Semnele

Cînd eram în şcoală aveam o problemă cu compunerile – îmi plăcea să scriu conţinutul – cuprinsul adică, dar introducerea şi încheierea îmi erau nesuferite, aşa că le expediam scurt în cîte o propoziţie. Evident această concizie exagerată făcea ca notele mele la compuneri să scadă cu un punct - două. Şi pentru că funcţia creează organul, am păstrat acest obicei din timpul şcolii, perpetuîndu-l! Uneori însă mi se întîmplă tocmai contrariul – ca şi acum – ştiu introducerea, ştiu încheierea, imi pune probleme cuprinsul!
Introducerea e foarte simplă, brutal de simplă: într-o noapte am visat că sînt fericită. Ştiu că au trecut mulţi ani din noaptea aceea, dar de atunci şi pînă acum, visul în care am fost fericită m-a bîntuit necontenit şi nu m-a bîntuit ca o dulce amintire! O, nu! Mai mult decît atît, s-a transformat într-o devoratoare obsesie. Uneori reuşesc să mă smulg acestei obsesii iar atunci mi se întîmplă lucruri extraordinare!
Ei bine, aici incepe cuprinsul iar eu nu ştiu cum să explic... Este vorba de tablouri, tablourile Olgăi mai exact. Adică nu tocmai despre tablouri, ci despre ceea ce este în spatele lor, sau... Of! Sinceritatea este atît de complicată! Ziceam că este vorba de tablourile Ogăi. Ştiţi... prietena mea Olga, pictoriţa frumoasă ca o zînă! Am aşteptat cu nerăbdare noua ei expoziţie aşa cum aştepţi un prieten pe care nu l-ai mai văzut de mult. Îi ştiam stilul, îmi era dor de pînzele sobre pline de întrebări timide din care răzbătea pe ici-colo cîte un crîmpei temător de zîmbet. Greşeam, evident greşeam, nu luasem în calcul timpul. Timpul este cel mai grozav sculptor de caractere, de impresii, timpul modelează în noi felul în care dăm expresie sinelui nostru; cu condiţia să îi recunoaştem timpului această calitate şi să ne permitem nouă înşine să ne lăsăm modelaţi de această latură subtilă a timpului.
Era o explozie. Toţi pereţii se dematerializaseră aruncînd spre mine esenţa acelor tablouri. Acea esenţă m-a făcut să întorc spatele picturilor pentru că nu puteam să le privesc – mă copleşeau! Era atît de multă viaţă, pulsa atît de mult orgoliu dar era orgoliu curat şi frumos, fiecare bucată de pînză minuţios lucrată era sfidătoare dar nu ne sfida pe noi privitorii ci timiditatea. Olga mea şi-a luat inima în dinţi şi s-a pictat pe sine însăşi aşa cum este ea pe dinăuntru. După care a respirat adînc şi a făcut ca fiecare tablou să spună “Priviţi-mă bine!. ASTA SÎNT EU!”. Acesta este un gest de curaj – să te arăţi lumii dezgolită de aparenţe, de stratul gros al convenţiilor, de tabuurile impuse, de teama că s-ar putea să fii respinsă. Esenţa care ţipa din fiecare pînză era dăruirea sinelui. Nu este nimic simplu într-o astfel de dăruire. Doare fiecare tuşă de culoare care spune despre tine adevărul. Costă fiecare linie care dezvăluie temeri sau speranţă sau visare. Totul costă! Sinceritatea însă costă al naibii de mult!
Asta am vrut să spun, că miracolul care s-a produs în acea zi în galeria de artă nu a atins-o numai pe Olga, ne-a atins şi pe noi! Am văzut nobleţea sincerităţii, am văzut sensul dărurii acesteia, am văzut şi am înţeles cît miez cald şi plin de viaţă aduce în lumină împărtăşirea sinelui. Am văzut strigînd din fiecare culoare exact lucrul pe care mi-am dorit mereu să îl fac, dar mi-a lipsit curajul. Cred că a venit timpul să fac şi eu acel unic lucru care să însemne “Priviţi-mă bine! ASTA SÎNT EU!”.
Şi mai vreau să spun ceva: atunci am văzut SEMNELE!. Sînt semne peste tot în jurul nostru; semnele bucuriei, ale dăruirii, ale fericirii. Nu ne uităm la ele! Trecem pe lîngă! E mai comod aşa, aşteptînd nu ştiu ce moment, nu ştiu ce împrejurare. Am fost fericită în seara aceea, la expoziţie. Am fost cu adevărat fericită. Frumuseţea şi sinceritatea mă fac fericită. Asta este lecţia pe care am învăţat-o: fericirea vine din direcţii neaşteptate!
În acea seară am primit o certitudine şi o revelaţie. Certitudinea este că din clipa în care esenţa acelor tablouri mi-a pătruns în chiar măduva structurii mele de om, am ştiut că visul în care am fost fericită nu mă va mai bîntui niciodată.
“Necunoscute sînt căile Domnului” asta ni se spune şi o ştim. Revelaţia mea este aceasta: “Necunoscute sînt căile Omului!”.