treptele cu aer absent, indiciu clar că punea în practică o “tactică” de abordare. Se aşează pe marginea ridicată a terasei şi anunţă dezinvolt bîţîind un picior:

- De parcă numai fetele ştiu să desenze! Ştiu şi eu. Vrei să vezi?

Avînd eu o bănuială despre ce ar fi vorba de fapt intru in joc:

- Sigur! Dar am dus scaunele la bucătărie, Să aduc unul pentru tine?
- Nu e nevoie. Pot să stau la tine în braţe, chiar dacă eu sînt băiat şi nu sînt mămos! Să ştii!

Iau act de ferma declaraţie şi scot caietul pe care au desenat fetele deschizîndu-l la o pagină nouă. Piticotul se aşează la mine în braţe ghemuindu-se bine bine ca într-un leagăn. Îmi vine să îl strîng tare şi să îl ciufulesc. E un scump, dar “el e bărbat” aşa că renunţ. Doar nu o să aduc atingere orgoliului său! Atît că micuţul mai avea un as în mînecă:

- Totuşi, uneori nu desenez prea bine, nu vrei tu să îmi ţii mîna cu creionul? Aşa ca la şcoală!

M-am topit! Puşlamaua asta mică şi năzbîtioasă m-a cucerit definitv. Iar în ora care a urmat mi-a dat o lecţie de răbdare şi perseverenţă. Am păstrat desenul, teoretic trebuie să îl am pe undeva printr-o cutie dar nu trebuie să îl privesc ca să îmi aduc aminte: a desenat cu o răbdare pe care n-aş fi bănuit-o la un copil atît de neastîmpărat pînă în cele mai mici detalii un tablou al României în care două puncte se remarcau – blocul şi apartamentul lor (care ocupa trei sferturi din desen) unde a schiţat pînă şi merele şi gutuile de pe rafturile din balcon şi graniţa pe care el şi-o imagina ca pe un gard mai mare la care un militar stă de pază – cu armă, cu caschetă, cu tot ce trebuie! Graniţa era undeva cam în zona Mării Negre – unde se termină pămîntul şi începe apa trebuie pus un gard ceva, acolo e loc liber deci acolo e graniţa. Punct!

Am rămas multă vreme privind desenul acela care spunea multe lucruri despre copilul cu ochi strălucitori. Spunea că îi place să viseze, că îi place să fie răsfăţat, că vede lucruri mărunte, că are imaginaţie, că atunci cînd el consideră necesar are răbdare – multă răbdare, ceea ce la prima vedere nu era deloc evident.

Întrucît a doua zi urma să plec şi era necesar să ne luăm la revedere cum se cuvine, piticotul, pe căi şi rugăminţi numai de el ştiute obţine acordul de a prelungi seara la bunici.

- Hai să coborîm în curte!
- Ce să faceţi în curte, zice bunica, e tîrziu! E întuneric beznă!
- Poate se aprinde Crucea de pe Caraiman bunico!
- Ei, se aprinde! Nu se aprinde măi băiete, ce tu nu ştii?
- Ştiu da’ poate totuşi se aprinde! E foarte frumoasă cu toate luminile aprinse, îmi spune privindu-mă cu ochii mari. Dar oricum putem să ne uităm la stele! Ce zici, ne uităm la stele? Uite, nici nu aprindem becul din curte ca să le vedem mai bine!

Mă gîndesc că e imposibil să refuzi aşa o invitaţie – ieşim în curte şi ne aşezăm lîngă peretele casei. Ghemuit bine la pieptul meu începe să îmi arate Carul Mare, Centura lui Orion, încercăm să găsim constelaţii ştiute sau să inventăm unele pe loc.

- Uite, zice, acolo, în stînga, vezi? E o stea mică mică dar străluceşte tare! Eu cred că e steaua mea.
- Unde? zic, nedibuind din prima steaua.
- Uite unde îţi arăt eu!

Şi îmi ia mîna dreaptă îndreptîndu-mi degetul arătător spre partea de cer pe care steaua “lui” strălucea frumoasă.

- O vezi?
- Da. E frumoasă steaua ta. Tu ţi-ai ales-o?

Nu îmi răspunde pentru că tocmai şi-a culcat faţa pe mîna mea şi mi-a sărutat uşor degetul care aţintise necesara stea. A fost ca şi cum un înger mi-ar fi atins cu aripa virful degetului. M-am luminat pe dinăuntru de candoare şi de tandreţe. A fost cel mai dulce sărut pe care l-am primit vreodată.

Cîntecul

În spatele blocului meu sint cîteva case. Cu un pic de grădină de flori, cu un pic de grădină de zarzavaturi, cu tot ce trebuie. De cînd eram mică ies pe balcon şi arunc o privire în grădina casei din faţa mea.

Îmi aduc aminte că odată mă sprijineam cam aiurea pe balustrada balconului şi domnul-vecin-din-casa-de-jos mi-a strigat alarmat să mă dau jos de pe balustradă – e periculos. Am fost foarte intrigată; pentru mine familia aceea era una pe care eu o vedeam, o observam şi atît – eram un fel de supervizor, eu îi vedeam, ei nu mă vedeau, eu vorbeam cu ei în gind, ei nu îmi puteau vorbi pentru că n-aveau habar de existenţa mea! Atunci cînd firul ăsta de joc s-a rupt iar “personajele” mele au prins glas s-a terminat cu imaginaţia – realitatea a venit brusc peste mine confirmînd că vecinii nu sînt păpuşi ci oameni. De-asta zic, am fost foarte intrigată! Prima senzaţie a fost că o jucărie se răsteşte la mine. Aşa că m-am uitat fix la el mirată şi mai apoi convinsă că auzul mi-a jucat o festă. Nici vorbă! Domnul a mai strigat odată la mine, ba chiar mi-a făcut semn că nu sînt cuminte! Asta era deja prea mult; m-am dat jos de pe balustradă şi am intrat în casă convinsă fiind că tocmai ce s-a comis un sacrilegiu!

Au trecut atîţia ani de-atunci şi totuşi de cîte ori ies în balcon, mă uit in curtea lor şi îmi aduc aminte toate lucrurile astea! Între timp curtea lor s-a mai subţiat, au mai apărut nişte magazii, un garaj, o bucată de teren a dispărut în favoarea unui vecin care şi-a deschis un mic restaurant iar acum acolo e un fel de terasă unde în serile călduroase patronul stă la bere cu ceva prieteni şi face “revista presei” aşa că vara n-am nevoie de jurnale de ştiri – se aude perfect iar comentatorii sînt chiar avizaţi şi critici!

E drept că în toţi anii ăştia care au trecut unele lucruri s-au schimbat – copii lor au plecat de-acasă, domnul pare a fi un pic bolnav pentru că nu mai participă la treburile din curte şi iese mai mult în zilele senine. Stă pe bancă, se plimbă un pic apoi intră în casă. Nu se mai uită la mine, nu îmi mai face observaţii – aproape că m-aş bucura să îmi facă un semn de recunoaştere sau chiar de dojană! Alte lucruri însă au rămas la fel: doamna munceşte tot mult, are acelaşi pas tîrşit impus de bocancii vechi “de grădină”, aceleaşi drumuri – la curtea găinilor, la curtea de zarzavaturi, dă de mîncare cîinelui, pune rufe la uscat, adună rufele uscate de pe sîrme, deschde fereastra camerei de dormit, pune aşternuturile la aerisit... Iar şi iar şi iar – în fiecare zi acelaşi gesturi, aceleaşi drumuri, acelaşi pas tîrşit, egal, grăbit. De zeci de ani!

Cînd vin copiii în vizită, cu nepoţii, pasul ei se înteţeste un pic iar printre drumurile obişnuite îşi face grăbit loc un pic de timp liber pentru nepoţi, pentru copiii pe care nu i-a mai văzut de mult. După cîteva zile copiii îşi iau familiile şi pleacă iar pasul tîrşit revine la ritmul de zi cu zi.

E ca un ritual al absurdului – la atît se rezumă viaţa noastră? Nu vreau nici măcar să încerc să răspund la întrebarea asta, mă sperie întrebarea, mă sperie răspunsul. Dar încă mai teamă îmi este de lupta care trebuie dusă clipă de clipă, o viaţă întregă tocmai spre a nu ajunge să îţi pui întrebarea asta!

Într-o seară tabloul acesta animat pe care îl privesc din copliărie s-a destrămat a doua oară. Ieşisem să fumez, era o seară liniştită, nu era frig, trecuse şi uşoara tentativă de ninsoare din ziua aceea, se anunţa o noapte caldă. Stînd aşa şi gîndind aiurea la ziua care trecuse am remarcat în liniştea aceea pasul tîrşit atît de bine cunoscut. M-a surprins pentru că era destul de tîrziu, de obicei la ora aceea doamna era în casă. De data asta însă nu – se plimba pe aleea scurtă care duce de la garaj la poartă, nu sînt mai mult de douăzeci de paşi şi cînta. N-am auzit-o niciodată cîntînd. Absolut niciodată. Era atît de straniu! Nu era un cîntec vesel sau trist sau un cîntec anume. Era un cîntec pe măsura paşilor ei veşnic tîrşiţi care trag după ei bocancii ăia grei de noroi, de pămîntul din grădină. Asta făcea – se plimba într-una douăzeci de paşi înainte douăzeci de paşi înapoi pe aleea aia îngustă din faţa garajului, nici măcar nu era pe aleea mărginită de flori din faţa casei, era pe bucata aia de asfalt inexpresiv mergînd cu pasul ăla îngrozitor pe care îl ştiu de atîta timp şi îngîna o melodie. Parcă nici măcar nu observa unde este – am avut impresia că ea de fapt se plimbă într-un cu totul alt loc, iar lumina becului de pe stîlpul din faţa garajului dezvăluia alţi paşi pe alt drum, o altă doamnă – nu mai era vecina mea cea semi-necunoscută, era o femeie singură mergînd pe cine ştie ce drumuri cîntînd o melodie care suna arhaic. Am ascultat cu atenţie dar şi cu sentimentul că violez o clipă extrem de personală. Era melodie singuratică, aşa suna deşi nu poţi spune despre o melodie că este singuratică, eu aşa am simţit – că melodia aceea avea suflet – un suflet singuratic, purtat cu încăpăţînare douăzeci de paşi înainte douăzeci de paşi înapoi, încă o dată şi încă o dată şi încă o dată.

M-am întristat, s-a făcut ţăndări seara aceea liniştită pentru că nimeni nu ar trebui să fie atît de singur. Orice om merită un cîntec proaspăt, frumos şi un drum mai lung de douăzeci de paşi înainte şi douăzeci de paşi înapoi. Asta vreau eu să cred.

Oglinda Raiului

Asta este o poveste. S-ar putea să fie o poveste cam lungă dar merită spusă exact aşa cum a fost, căci s-a întîmplat să fie o poveste, un drum, o descoperire, un sens.

Am fost acum nişte ani la Buşteni. Frumos! Am avut o cameră cu vedere către Crucea de pe Caraiman şi un plan de hoinăreală care cuprindea printre altele un drum la Sfinx şi ale sale Babe şi un drum la Peştera Ialomicioarei. Ştiam de Sfinx ştiam de Babe, nu aveam habar de Ialomicioara – destinaţie adăugată în ultimul moment la insistenţele mătuşii mele. Aşa că, mi-am făcut planul şi am purces la drum.

Pentru asta trebuia să iau telecabina. Am petrecut o jumătate de zi privind telecabina cum urcă şi coboară pînă am considerat că mi-am făcut suficient curaj cît să urc şi eu. Astea sînt exact experienţele derutante, pentru că oricît de informat ai fi, există mereu – Slavă Domnului - elementul care îşi bate joc de toată pregătirea ta de drum, care face ferfeniţă tot ce credeai că ştii sau ai aflat despre locul respectiv. Elementul care seamănă cu un ghiont prietenesc din partea Divinităţii sau a destinului sau a cui o fi şi care te face să înveţi de fiecare dată să priveşti în jurul tău cu sfioşenie, cu respect, cu zîmbetul unic al copilului uimit şi captivat.

Aşa se face că în ziua cînd am urcat la Babele mi-am primit ghiontul personal de o manieră incredibilă. Mai întîi am sesizat dimensiunile: Babele erau mai mari decît credeam iar Sfinxul mai mic. În capul meu era tocmai invers. Fără nicio bază reală desigur, dar ce contează? Mă tot uitam cînd la Babe cînd la Sfinx încercînd să creez o nouă perspectivă a imaginilor, de data asta reale. Într-un tîrziu mi-am dat seama că nu diferenţa de dimensiuni mă contraria, ci ceea ce numesc eu cincizeci-cincizeci-ul. Adică cincizeci la sută era OK, pentru că Sfinxul era OK. Solitar, retras, părea că gîndeşte foarte profund. Simţeam stînd lîngă el cît de vechi este, cîtă istorie omenească aduce neîncetat. Puteam să văd orice privind în orbitele Sfinxului, puteam să văd chiar şi lumina lupului alb, puteam să-mi văd strămoşii. Sfinxul pentru mine era un transportor de timp.

Babele însă erau cincizeci-ul în neregulă. Pentru că Babele erau la închisoare: împrejmuite de un penibil gard de plasă de sîrmă, rudimentar în concepţie şi execuţie, nepunînd în valoare nimic, ci ştirbind atît libertatea lor cît şi a privitorului. Iar privitorul – în cazul ăsta eu – oscilează undeva între indignare şi o şi mai mare indignare, văzînd că Babele au fost vandalizate ca imagine prin impunerea barbarei şi rudimentarei graniţe de oţel carbon împletit tocmai pentru a le feri de o şi mai mare vandalizare, aceea făcută de Homo Tîmpitus şi a sa imbatabilă armă – spray-ul colorat care marchează urma trecerii sale ne-glorioase dar zgomotoase, nu pe lîngă ci prin istoria patriei. Adică “Hă, hă, hă ce tare sînt! M-am semnat pe Babe, să moară mama!” (oribilă expresie pe care am auzit-o de atîtea ori probînd tocmai, vezi-Doamne, dovada sincerităţii extreme). Aşa că Babele erau triste. Stăteau aşa, supărate, vopsite de nişte tîmpiţi şi protejate de un gard cu intenţii bune dar hidos. Mi-am dorit să răzbun Babele: să smulg gardul, să şterg semnăturile agramate şi să aşez un cîmp de forţă protector ca o cupolă strălucitoare. Ca să poată Babele să bîrfească sau să chicotească amuzate ca mai demult. Dar nu puteam, aşa că am oftat şi mi-am întors privirile spre vîrful de munte lipsă.

Da, în vîrful muntelui lipseşte tocmai vîrful muntelui. M-am aşezat pe o piatră mai mare, cerînd scuze pentru ofensa adusă şi am privit acest incredibil crîmpei de basm care este platoul Bucegilor: o cîmpie la munte, perfect dreaptă, presărată cu zone de iarbă, traversată de drumuri de pămînt bătătorit. Pe unul din aceste anacronice drumuri trecea încet o căruţă de lemn, cu roţi de lemn, atît de autentic veche în spirit, încît aşteptam să sară din căruţă Făt-Frumos, cu tot cu calul lui alb şi să se ia la trîntă cu Zmeul. Complet nepăsătoare la toată agitaţia din capul meu, căruţa condusă iscusit de sobri oameni ai locului, trece molcom spre marginea platoului spre locuri complet necunoscute mie, lăsîndu-mi în urmă miros de basm şi zăngănit de paloş în vaiet de balaur. M-am simţit oarecum răzbunată – nişte tîmpiţi cu spray-uri colorate nu pot să ştirbească nici măcar o secundă din trecerea aceasta eternă a timpului, legat indestructibil de basmele sale, de amintirile sale, de propriile secunde aşternute cu răbdarea pietrei şi a memoriei. E suficient să respiri aerul acesta şi te închipui Cosînzeană – atemporală şi perfectă, jumătatea de viaţă şi de basm a lui Făt Frumos.

M-am retras din basm, am luat telecabina mică şi am plecat la Peştera, ţinînd urma unui grup restrîns care cunoştea drumul. După ce am mers cu ei o bucată de timp, am primit ultimele indicaţii necesare şi ne-am despărţit. Am rămas singură ca un suflet rătăcitor, mergînd din marcaj în marcaj nefiind în stare să fac nimic altceva decît să respir şi să îmi umplu privirile de atîta linişte şi frumuseţe.

Exact cînd credeam că m-am integrat perfect şi am descoperit farmecul locului, am găsit portalul. Nu cred că i se poate spune altfel. Este o trecere dintr-o lume de vis pămîntean în altă lume de vis pămîntean. Am fost tentată să spun că e o frumuseţe nepămînteană şi nu ştiu de ce expresia îmi vine în minte de cîte ori văd ceva ce depaşeşte standardul sau ideea general acceptată de frumos. Dar cînd ceva surclasează această margine a frumuseţii, ducîndu-ne într-o limită extremă a frumosului pînă la durere spunem că e o frumuseţe nepămînteană. Acest portal de trecere este tocmai o depăşire a frumosului către inimaginabil de frumos.

Un drum îngust între două stînci se deschide brusc pe malul Ialomicioarei care curge strîmt şi apăsat între giganţi pereţi de piatră. De-o parte şi de alta copaci înalţi filtrează lumina aspră prin frunze de primăvară în mijlocul verii, căci soarele ajunge greu în valea aceasta. De pe un mal pe celălalt al micului fir de apă este un podeţ de beton, îngust, jos, atît de jos că dacă Ialomicioara se înfurie un pic îşi trece apele limpezi peste podeţ fără niciun efort. O bătaie de inimă. Am auzit o bătaie de inimă – am auzit-o clar şi puternic. Era bătaia mea de inimă. M-am oprit la mijlocul podeţului, m-am sprijinit de balustradă şi am privit apele care îmi treceau pe sub picioare, mergînd cu putere spre destinul lor. M-am oprit şi am ascultat. Şi am auzit vuietul apei, aerul subţire trecînd printre ramuri şi frunze găsindu-şi ecou în pereţii de piatră, am auzit sunetul luminii traversînd frunzele şi răspîndindu-se generos aurie la poalele copacilor, făcînd Ialomicioara să strălucească linişte, poveşti şi bucurie. Limpede, cristalin, curat – toate cuvintele acestea atît de des rostite, devenite şabloane şi-au pierdut aici orice urmă de încremenire, şi-au redobîndit întreaga greutate, întregul înţeles. Şi-au recîştigat viaţa cuprinsă din întregirea cuvintelor cu frumuseţea locului. Şi-am început să plîng. De frumuseţe.
- Dacă aici nu este Raiul, mi-am spus, atunci este măcar o parte din el.
Am stat în mijlocul apelor şi-am plîns în mijlocul Raiului. Înţelegînd. E greu să cobori din Rai, mi-am şoptit la urechea gîndului. E greu să înţelegi – nevoia de Rai, nevoia de loc. Pentru că locul la care ne întoarcem mereu ca la o întremare din ape curate este locul cu oameni. Raiul personal – oglindă terestră a Raiului cel mare. Locul în care cînd intri se luminează feţele, se deschide sufletul, se zîmbeşte larg, se vorbeşte cu dragoste, se trăieşte frumos. Iar locul acesta, mie îmi lipseşte.

Firul cu plumb

Ca să instalezi corespunzător un obiect sensibil cum ar fi un frigider sau o maşină de spălat automată – adică acelea care trebuie să stea drepte – se utilizează firul cu plumb. Indiferent cît de strîmbă e podeaua, electrocasnicele vor sta drept şi vor funcţiona impecabil. Asta ştim de la şcoală – chestia cu firul cu plumb. E rudă cu gravitaţia – adică aceea care ne ţine în picioare chiar dacă locuim în emisfera australă. Şi totuşi în sinea mea mă bucur egoist că locuiesc în emisfera boreală. Care va să zică stăm în picioare aducînd ajutor gravitaţiei prin greutatea cu care apăsăm pămîntul, nu ne folosim exclusiv de ventuza gravitaţiei evolînd cu capul în jos. Chiar dacă, tot de la şcoală ştim, pămîntul e atît de mare încît şi în emisfera cealaltă tot cu capul în sus stăm – sau aşa percepem.

Da’ de ce musai firul cu plumb tot nu pricep. E bun şi un nasture mai mare – am probat cînd am instalat maşina de spălat. E adevărat că după aceea tot am adus o nivelă electronică, dar 90% am rezolvat cu firul cu nasture. Ideea este că un fir subţire şi uşor care la capăt are o mică greutate (vezi plumbul = mic şi greu) va beneficia din plin de ajutorul gravitaţiei şi ne va arata perpendiculara corectă, nu neapărat faţă de pardoseală – care de regulă nu e o suprafaţă plană – ci faţă de planul adevărat, adică ştiinţific.

Ştiinţific vorbind e cam vax şi vă spun şi de ce. Am văzut la televizor o demonstraţie simpatică. Dacă dai drumul unui măr de pe o clădire şi te uiţi la el, mărul cade direct spre pămînt. Toată stima domnule Newton, mare dreptate aţi avut!. Dar!!!! Dacă ne dăm un pas mai în spate ce vedem? Că mărul cade învîrtindu-se în jurul axei proprii. De ce? Pentru că Pămîntul se învîrteşte în jurul axei proprii. Dacă mai facem încă un pas în spate, vedem că mărul cade învîrtindu-se în jurul axei proprii şi în jurul Soarelui. De ce? Pentru că Pămîntul are şi mişcare de revoluţie – se învîrteşte în jurul Soarelui. Şi tot aşa mărul domnului Newton capătă o mişcare din ce în ce mai complicată mişcîndu-se şi în sensul în care se roteşte galaxia şi odată cu galaxia, printre alte galaxii. În momentul în care un tip deştept s-a prins de toate astea, a răsunat probabil a treia exclamaţie ştiinţifică a umanităţii – “Totul este relativ!”. Prima a fost “Evrika!” şi a definit momentul cînd am conştientizat posibilitatea omului de a găsi răspuns la întrebări. A doua a fost “Şi totuşi se învîrte!” şi ne-a transformat din oameni aparţinînd unui Pămînt plat şi fix în oameni aparţinînd unui Pamînt rotund şi în mişcare, ceea ce ne-a deşteptat conştiinţa unei rase dinamice. “Totul este relativ!” a făcut două lucruri – ne-a transformat în sceptici, ceea ce în esenţă este un lucru bun, şi ne-a aruncat în afara Pămîntului, în spaţiu, trăgîndu-ne o Dumnezeiască palmă care ne-a deschis ochii către perfecţiunea Universului în care ar trebui să evoluăm la fel de armonios şi perfect. Mulţumim pe această cale minunaţilor grăitori Arhimede, Giordano Bruno şi Albert Einstein.

Revenind la maşina de spălat şi la firul cu plumb, dacă avem un fir lung, lung, lung, evident tot cu plumb, şi privim relativ numai la firul cu plumb de pe acest Pamînt, SURPRIZĂ! Firicelul este drept şi orientat spre pămînt dar este uşurel inclinat spre vest. De ce? Păi, evident, din cauza mişcării de rotaţie a Pămîntului ! Aha! Deci, pentru maşina mea de spălat drept înseamnă un pic înclinat spre vest. Adică există o diferenţă între perpendiculara geometrică, mereu la 90 de grade şi perpendiculara pămînteană, reală, ştiinţifică - iar această diferenţă este o deviaţie. Dar dacă una este dreapta, care este strîmba? Sau invers. Sau niciuna. Amîndouă drepte, amîndouă strîmbe. Este posibil, doar trăim într-un univers relativ.

Mergînd însă pe acelaşi drum ajungem la concluzia că de fapt nici noi nu stăm tocmai perpendicular, ci tot un pic spre vest. OK, e adevărat că acest “un pic” este probabil atît de mic încît se întîmplă la nivel atomic, dar asta nu mă împiedică să îmi imaginez oamenii mergînd serioşi pe stradă şi arătînd cu capul spre vest ca acul busolei spre nord. Poate că de aici vine şi vorba “Stînd strîmb şi judecînd drept”. Chiar dacă sintem oblici ca verticală asta nu ne împiedică să visăm la perpendicularitatea pură. Sau poate că nu acceptăm starea noastră de oblicitate naturală şi o considerăm o imperfecţiune pe care o dăm uitării trăgînd perpediculare la unghiuri fixe de 90 grade.

Şi dacă am accepta? Dacă am simţi oblica asta mică, mică exact ceea ce este –o parte din noi. Dacă am conştientiza mai departe de instinctual, am transforma în natural vestul acesta strict pămîntean către care atomii noştri vibrează - atunci am găsi mereu cu uşurinţă Nordul! Am primi astfel două puncte de reper strict ştiinţifice, la care putem adăuga un reper personal, creînd astfel din trei puncte o bază stabilă – sau un plan, cum spune geometria. Şi stînd pe această bază imaginară nu ne vom mai pierde niciodată pe noi înşine - deveniţi astfel reper cardinal absolut personal! Nu-i aşa că ar fi frumos?

Individul şi specia

Sînt lucruri, întîmplări, momente care mi-au rămas întipărite undeva într-un colţ intangibil de creier, de minte, de suflet sau ce va fi fiind acel spaţiu care pare a avea criterii şi voinţă proprie pentru că reţine aproape etanş ceea ce consideră că este esenţial şi se deschide redînd acel esenţial în momente calculate după un ceas cu ritm şi secunde complet separate de esenţa voinţei mele.

Aşa ceva se întîmplă acum, cînd îmi aduc aminte o întrebare care uneori îmi fragmentează serile liniştite. Am citit odată o poveste în care totul se oprea. S-au oprit maşinile, metroul, televizoarele, cuptoarele cu microunde, telefoanele, absolut totul s-a oprit în absolut toate colţişoarele de lume. Pînă şi ceasurile s-au oprit toate în aceeaşi moment. Nu s-a făcut niciun anunţ, nu a trecut niciun zvon, toată lumea aceea a înţeles pur şi simplu. A înţeles că SE ÎNTÎMPLĂ. Inimaginabilul, neaşteptatul, incredibilul pentru că este ZIUA JUDECĂŢII. Fără preaviz, fără biblice semne prevestitoare; Ziua Judecăţii ESTE şi atît. Oprind totul într-o zi ca oricare alta şi mă gîndesc - de ce într-o zi ca oricare alta, de ce nu într-o zi cu un răsărit sau cu un apus fantastic, poate de altă culoare, poate la altă oră, de ce nu într-o zi în care am atins o stea, de ce...? De ce o zi obişnuită? Scriitorul nu ne spune de ce a ales o zi obişnuită. Poate că tocmai într-o zi obişnuită neobişnuitul loveşte mai puternic. În imobilitatea aceea generală un cuplu tînăr priveşte televizorul care a pornit de unul singur dintr-o dată, ca în toată lumea şi se transmite umanităţii că a fost ales un reprezentat care să vorbească în numele şi despre rasa umană. Cei doi se privesc lung, ca pentru ultima dată, gîndind o sentinţă previzibilă sau cumplit de justă oricît de aspră sau necruţătoare ar fi acea sentinţă căci EL a ales să vorbească pentru şi în numele oamenilor UN DELFIN.

Ei bine, asta e întrebarea la care mă tot gîndesc uneori: “Dacă Dumnezeu, God, El, Divinitatea ar alege un delfin să vorbească despre şi pentru noi?” Ce-am face atunci? Am face ce ştim noi să facem mai bine ca specie – adică să ne bazăm pe altruismul altora? Ne-am baza pe altruismul unei specii pe care o vînăm, o masacrăm, o aducem în parcuri de distracţii, îi otrăvim apele, o alungăm din drumul pe care cu trufie îl considerăm al nostru? Ne-am duce ipocrizia un pas mai departe spunînd “Am crezut Doamne în Tine!” cînd de fapt ne-am bazat mereu inconştient şi orb pe altruismul Domnului care ştim că e Miel = bunătate, înţelepciune, înţelegere şi ne iartă mereu şi mereu şi mereu? Am fi în stare să ne recunoaştem şi să ne asumăm condiţia de specie violentă? Căci specia umană este în mod ilogic violentă şi lipsită de toleranţă. Altruismul este o manifestare punctuală, la nivel de individ. Şi totuşi, purtăm în noi cu toţii de la întîia facere a OMULUI germenii necesari pentru adevărat, iubire, sinceritate, pentru mai bine, mai frumos, mai uman. Da, ca individ omul se manifestă şi aşa. Dacă ar fi să vorbească un individ despre şi pentru noi, cu puţin noroc, ceva elocinţă şi multă inteligenţă din partea lui, am ieşi bine. Dar ca specie sîntem patetici. Sîntem o specie care se neagă constant. Uimitor! Chiar trebuie să fim duali / duplicitari în tot ceea ce facem sau sîntem?

De-aia zic, uneori întrebarea asta mă zgîndăre “Dacă Dumnezeu, God, El, Divinitatea ar alege un delfin să vorbească despre şi pentru noi?”

Chemarea

Se întîmpla acum vreo 2-3 ani, într-o seară de iarnă. Ningea în timp ce eu mergeam la nişte prieteni. Mă gîndeam că o să se facă frig sau ninsoarea o să se schimbe în lapoviţă şi o să fie totul o zloată.
Am stat la prietenii mei mai mult decît îmi propusesem, aşa că trecuse de ora 9 cînd am plecat. Am coborît scările gîndind să iau un taxi pentru că era întuneric şi eram sigură că bruma de ninsoare se transformase în amestecul de apă şi zăpadă care îţi intră în orice gheată sau cizmă pe la orice cusătură sau şiret, iar în plus tocmai în acea seară îmi găsisem să iau pe mine paltonul cel lung din stofă cu care riscam să adun toată amestecătura aia pe jumătate îngheţată de pe trotuare. Cînd am deschis uşa de la scara blocului m-am lovit cu gheata înaltă de un morman de zăpadă afînată. Am privit surprinsă în jur şi am văzut stratul incredibil de gros de ninsoare adunată în numai cîteva ceasuri, peste care continua să se aştearnă zăpadă strat după strat pentru că ningea într-una de parcă iarna s-ar fi mutat la Rm. Vîlcea. M-am uitat către şirul de taxiuri cu luminile galbene de la cutiuţele acelea pe care scrie “taxi” aprinse şi mi-am spus că nu e cazul. Renunţ. Era prea frumos ca să scurtezi drumul cu taxiul. Mi-am tras gluga şi m-am pregătit de 30 de minute de plimbare, remarcînd că nici pe drum nu prea se văd urme de roţi. Ciudat! Pe o vreme ca asta de obicei pietonii îşi supendă mersul pe jos în favoarea a 4 roţi motorizate. Nu vezi ţipenie de om pe trotuar în schimb pe drum vîjîie maşinile. De data însă.... Nici urmă de maşini. M-am mulţumit cu constatarea asta fugitivă şi oarecum marginală de pe o muchie de cortex cerebral pentru că deja eram cucerită de linişte. E multă linişte cind ninge. N-am idee de ce, sau poate mi se pare mie, dar asta observ eu, din colţul meu de vedere personal, că în serile în care ninge frumos e multă linişte. Mi-am strîns scurt umerii într-o respiraţie de plăcere şi am plecat la drum. Nu mi-au trebuit mai mult de cinci paşi ca să constat că ritmul alert în care merg eu de obicei s-a transformat într-o plimbare lentă şi visătoare. Şi acesta a fost numai începutul.
În seara aceea am văzut de două ori oamenii. I-am văzut altfel decît pînă atunci.
Mai întîi i-am văzut pe trotuare. Cîte unul, cîte doi, de toate vîrstele, ţinîndu-se de mînă sau nu, vorbind în şoaptă sau tăcînd, privind cînd în sus spre cerul din care curgea ninsoarea ca o izbăvire, cînd în jos către zăpada adunată ca o promisiune. Să vezi oameni pur şi simplu plimbîndu-se e o raritate, iar în seara aceea erau atît de mulţi! Îşi lăsaseră baltă toate treburile casei, toate planurile de-o seară şi ieşiseră la plimbare uniţi de un zîmbet uluitor. Atunci am realizat că şi eu zîmbeam. Păşeam cu toţii într-un tablou suprarealist de zăpadă perfectă luminată de zîmbete regăsite într-o clipă de graţie. Am măturat temeinic zăpada cu paltonul meu cel lung şi elegant înfundîndu-mi paşii în fulgii proaspăt adunaţi din toate poveştile cu zîne şi m-am simţit şi eu o zînă inocentă şi graţioasă răspîndind bucurie. M-am surprins căutînd momentul în care la o răspîntie mai ferită mă pot învîrti cu braţele întinse făcînd roată stofa neagră, lungă a paltonului, bordurată de un strat de gros de zăpadă, transformîndu-mă în vîrtej vertical de fulgi şi centrifugînd fiecare sclipire a faţetelor de gheată cu care cerul împodobeşte ninsoarea spre plăcerea sa proprie şi spre eterna noastră încîntare.
Cînd am ajuns aproape de casă m-am auzit fredonînd. Cine ştie de cîtă bucată de drum vibram o melodie haotică şi neaşteptată, compusă ad-hoc, trecînd cu nonşalanţă peste lipsa de înclinaţie spre compoziţia muzicală în genere, dar cu toată buna credinţă că orice zumzet cît de cît melodios se potrivea mănuşă acelei seri.
Trecuse de ora 10 cînd am urcat scările spre apartamentul meu regretînd frumuseţea de afară, regretînd că trebuie să intru în casă, regretînd că nu am pe cine ţine drăgăstos de mînă ca să mă mai plimb încă.
Mi-am făcut patul şi m-am pregătit de somn – nu mai era mult pînă la ora 11 şi a doua zi reîncepea săptămînalul ritual infam al trezitului devreme. Pe urmă m-am gîndit că e într-adevăr cam tîrziu şi s-ar putea să pară ciudat dar la ora asta.... Cine să te vadă? Aşa că mi-am pus paltonul peste pijama şi am ieşit pe balcon să mai văd odată ninsoarea. Atunci am văzut oamenii a doua oară. Ieşiseră pe balcoane şi stăteau drepţi în lumina aceea stranie a cerului care ninge, privind neclintiţi năvala de iarnă frumoasă. “Doamne, mi-am zis, ninge ca-n poveşti! Şi noi ştim asta, pentru că ieşim pe balcoane aproape de miezul nopţii, îmbrăcaţi ca bezmeticii în pijamale, ca să ne împlinim cu aerul acesta unic al zăpezii care curge într-una liniştit, cernînd deasupra noastră ca iertarea.”
Atunci mi-am amintit o povestire pe care o citisem nu demult, despre o altă planetă, cu altfel de oameni. Oameni înspăimîntaţi de legenda care spunea că poporul care zboară către mare în fiecare an la echinocţiul de primăvară nu trebuie lăsat să ajungă la destinaţie căci îngrozitoare lucruri se vor petrece. Aşa că în fiecare an, acei alţi oameni de pe altă planetă masacrau poporul zburător însîngerînd pămintul şi acoperindu-l cu aripile lor translucide. Într-un an însă zburătorii au venit atît de mulţi că nu au reuşit să ucidă decît o mică parte din ei. I-au urmat disperaţi pînă la ţărmul mării hotărîţi să lupte pînă la capăt. Au ajuns acolo la răsăritul soarelui şi au văzut cum zburătorii se îndreaptă cu faţa către soare şi deschizînd aripile lor translucide încep să cînte. Atît. Zburătorii răspundeau unei chemări ancestrale a fericirii date de lumină şi de mare.
Aşa i-am văzut atunci pe oamenii aceia din balcoane. Ca pe zburătorii cîntînd la răsăritul soarelui. Oameni răspunzînd unei chemări vechi de cînd lumea.

Pisica albă

Olga este: 1. pictoriţă; 2. prietena mea; 3. frumoasă ca o zînă. Olga este frumoasă interior şi exterior. Poate că nu este cea mai fericită descriere dar se potriveşte perfect pentru că Olga deşi este de-acum o matură şi încîntătoare pictoriţă şi-a păstrat intact acel sîmbure de curăţenie sufletească la care ne gîndim uneori cu nostagie cînd ne amintim de copilărie. Tocmai acest sîmbure de suflet face ca Olga să fie în stare să picteze orice, chiar şi-o balama ruginită şi strîmbă aruncată pe un morman de gunoi dîndu-i ceva din frumuseţea ei.

Acum nişte ani îi spuneam că îmi doresc ca la un moment dat să pot expune pe un perete din camera mea, tablouri pictate de ea. Sigur, mă gîndeam să achiziţionez, pentru că şi artistul este destinat a trăi lumeşte, deci lucrările sale trebuie vîndute şi evident cumpărate. Numai că Olga face parte din acea rară categorie de oameni care împrăştie cu generozitate harul pe care îl are. Aşa se face că anul acesta, după Crăciun, Olga a venit în vizită aducîndu-mi cadou tocmai împlinirea acestui vis al meu: două tablouri. S-ar putea să fiu nedreaptă şi nu aş vrea dar gîndindu-mă acum, spun că acesta este cel mai frumos cadou de Crăciun primit vreodată.

V-am spus că Olga e în stare să picteze orice, nu-i aşa? Ei bine, unul din cele două tablouri, aşezat imediat pe un perete al camerei mele – loc destinat aş zice, căci pare a fi acolo de cînd lumea – este ceea ce se cheamă natură moartă parcă. Nu pricep nici în ruptul capului cum poate să fie ceva “natură moartă”, lipsă de înţelegere care se manifestă încă de pe vremea cînd în şcoală la cursurile de desen aveam teme cu “natură moartă”.

Oricum, tabloul acesta este unul derutant ceea ce mă umple de bucurie. Explicaţie: tabloul ne arată o masă de lucru îngustă sau o poliţă, nu are fix nicio importanţă, de culoare albă, care vine în prelungirea unui anost şi atît de bine cunoscut perete cu faianţă albă, element nelipsit din blocurile construite mai demult. Marginea acestei poliţe contrastează cu albul învechit şi aseptic afişînd un roşu violent cu margini portocalii ca nişte rupturi de soare, avertizînd că nimic nu este ceea ce pare a fi. În mijlocul tabloului tronează trei cutii – de tablă zic eu – iar în faţa lor zace un măr. Mă uit la tablou şi nu înţeleg ce poate fi interesant la trei cutii de tablă, în afară de a-ţi “face mîna” ca pictor. Vin în faţa tabloului şi îl privesc aşa cum NU se face, adică de aproape. Încep să caut cu atenţie detaliile şi pe măsură ce le găsesc încep să zîmbesc tot mai larg. Ei da, Olga rămîne un suflet ştrengar. Pe cutia mare bleumarin din stînga, pe care o simţi cutie de cafea mirosind a “bună dimineaţa” se zăreşte abia schiţat, în locul elegantelor curbe aurii pe care le cunoaştem din rafturile magazinelor, o floare uşor nătîngă şi o pasăre fluierînd a şmecherie şi indiferenţă faţă de suprafaţa de tablă pe care, datorită Olgăi, există. Pe cutia bleumarin din dreapta, idem – o zăpăcită de copilă încropită din 2-3 linii ţopăie zeflemitor la adresa aceleiaşi evident cutii de tablă. Între cele două cutii însă lucrurile devin serioase. Pentru că o altă cutie (!!!) ne împinge în faţa ochilor un albastru cerneală, fond pe care o pisică albă stă cu spatele la noi şi priveşte o lună galbenă ca o felie de cantalup atîrnînd între stele albe abia schiţate. Stau şi mă întreb oare ce cutie veche o fi găsit Olga, pentru că în zilele noastre eventual găseşti cutii cu Barbie sau cu Spiderman. Uf! Privesc tabloul şi simt cum mă provoacă. Şi dacă de fapt NU e o cutie? Îm? Mă uit la pisica mea, am uitat să vă spun că am o pisică a cărei culoare reprezentă să zicem antiteza pisicii albe pentru că este brună, şi constat că dumneaei priveşte dînd alene din coadă noul obiect de pe perete. Pisica mea este o conservatoare aşa că orice noutate este privită şi mirosită cu multă circumspecţie. În acest caz, după ce a fost mirosit şi inspectat pe toate părţile, tabloul a primit acceptul pisicesc mai repede decît aş fi crezut. Şi dacă pisica mea a văzut ceva ce mie mi-a scăpat? Credeţi că e o naivitate să gîndesc aşa ceva? S-ar putea să fie, dar asta nu mă deranjează.

Unde rămăsesem? A, da: “Şi dacă de fapt NU e o cutie?”. Dacă de fapt e o fereastră? O fereastră albastră de noapte senină pe care o pisică albă priveşte alene dînd leneş din coada albă, stufoasă, recunoscînd semne pe care noi le-am uitat, ignorînd cu fiecare fir de mustaţă şi cu o totală detaşare CONCRETUL. Pisica albă a întors spatele cutiilor de tablă, peretelui de faianţă, poliţei înguste, elemente palpabile ale concretului cotidian, şi îşi rezervă plăcerea de a visa, de a privi, de a pierde vremea. A lăsat în urmă mărul roşu cu care probabil s-a jucat pînă acum şi în care o pată de culoare galbenă aduce pe masa albă oglinda feliei de lună mierie ca un cantalup. Mă fascinează pisica albă, cu liniştea ei, cu visarea ei, cu gîndurile ei pisiceşti.

La un moment dat m-am gîndit că rama alb-gri a tabloului nu are ce căuta acolo. Aşa că am vopsit-o în roşu. Se potriveşte mai bine cu pisica albă, cu mărul, cu tot ce e acolo. Nu cred că Olga o să se supere. Ea ştie că pentru mine a privi un tablou este la fel cu a citi o carte. Pe o carte mai faci adnotări, mai subliniezi paragrafe care ţi-au atras atenţia, e ceva interactiv în a citi o carte. A privi un tablou este la fel de dinamic. De aceea cred că Olga nu o să se supere.

De cîte ori privesc acum tabloul meu nu pot să nu mă gîndesc cum ar fi dacă am învăţa să privim uneori lumea ca o pisică albă printr-o fereastră albastră: cu răbdare, cu atenţie, cu linişte, cu detaşare. Ca şi cum ai cîştiga un moment de respiraţie liniştitoare şi profundă, zălog de bucurie. Ca pauza mare de la şcoală. Cu inocenţă.