E greu să fi femeie în ziua de azi? Ei, adevărul e că nu a fost uşor niciodată. Şi probabil că nu e uşor nici să fi bărbat. Despre a fi bărbat nu ştiu decît ce îmi doresc eu de la un bărbat. Despre a fi femeie ..., ei, e complicat. Încă tot nu ştiu să definesc “universal” ce înseamnă a fi femeie. Nici eu de multe ori nu mă regăsesc complet într-un model-tipar-schiţă-definiţie care există de cînd, cum “de cînd?”, tiparul ăsta e din totdeauna!. Nu mă simt femeie după cum cere standardul. A fi femeie trebuie să fie ceva mai mult decît o definiţie. Ce percepem noi e o împletire între cerinţa societăţii, rădăcina ADN-ului arhaic, aşteptările masculilor şi ... şi unde mai încape ce doreşte o femeie ca să se simtă femeie?
Se zice că trebuie să ştii să te iubeşti pe tine ca să ştii să iubeşti pe alţii. Poate să pară egoist la prima citire, dar iubirea nu are în esenţă nimic de a face cu egoismul. Sînt ireductibile, iubirea şi egoismul, aşa s-au născut.
Eu sînt femeie, aşa că încerc să privesc lucrurile din această perspectivă. Nu pot fi universală, mă mulţumesc cu colţişorul meu de privit lumea. Mi-a plăcut ceva spus de o femeie inteligentă, frumoasă, de succes. Cam aşa ceva “Fiecare femeie trebuie să găsească ceva care să îi placă, în propria-i persoană. Ceva de iubit la tine însăţi.” M-am gîndit că e OK, uşor. Pînă la urmă, indiferent dacă natura a fost sau nu darnică cu tine, te-a înzestrat sau nu cu frumuseţe fizică, în mod evident şi logic, există ceva în fiecare om, ceva personal, intim, ca o comoară desluşită cu încîntare şi ferită cu grijă de ochii celorlalţi, care să te facă să te îndrăgeşti pe tine însăţi şi să te priveşti ca pe deţinătoarea secretă a celei mai frumoase pietre preţioase. Ştiţi cum e cu teoria şi practica? Aşa a fost şi aici. Am încercat să aplic teoria pe mine, experiment menit să îmi restabilească uneori şifonatele impresii despre mine însămi. Hm! S-a dovedit că nu e chiar aşa de simplu. M-am uitat în oglindă de nenumărate ori, învîrtindu-mă cu toate profilurile pe care cunosc, încercînd să inventez altele, dar n-a ţinut. E greu să concurezi cu standardele moderne de frumuseţe. Am încercat introspecţia. Am găsit trăsături interioare, sentimente, poveşti, dar totul îmi părea atît de instabil, de voalat, de nestatornic. La un moment dat începusem să cred că nu mai rămîne nimic în mine care să consolideze ideea de femeie-femeie, deţinătoare a nepieritorului secret personal care dă acel strop magic fiecărei femei, acea complicitate care uneşte femeile din toate timpurile şi din toate locurile în simpla expresie a unei priviri sau în simplul desen al unui gest. Acel ceva care spune despre o femeie că este – nu pot să spun feminină, am eu ceva conturi de reglat cu feminitatea, aşa că zic femeie-femeie. Pînă la urmă am clasat “cazul” şi am renunţat. Ca multe alte proiecte, l-am lăsat pe mai încolo, pe mai tîrziu, pe altadată.
Toamna trecută am răcit rău. Stăteam la servici lîngă o fereastră pe care o ţineam mai tot timpul deschisă – eram 20 de persoane în birou la un moment dat şi mi-am zis că şi numai ca autosugestie, dar o fereastră deschisă tot e necesară. Şi am ţinut geamul acela deschis pînă am făcut bronşită, plus un început de pneumonie. Doctoriţa mea de familie, după un consult mi-a indicat să fac o radiografie pulmonară. Întrucît nu mă simţeam deloc, dar deloc bine, de data asta am ascultat medicul şi m-am prezentat la pneumologie. Frumos, cald, aparate moderne, 15 minute aşteptare, m-au chemat într-un cabinet pentru rezultat. Pe monitorul mare al unui calculator aştepta radiografia mea. Nu-i vorbă că nu era prima dată cînd vedeam o radiografie de-a mea, dar nu aşa mare şi clară. Doctoriţa începe să îmi explice, să îmi arate pe radiografie că e bine, nimic grav, se vede începutul de pneumonie dar ..... Din momentul acela nu am mai auzit-o. Urmărind indicatorul cu care îmi arăta pe radiografie plămînii, răspunzînd amabil curiozităţii mele, am văzut cu uimire CEVA-ul! CEVA-ul pe care să îl iubesc la mine însămi! Mi-am văzut clavicula! Os eterat, fin, delicat. Şi totuşi os – robust, calciu dur, cu albul scoicilor stratificat an după an, făcîndu-şi datoria de os – sprijinind, formînd, susţinînd alt os, care rîndul lui sprijină alt os, care la rîndul lui.... Clavicula mea! Înfiptă ca o contrafixă între alte două oase, dînd forţă spaţiului astfel definit, punîndu-se de-a curmezişul oricărei prăbuşiri.... Clavicula mea! E clavicula mea!! Puternică, acolo, mereu acolo pentru mine, mereu sprijin, mereu forţă, mereu delicată, subţire, fină. Os ireal, inefabil, surîzător, spărgînd cu nonşalanţă tiparul predefinit al relaţiei indestructibile dintre forţă şi dimensiunea care o susţine.
Clavicula mea! A MEA! Îmi iubesc clavicula! Am făcut chiar o pasiune pentru ea. O pasiune adevărată, puternică, subtilă, secretă. Şi ştiţi ceva? Merg uneori pe stradă şi în toiul celei mai pătrunzătoare ploi, sau a celei mai imposibile canicule, ba chiar în mijlocul propriilor îndoieli care uneori mă cuprind tocmai ca o ploaie măruntă, insistentă şi pătrunzătoare, îmi aduc mereu aminte de clavicula mea. Frumoasa mea claviculă, pereche-nepereche. Şi încep să surîd, ba chiar să zîmbesc, iar pe dinăuntru încep să rîd aşa de bine şi de frumos că probabil asta mi se vede pe faţă pentru că văd trecători care se uită la mine cu oarece-uimire-oarecum-compătimitoare. După care însă se lasă pesemne convinşi, căci imi zîmbesc!
Oare v-am spus? M-am îndrăgostit de clavicula mea!
Se zice că trebuie să ştii să te iubeşti pe tine ca să ştii să iubeşti pe alţii. Poate să pară egoist la prima citire, dar iubirea nu are în esenţă nimic de a face cu egoismul. Sînt ireductibile, iubirea şi egoismul, aşa s-au născut.
Eu sînt femeie, aşa că încerc să privesc lucrurile din această perspectivă. Nu pot fi universală, mă mulţumesc cu colţişorul meu de privit lumea. Mi-a plăcut ceva spus de o femeie inteligentă, frumoasă, de succes. Cam aşa ceva “Fiecare femeie trebuie să găsească ceva care să îi placă, în propria-i persoană. Ceva de iubit la tine însăţi.” M-am gîndit că e OK, uşor. Pînă la urmă, indiferent dacă natura a fost sau nu darnică cu tine, te-a înzestrat sau nu cu frumuseţe fizică, în mod evident şi logic, există ceva în fiecare om, ceva personal, intim, ca o comoară desluşită cu încîntare şi ferită cu grijă de ochii celorlalţi, care să te facă să te îndrăgeşti pe tine însăţi şi să te priveşti ca pe deţinătoarea secretă a celei mai frumoase pietre preţioase. Ştiţi cum e cu teoria şi practica? Aşa a fost şi aici. Am încercat să aplic teoria pe mine, experiment menit să îmi restabilească uneori şifonatele impresii despre mine însămi. Hm! S-a dovedit că nu e chiar aşa de simplu. M-am uitat în oglindă de nenumărate ori, învîrtindu-mă cu toate profilurile pe care cunosc, încercînd să inventez altele, dar n-a ţinut. E greu să concurezi cu standardele moderne de frumuseţe. Am încercat introspecţia. Am găsit trăsături interioare, sentimente, poveşti, dar totul îmi părea atît de instabil, de voalat, de nestatornic. La un moment dat începusem să cred că nu mai rămîne nimic în mine care să consolideze ideea de femeie-femeie, deţinătoare a nepieritorului secret personal care dă acel strop magic fiecărei femei, acea complicitate care uneşte femeile din toate timpurile şi din toate locurile în simpla expresie a unei priviri sau în simplul desen al unui gest. Acel ceva care spune despre o femeie că este – nu pot să spun feminină, am eu ceva conturi de reglat cu feminitatea, aşa că zic femeie-femeie. Pînă la urmă am clasat “cazul” şi am renunţat. Ca multe alte proiecte, l-am lăsat pe mai încolo, pe mai tîrziu, pe altadată.
Toamna trecută am răcit rău. Stăteam la servici lîngă o fereastră pe care o ţineam mai tot timpul deschisă – eram 20 de persoane în birou la un moment dat şi mi-am zis că şi numai ca autosugestie, dar o fereastră deschisă tot e necesară. Şi am ţinut geamul acela deschis pînă am făcut bronşită, plus un început de pneumonie. Doctoriţa mea de familie, după un consult mi-a indicat să fac o radiografie pulmonară. Întrucît nu mă simţeam deloc, dar deloc bine, de data asta am ascultat medicul şi m-am prezentat la pneumologie. Frumos, cald, aparate moderne, 15 minute aşteptare, m-au chemat într-un cabinet pentru rezultat. Pe monitorul mare al unui calculator aştepta radiografia mea. Nu-i vorbă că nu era prima dată cînd vedeam o radiografie de-a mea, dar nu aşa mare şi clară. Doctoriţa începe să îmi explice, să îmi arate pe radiografie că e bine, nimic grav, se vede începutul de pneumonie dar ..... Din momentul acela nu am mai auzit-o. Urmărind indicatorul cu care îmi arăta pe radiografie plămînii, răspunzînd amabil curiozităţii mele, am văzut cu uimire CEVA-ul! CEVA-ul pe care să îl iubesc la mine însămi! Mi-am văzut clavicula! Os eterat, fin, delicat. Şi totuşi os – robust, calciu dur, cu albul scoicilor stratificat an după an, făcîndu-şi datoria de os – sprijinind, formînd, susţinînd alt os, care rîndul lui sprijină alt os, care la rîndul lui.... Clavicula mea! Înfiptă ca o contrafixă între alte două oase, dînd forţă spaţiului astfel definit, punîndu-se de-a curmezişul oricărei prăbuşiri.... Clavicula mea! E clavicula mea!! Puternică, acolo, mereu acolo pentru mine, mereu sprijin, mereu forţă, mereu delicată, subţire, fină. Os ireal, inefabil, surîzător, spărgînd cu nonşalanţă tiparul predefinit al relaţiei indestructibile dintre forţă şi dimensiunea care o susţine.
Clavicula mea! A MEA! Îmi iubesc clavicula! Am făcut chiar o pasiune pentru ea. O pasiune adevărată, puternică, subtilă, secretă. Şi ştiţi ceva? Merg uneori pe stradă şi în toiul celei mai pătrunzătoare ploi, sau a celei mai imposibile canicule, ba chiar în mijlocul propriilor îndoieli care uneori mă cuprind tocmai ca o ploaie măruntă, insistentă şi pătrunzătoare, îmi aduc mereu aminte de clavicula mea. Frumoasa mea claviculă, pereche-nepereche. Şi încep să surîd, ba chiar să zîmbesc, iar pe dinăuntru încep să rîd aşa de bine şi de frumos că probabil asta mi se vede pe faţă pentru că văd trecători care se uită la mine cu oarece-uimire-oarecum-compătimitoare. După care însă se lasă pesemne convinşi, căci imi zîmbesc!
Oare v-am spus? M-am îndrăgostit de clavicula mea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu