Furia şi sîngele

De fiecare dată cînd am vrut să renunţ şi vai, de cîte ori am vrut să renunţ la atît de multe, m-a împiedicat furia. Peste fiecare moment în care aproape tînjeam la renunţare, a venit furia – amplă, clocotitoare, neînduplecată. Nu revoltă, nu îndîrjire, nu hotărîre – nimic din ceea ce plămădeşte oamenii puternici – pur şi simplu furie. Poate că este adevărat ce se spune despre ură şi dragoste – că le desparte un singur pas; s-ar putea să fie exact pasul pe care îl fac mereu între furie şi speranţă. Furia poate fi un sentiment constructiv – pentru mine uneori este căci ia naştere din adunarea fiecărui ultim strop de energie torsionînd fără milă fiecare celulă pînă la comprimarea propriului meu ADN care se ţîşneşte apoi ca un arc zgîriindu-mă pînă la sînge iar vederea acestui sînge îmi spune că trăiesc, încă mai trăiesc, aşa că nu imi permit luxul de a renunţa.
Aceasta e furia pe care o ştiu, o cunosc intim, mă dezmembrează şi mă reclădeşte. Aceasta este furia pe care o iubesc. Desigur că există însă şi furia pe care o urăsc profund, visceral şi complet – furia neputincioasă.
Uneori îmi imaginez că privesc viaţa – ce enervant de preţios sună chestia asta cu viaţa – ca pe un tablou vivant. Asta pînă în clipa în care tocmai viaţa – această ridicolă exprimare preţioasă, se întoarce către mine şi îşi înfige degetele în ochii mei arătîndu-mi SÎNGELE în timp ce eu urlu de durere. Şi nu este sîngele Domnului nostru Isus Hristos, ci este sîngele inocenţei moarte.
Eram în metrou privind absentă în jurul meu, cu gîndul la drumul cu autocarul pînă acasă, planificînd ziua următoare, încercînd să ignor micul cerşetor urcat la una din staţiile cărora le pierdusem şirul. Ca de fiecare dată, mă prefac absorbită în cine ştie ce calcule şi afişez o figură impasibilă aşteptînd să se termine litania cerşelii care precede traversarea vagonului de metrou cu mîna întinsă pe la fiecare călător. Îmi pregătesc ceva bănuţi şi îi ofer cerşetorului pe care apoi îl privesc fix de parcă mi-aş fi cumpărat cu preţul celor cîteva monede dreptul de a-i scotoci viaţa. E un copil. Un copil surprinzător de frumos, cu faţa rotundă, lipsită de rigiditatea şi vidul de expresie date de un trup prea slab. Nu pare a avea mai mult de 11-12 ani. E îmbrăcat destul de bine pentru vremea rece de afară dar are picioarele desculţe. Are faţa curată, hainele curate, numai picioarele goale au adunat praf şi mizerie. Ţine în braţe, bine proptit de trupul împlinit un frăţior mai mic. Dintr-o pungă scoate un biscuite şi îi dă celui mic să mănînce după care scoate sticla cu biberon şi face o întregă echilibristică între smuciturile metroului ca să nu scape pe jos biberonul sau ambalajul biscuitelui. Cel mic trage cu sete din biberon nişte apă sau poate e ceai, nu ştiu şi în final după ce pune cu grijă biberonul în pungă, fratele “cel mare” face o scurtă verificare asupra ţinutei fraţiorului: îi potriveşte hăinuţa la spate, îi aranjează căciuliţa şi botoşeii după care... după care, cu multă dragoste, atenţie şi tandreţe îi aranjează celui mic o şuviţă rebelă care cădea pe frunte. Pentru cîteva secunde am uitat să respir. Îmi simt lacrimile urcînd şi le opresc cu greu în ultimul moment căci pentru numele lui Dumnezeu, chiar nu vede nimeni? ASTA ESTE DRAGOSTE! ADEVĂRATĂ! Copilul acesta arată într-un singur gest tandreţea, grija, dragostea care ocroteşte, dragostea care luminează. Metroul se opreşte în staţia următoare. Băiatul coboară repede şi în drum spre următorul vagon face un scurt ocol şi aruncă ambalajul de biscuiţi în coşul de gunoi! Intră şi uşile se închid în urma lui. Cu riscul de a fi privită critic şi de a fi considerată prost crescută continui să mă uit la copilul acesta surprinzător. Îngenunchiază şi ia de la capăt litania cerşelii care precede traversarea vagonului de metrou cu mîna întinsă pe la fiecare călător. Atunci am văzut SÎNGELE şiroind pe pereţii vagoanelor de metrou. Şi nu era sîngele Domnului nostru Isus Hristos, ci sîngele inocenţei moarte.
Am vrut să mă ridic în picioare şi să strig: “Dumnezeu trebuia să mai dea o poruncă – să nu îngenunchezi!” şi îmi spun că ar fi trebuit să facă EL cumva astfel încît să nu permită să le fie ucisă copiilor inocenţa. Rămîn însă pe scaun consumată de furia pe care o urăsc – furia neputincioasă.
De ce ne lovim oare cu adevărat atunci cînd ne lovim de zidul neputinţei?