Era Lună Nouă. Crai Nou adică. Nu ştiu de unde vine denumirea de Crai Nou dar mei îmi place aşa. Era deci Lună Nouă – Crai Nou pe o noapte senină şi călduţă. Toate astea m-au îmbiat să ies pe balcon să văd feliuţa de Lună subţire-subţire atîrnînd pe cer ca o gondolă. Şi ce să vezi? Luna zîmbea! Să explic: mă uitam la feliuţa nostimă de Lună şi la un moment dat am observat linia subţire care întregea rotundul ei – un contur uşor ca o părere, vag luminos, încadra marginea completă a Lunii decupînd subtil din valul de cerneală neagră a cerului un disc abia-abia o nuanţă mai deschis. Am privit cu atenţie acest echivalent personal al unei descoperiri astronomice confirmîndu-mi că nu e o părere. Puteam distinge partea umbrită a Lunii “sprijinită” în partea de jos de frumosul Crai Nou.
- Luna zîmbeşte, am conchis.
Şi din momentul acela mi-a devenit mult mai simpatică. Ba chiar privind cu insistenţă şi fără să clipesc, zona luminoasă începea să se desfacă spre margini ca şi cum Luna şi-ar fi ţinut palmele sub bărbie, cu degetele răsfirate.
Mi-am imaginat Luna stînd cu coatele pe pervazul unei ferestre imaginare, cu palmele desfăcute sub bărbie, privind absentă cine ştie unde şi zîmbind. Parcă stătea la şuetă Luna. Dar cu cine? Fac ochii roată să găsesc steaua sau constelaţia potrivită. Ei, aici încep problemele. Ştiu să recunosc Carul Mare, Carul Mic e prea mic, iar Centura lui Orion o recunosc din prima atîta că nu pricep dacă Orion – constelaţie fiind e cu capul în jos sau cu capul în sus. Am în bibliotecă un ditamai Atlas Geografic General – atlas nu glumă atîrnă 2-3 kile, nu ca astea de acum, subţirele de le zboară vîntul din raftul librăriei. În fine, mă cam ia valul azi – am ditai atlasul şi nu mă uit pe hărţile astronomice să văd cum stă Orion pe cer în luna Martie – cu capul în sus sau cu capul în jos. Ruşinos! Mai ales dacă mă gîndesc că atunci cînd eram mică vroiam să mă fac cosmonaut. Eh! Ce frumos era! Cum visam eu cu ochii pe atlas la Pămîntul văzut din spaţiu. Ştiam şi treptele de viteză cosmică. Explicaţie. Esenţial lucrurile stau cam aşa: ca să poţi ajunge în spaţiu cu racheta, musai să ai o viteză adecvată. În plus, în funcţie de viteză stai pe o orbită sau alta. Prima viteză cosmică e suficientă ca să te înscrii ca satelit artificial. A doua viteză cosmică e suficientă unei rachete ca să se înscrie pe o orbită şi să se învîrtă în jurul Soarelui ca o planetă. Iar cea de-a treia viteză cosmică asigură ieşirea unei rachete în afara Sistemului Solar. Cool! Sau în traducere clasic românească – straşnică treabă! Ce ziceam? Aoleu, iar am deviat – am zis eu că mă cam ia valul azi! Ziceam de Orion. Adică nu, ziceam de Lună. Care Lună stă la şuetă cu ceva stele. Cu care stele nu ştiu, tocmai ce am demonstrat că nu mă pricep să le identific.
Ia să încercăm noi ceva. Oare mă aude?
- Doamna Lună! Doamna Luuunăăă!
Nimic. Cred că e cam departe. Sau e pur şi simplu distrasă de muzicile astrale. Cine ştie? Dar parcă.... parcă seamănă un pic cu Pisica de Cheshire. O ştiţi pe Pisica de Cheshire? Cea din “Alice în Ţara Minunilor”. Care apărea şi dispărea pe bucăţi. Am fost şi eu o dată pisică de Cheshire. Ştiţi, eu am o pisică bruneţică şi sperioasă rău. Intr-o zi ne alergam prin casă. M-am ascuns după o uşă şi am scos numai capul zicînd “Ha ha!” La care pisica mea a făcut “Hhhhhhhh!”, s-a zbîrlit toată şi a fugit mîncînd pămîntul. “Ce s-o fi speriat aşa?” mi-am zis. În secunda următoare am realizat că biata de ea văzuse un cap pe marginea unei uşi. Îngrozitor! Am rîs spasmodic – m-am văzut pisică de Cheshire!
Concluzie: Luna, eu şi Pisica de Cheshire facem un trio formidabil!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu