Curgerea lumilor

Era un ritual dar atunci nu stia – portia de singuratate care se cerea din cind in cind, la lumina slaba a veiozei glob pamintesc, linga cartile aliniate pe rafturi, in seara calma care se adauga firesc visarii.

Copilul deschidea usa camerei sale si inainte de a intra anunta – “15 minute”. Usa se inchidea in urma sa incet, fara zgomote inutile. Odata unul din parinti intrebase: “Ce faci tu acolo, pe intuneric, numai cu veioza aprinsa?”. Copilul si-a privit serios parintele si a raspuns simplu “Ma gindesc”. “La ce?”. Asta era o intrebare la care era greu de raspuns, copilul nu avea niciodata raspunsul potrivit “Nu stiu…la de toate…” Parintii ridica usor din umeri - un copil pe care ei nu il inteleg. Copilul stie.

Usa inchide un univers si face loc altuia. In penumbra dulce a camerei ochii copilului se deschid – copilul vede universul, lumile care merg impreuna cu noi, dincolo de noi sau niciodata cu noi. Lumile acelea sint fantastice, lumile care uneori se vad iar alteori numai se simt. Lumile curg una pe linga alta sau una prin alta intr-o alunecare uriasa al carei zgomot nu exista dar se simte. Miscarea celesta, unica, de o energie imensa aprinde lumini de magnifica fascinatie in ochii copilului. Copilul vede, copilul simte; vederea curgerii incete a lumilor naste o vibratie pe care o resimte ca pe un freamat, o bucurie, uneori ca pe o teama. Cum sa explice bucuria acestei nemaiintilnite vederi, incercarea de a o pricepe, linistea pe care o dobindeste privind. Cum sa explice? Din cite cuvinte exista pe care sa le ia ca sa deseneze dimensiunea umana a implinirii pe care o simte privindu-si locul modest in lumile acestea toate in a caror separare se vede tesatura curgerii divine care le uneste. Cum sa explice?

Uneori lumile nu se vad ci se simt. Cit de puternica senzatie! Cum bate inima pricepind ritmul lumilor, cum se deschide undeva in adincul perceptiei sale o poarta veche, lesne de recunoscut, poarta de lumina si caldura, poarta de amintiri ancestrale, de senzatii stravechi, de pricepri fara vorbe – idiom stravechi, niciodata pierdut. Cum sa explice? Cum sa puna, in atit de putine cuvinte, plinatatea , nelinistea si mirarea fara margini pe care curgerea imensa si lenta a lumilor i-o da? Cum sa explice? Cum sa spuna cit de teama ii este faca pasul inainte, sa mearga mai departe, sa se afunde in curgerea aceea a vietii si cit de mult isi doreste sa o poata face. Stie ca inca e prea mic, inca e copil, curgerea aceea l-ar ameti, l-ar pierde poate. Dar cindva, intr-o zi, poate… Pina atunci creste purtind in piept dorul acela inexplicabil, tinjirea aceea a lumii nespuse, a curgerii imense, a lumilor vietii.

Mama o intreaba uneori : “Ce faci tu acolo, pe intuneric, numai cu veioza aprinsa?”. Fetita o priveste serios raspunzind “Ma gindesc”. “La ce?”. Asta e o intrebare grea, copilul nu avea niciodata raspunsul potrivit “Nu stiu…la de toate…” Parintii ridica usor din umeri - un copil pe care ei nu il inteleg. Copilul stie, ridica usor din umeri, usor de tot, ca un oftat inexistent – ea stie ca ei nu pot intelege.

Regina-Margareta-cu-matura

Uneori lumea se schimba. Asa, fara veste, dintr-o data, lumea se schimba. In timp ce noi plingem, ne numaram tristetile sau pur si simplu privim pe geam, lumea se schimba. Se impleteste cumva cu aripile noastre. Nu stiu cum face lumea treaba asta, cum devine ea, atit de perfect intrepatrunsa cu tesatura nespusa a aripilor noastre dar o face, iar atunci si numai atunci lumea si aripa se nasc una pe alta, ca un tot, ca o poveste.

Atunci si numai atunci iau matura in minii si matur – camerele crescute aiurea, culoarele care si-au schimbat directia, gindurile razlete si necuvenite, dezordinea din sentimente, tot. Zimbesc – e poate cea mai draga poveste a mea, iar ea este Regina-Margareta-cu-matura. Matura e un dar de la ea. Pare ciudat sa primesti in dar o matura? Poate. Dar este o matura de poveste care face lucruri de poveste.

In zilele in care lumea se dovedeste a fi prea strimba, in care diminetile seamana prea mult a seri, in care peretii camerelor nu te mai recunosc, atunci e ziua in care incrunti usor din sprinceana si lumea incepe sa se schimbe. Cind prietenii dispar, cind imaginea din oglinda ti se intoarce rece si necunoscuta, cind privirile ranesc si zimbetele politicoase se arata a grimase stupide – atunci si numai atunci lumea incepe sa se schimbe. Atunci cind ochii ustura in absenta lacrimilor, cind mina intinsa te impinge mai jos, cind usile se inchid iremediabil in spatele amintirilor frumoase, atunci si numai atunci inchizi usor pleoapele, iti tragi usor de tot rasuflarea si lumea incepe sa se schimbe. In ziua in care ai obosit prea tare incercind sa fii persoana pe care o visai sa fii, atunci inchizi ochii, stringi pumnii si lumea incepe sa se schimbe.

Asculti cu atentie orice zgomot, cit de mic – e liniste. Deschizi incet ochii, desclestezi usor pumnii si privesti in jur – lumea s-a schimbat! Ce bucurie, ce imensa pace, cit de multa lumina si liniste! Asa se renaste! In lumina, cu zimbet deschis si cu matura in mina! Da! Cu matura in mina! Iei matura, zimbesti, dar atentie, trebuie sa zimbesti cu tot sufletul, si pornesti la treaba. Maturi tot – gindurile negre, zimbetele false, usile inchise, oglinzile neprietenoase, zidurile reci, camerele crescute strimb…tot, tot, tot, pina ramine perfect curat – ca la inceput. O maaare pagina alba, curata, pe care poti scrie din nou. O noua poveste, sau aceeasi poveste dar un alineat nou. Dupa ce ai maturat constiincios, clipesti luuung, lung si cind deschizi ochii – gata, lumea s-a schimbat de tot. Sigur, semnele i-au ramas aceleasi – casele, tramvaiele, metroul, ziarele, serviciul, vecinii, telelvizorul, computerul, pisica, prietenii, vitrinele – totul e la fel ca inainte, numai ca lumea ta s-a schimbat iar tu iti apartii din nou tie si lumii tale. Hai sa zimbim impreuna – acesta e rolul maturii in vietile si povestile noastre.

Vedeti dumneavoastra, a fost odata ca niciodata o vreme cind eram si eu copil – bine, recunosc dar nu tocmai public si foarte timid, ca inca mai port in mine ceva din copilul de atunci – si copil fiind am primit intr-o zi o carte de povesti mica, fara desene colorate dar care o avea inauntrul ei pe ea: Regina-Margareta-cu-matura. O singura poveste are cartea cu pricina, dar e una minunata si din multele ei personaje putem scrie la nesfirsit povesti noi: Brahmanul-oarecare-care-nu-crede-in-reincarnare, Urechi-de-magar, Iepurita-roz, Vulpile-zburatoare…toate toate absolut toate se plecau respectuos in fata ei Regina-Margareta-cu-matura. Regina era perfecta, usor obosita dar atemporal minunata, ea matura mereu: camere crescute aiurea, coridoare ratacite, ginduri necuvenite…restabilea necontenit armonia. Ce slujba incredibila si grea sa restabilesti armonia!

Nu mi-a placut cartea atunci cind am primit-o, mi-a placut insa mai tirziu si imi place si acum.

(Cartea este “Roman din dragoste” de Maria Luiza Cristescu)

Tu cit de mama esti?

Paharul inalt isi arata rubiniul vinului prin lumina calda a lampadarului. Femeia clatina usor paharul facind valuri mici, rubinii, ridicind in aer mireasma dulce-amaruie a vinului:
- Da’ ia mai da-le naibii de sclifosite cu aerele lor de mironosite atotstiutoare! Pfui - nesuferite fiinte.

O data - de doua ori pe an Aka ajungea inevitabil la aceeasi concluzie “ia mai da-le naibii de sclifosite”. Sclifositele erau colegele de birou. Discutiile mereu aceleasi pentru ca invariabil acolo unde sint mai multe femei la un moment dat se va discuta despre copii. Care copii? Copiii lor care evident sint mai buni mai frumosi si mai inteligenti decit copiii altora si oricum copilul ei...ma rog...”sclifositele” se uita spre ea asa...usor condescendent, cu capul inclinat usor oblic in semn de inteleapta ingaduinta...ar trebui si ea sa inteleaga nu? ca totusi copilul ei...deciziile ei... modul ei de a educa...ea nu are cum sa inteleaga devotiunea completa a unei mamei pentru puiul ei pentru ca oricita bunavointa ar avea, copilul ei este adoptat deci nefiind iesit din pintecele ei, ea nu va simti niciodata dar niciodata absolut niciodata acel sentiment total care transforma o femeie intr-o mama.

- Da’ ia mai duceti-va dr...., bombane Aka punind paharul pe masa, incet, cu baza piciorului lung si subtire exact in mijlocul unui cerc inflorat, motiv repetat obsesiv pe dantela mesei.
- Hai nu te mai supara si tu asa, suride Leta. Apoi nu e dracul chiar asa de negru, stii ca de fapt nu sint ele chiar asa de rele.
- Ba sint! se zburleste Aka. Mamele universale, detinatoarele adevarului absolut, copii lor sint direct Einsteini, ele s-au nascut perfecte si cu instincte superioare de super-mame. I-po-cri-te. Loveste cu degetul in masa si apasa fiecare silaba ca si cind ar vedea cladindu-se in aer cuvintul litera cu litera. I-po-cri-te, repeta cu glas ceva mai scazut.

Se uita la Leta:
- De ce ma suporti?
- Aka....
Aka se aseaza mai bine pe scaunul cu spatarul inalt, frumos. Instinctiv asculta spre odaia copilului sa vada daca nu s-a trezit. Nu s-a trezit, e tirziu si doarme bine, ca un ingeras, miine e zi de scoala; copilului ii place la scoala iar Aka nu se satura sa il tot vada dimineata de dimineata cu ghiozdanul in spate cum merge tantos spre scoala. E puiul ei iar asta nu i-o poate lua nimeni.
- Stii ce am facut? Cred ca am cam sarit calul de data asta. Iti jur ca n-am vrut Leta dar m-am enervat atit de tare...
Ofteaza
- Stiu ca ele nu din rautate spun ceea ce spun si cred ceea ce cred. In definitiv si eu imi vad copilul ca fiind cel mai frumos, mai destept si mai bun; zimbeste usor ironic, ma incadrez si eu in acelasi tipar nu? Numai ca...e frustrant Leta, e al naibii de frustrant sa asist la toata parada aia ipocrita cu “biata Aka, sot nu are, barbat in viata ei...ce sa mai zicem, n-a mai iesit cu cineva de hat vreme (auzi tu, ele vorbesc de asa ceva, ca n-am auzit pe vreuna din ele sa spuna ca azi copilul sta cu mama, eu si sotul am planificat o cina romantica....intelegi...nuuuuu, dar la altele se pune la index asa ceva, ca deh, ele sint mame, se sacrifica, e de inteles pe cind eu...asa...cam pe jumatate mama nu?), bine macar ca are un copil; infiat e drept dar...cine stie, poate i-a fost frica sa faca un copil sau nu poate avea copil...cine stie, ca n-a zis niciodata....” si tot asa si tot asa, iti jur ca asta vad, simt si aud de cite ori imi arunca privirea aia gen superior-compatimitoare-noi-trebuie-sa-o-intelegem-pe-Aka-biata-de-ea. Pai atunci intelegeti-ma fir-ar!

Se ridica si aduce o farfurioara cu ceva gustari.
- De aia zic, de data asta m-am infuriat peste masura, nici eu nu stiu de ce. De atitia ani avem aceleasi discutii care duc practic in acelasi loc, la aceleasi raspunsuri si e Ok asa. Eu stiu ce zic ele, ele imi cunosc mie “repertoriul” - e ca la teatru - actul 1, actul 2...scena impacarii. Asa a functionat toti anii astia.

Leta o priveste oarecum neutru, ea e singura care sta cu Aka in momentele astea de revolta iar asta se intimpla o data - de doua ori pe an. Zimbeste in sinea ei “Sint si ele cam ...cum sa zic, le place sa se laude, vorbesc uneori fara sa se gindeasca la Aka, la faptul ca s-ar putea sa o doara vorbele lor. Dar nici Aka nu se lasa, tace tace apoi se porneste ca uraganul. Diferenta este ca Aka nu are “ochiul furtunii” e un uragan total si se porneste, ca orice mama-uragan pentru apararea copilului ei si a ei insasi ca mama, caci Aka e o mama adevarata”

- Imi pare rau Leta, cum o sa dau miine ochii cu ele si mai ales cu Tonda? Stii ce i-am spus? I-am spus ca toata vorbaraia ei prin care imi tine pentru a ‘nspea oara teoria mamei-singura-mama-adevarata-e-mama-care-si-a-nascut-copilul nu reprezinta nimic altceva decit recunoasterea completei ei incapacitati omenesti de a-si darui dragostea altui copil decit unuia pe care ea l-a nascut; i-am spus ca este schiloada sufleteste si incapabila de dragoste pur si simplu ci dragostea ei este una egoista oarba si proasta.

Aka isi priveste lung miinile:
- Doamne Leta dac-ai sti ce liniste s-a facut in birou.....
- Stiu, eram acolo.

Aka se foieste pe scaun, naiba stie cum o sa intre miine in birou. Probabil ca o sa isi ceara scuze, sigur o sa isi ceara scuze; s-a simtit profund umilita de Tonda si de prostiile pe care le debita. Pina la urma, asta trebuia sa faca, sa ignore toate acele vorbe nebune, groaznic de dureroase, trebuia sa inteleaga ca experienta Tondei nu o ajuta sa inteleaga ce inseamna sa te dedici trup si suflet unui copil pe care da, nu l-ai nascut tu trupeste dar il nasti moral, spiritual si in dragoste in fiecare zi, in fiecare clipa. Ti l-ai dorit enorm, singura cale era cea a adoptiei si ei bine, asta ai facut. te-ai uitat in ochii acelui copil si ai vazut ca depinde nu 100% nu 1000% ci infinit la suta de tine si numai de tine, caci tu esti singura mama pe care o are si o cunoaste. De unde sa stie Tonda toate lucrurile astea? Nu avea de unde. Iar ea, Aka, ar fi trebuit sa fie un pic mai inteleapta, sa nu se lase purtata de valul acela de ignoranta oarba ci ar fi trebuit sa-l destrame usor, sa arate, sa explice, nu sa rabufneasca asa cum a facut. Ofteaza.

- Leta, de ce ma suporti?
- Zau Aka, las-o asa. Asa ne e bine nu?

Da, se gindeste, asa ne e bine. Cind tensiunile in birou escaladeaza si se ajunge la aceste vesnice teorii, la aceasta lupta de-a dreptul epica a mamelor, Leta sta la biroul ei si tace; nu zice nicio vorba, isi incruciseaza miinile la piept si priveste indelung. Tace.

Leta isi ia poseta, haina si se pregateste de plecare:
- Sa faci bine sa dormi Aka, miine....miine e miine, vezi tu ce-o fi.

Aka priveste lung in urma ei - sint prietene de aproape 20 de ani, din adolescenta, stiu multe una despre alta dar nu totul; isi respecta una alteia intimitatea, prietenia lor nu e una galagioasa ci dimpotriva, unora li se pare ca nici nu ar de fapt o prietenie. Hm, lumea, cum se repede sa judece. Copilul Letei e mai mare cu 5 ani decit al ei, a nascut greu, era sa piarda copilul...Leta nu povesteste lucrurile astea, nici despre maruntele gesturi ale copilului, se bucura de ele in tacere, le pastreaza pentru ea. Leta a fost adoptata iar mama ei a iubit-o enorm, a invatat-o sa fie omul care e acum. Numai Aka stie ca Leta a fost adoptata, “sclifositele” habar nu au; de aia Leta sta cu ea cind o apuca nabadaile si se cearta cu “sclifositele”. Leta...draga de Leta.

Aka lasa in chiuveta paharele de vin, farfurioara si tacimurile. “Le spal miine”, se duce sa mai verifice o data copilul - Mareel doarme splendid; Aka trece in dormitorul ei si se cuibareste sub plapuma. Stinge lumina. Se intoarce cu spatele la veioza si isi aranjeaza perna sub cap. Iar se intoarce, se ridica in fund si aprinde veioza. Are un zimbet lat si un ris cu adevarat sanatos pe fata. “Ce fatza ar face Tonda, Cheena si Zita daca ar sti ca Leta pe care o cred a fi evident complet de partea lor ca doar de aia nu se baga in discutii nu? ce fetze ar face daca ar sti ca Leta, mama-evident-mama dupa toate criteriile lor, ei bine Leta stie ca ambele “feluri” de dragoste materna se contopesc de fapt intr-una singura, ea fiind infiata si iubita enorm de mama ei, “dulcea mea minunat crescatoare” cum ii spune Leta. Hm...daca-ar sti ele; Aka ride scurt si satisfacut - s-ar lecui astea de “sclifosenie” pe vecie!”. Ride incetisor, stinge veioza si se culca.

Catedrala

Miguel si Santos merg incet prin piata mare a orasului. Nu conteaza care e Miguel si care e Santos; care e mai inalt si care e mai scund; care e mai plinut si care e mai subtirel. Sint ei: Miguel si Santos, se cunosc din copilarie, au crescut impreuna, s-au jucat impreuna, au muncit, si-au ridicat casele una linga celalalta, ba chiar si nevestele lor sint prietene. Miguel si Santos, asa ii stie lumea din sat, asa ii stiu musterii din imprejurimi, ba chiar si din oraselul in care merg cu marfa de doua ori pe an – in ciudad zic ei. Nu e tocmai oras, e un orasel dar cele doua drumuri pe an pe care la fac Miguel si Santos acolo ii indeamna pe oamenii din pueblo sa priveasca la ei cu admiratie. Ce-o sa zica vecinii acum, ca uite au ajuns chiar in ciudad, in marele oras. Ce aventura! Odata in viata, daca ai noroc, ajungi in marele oras.

Soarele e naucitor, isi arunca lumina orbitoare peste tot, se reflecta in praful drumului, in zidurile albe, in florile rosii, intra chiar si pe sub borurile largi ale palariei trase bine pe ochi; razele inteapa si fac ochii sa lacrimeze dar privelistea e aiuritoare asa ca Miguel si Santos dau palariile mai pe spate si privesc cu ochii mari piata imensa forfotind de lume.
- Omuleee, ce de lumeee! Nici in ciudad la bilci nu se aduna atita lume ca aici.
- Daaa, aproba grav celalalt rotind ochii de jur imprejurul pietei care pare cel putin la fel de mare cit tot satul lor.

Sigur ca nu este chiar atit de mare, dar lor asa li se pare, ca e mai mare decit lumea in care au crescut, pe care o cunosc si le este familiara, la indemina. Piata asta prea mare e stranie dar Miguel si Santos nu se lasa coplesiti – privesc incet la fiecare detaliu asa cum stiu ei, ca niste tarani care stiu sa munceasca, stiu sa-si vinda marfa, stiu sa cinte seara si sa-si iubeasca nevestele cind au un pic de timp linistit.

Au venit cu marfa asa ca se aseaza intr-un colt si astern pe jos paturile viu colorate facute de batrina Asuncion, bunica lui Miguel. Sau era bunica lui Santos? Cine mai stie? Vietile lor au curs impreuna atit de bine ca nu pot fi desprinse ca doua vieti separate. Marfa se vinde repede – orasenii se tocmesc si ei dar nu asa aprig ca cei din ciudad cel mic unde merg ei de doua ori pe an – cei de acolo se lasa greu si trebuie sa te tii tare, sa-ti lauzi marfa cu multa convingere, sa ii arati clientului ca marfa ca a ta nu mai gaseste prea usor – pina la urma cumpara si pleaca multumit. Multumiti sint si ei, Miguel si Santos – au muncit, si-au vindut marfa, se pot intoarce linistiti acasa. Tot asa si acum; marfa s-a vindut si dupa-amiaza le ramine lor intreaga. Ce sa faca? Daca ar fi fost acasa ar fi trecut pe la iglesia, aprindeau o luminare, spuneau o rugaciune de multumire apoi plecau la circiuma sa bea o tequila mica si de-acolo usurel usurel se indreptau spre casa, spre nevestele lor, spre copiii care ii asteapta cu un cadou cit de mic. Dar aici? Ce sa faci aici? Tequila e scumpa, au baut una de dimineata ca sa-si faca un pic de curaj, se vede treaba ca aici e orasul prea mare si tequila prea putina de e asa scumpa. In pueblo n-ar cumpara nimeni la pretul asta; daca le-ar spune circiumarul un pret ca asta de aici, satenii nostri ar face ochii mari, s-a minuna si ar crede ca bietul circiumar si-a pierdut mintile; apoi i-ar spune pe un ton jumate otzarit jumate patern: “Jaime baiatule, iar ai baut prea mult si uite ai gresit tocmai pretul mai baiete mai, tocmai pretul. Pai se poate? “ si ar tzitzii dezaprobator din buze, turnindu-si in pahare tquila la pretul corect, adica la pretul mic. Dar aici? Nuuuuu, aici nu mai beau ei tequila a doua oara, e prea scump, aici degeaba tzitzii din buze ca nu impresionezi pe nimeni. Apoi, pina acasa e drum lung, la noapte vor dormi la hanul din marginea orasului si apoi vor pleca la drum – peste cinci zile vor ajunge in satucul lor de la marginea muntelui. Si atunci, ce sa faca? Miguel si Santos indraznesc sa priveasca pentru prima data drept nu piezis la constructia enorma din stinga lor – domina piata mare, oamenii, casele – e “la catedral” – auzisera ei odata cind erau mititei, de la un drumet repede trecator prin satul lor, ca in orasele mari sint niste biserici maaaari mari de tot; atit de mari ca nici nu li se spune iglesia ci catedral! Acum au in fata lor o catedrala si e chiar ca in povestile necunoscutului trecator: mare, plina de sculpturi, cu usile de lemn bogat ornate – nu-ti vine a crede ochilor atita munca pe fiecare bucatica de piatra sau de lemn. La ei in pueblo cind s-a facut biserica oamenii au cladit-o cit de repede ca sa aiba unde isi boteza copii, unde se inchina, unde se casatori, unde se ruga pentru ploaie sau zapada, unde-si aminti mortii. Au ornat si ei biserica lor, dar mai tirziu si mult mai putin. Biserica asta e mare, parca prea mare.

Miguel si Santos se pun scurt de acord din priviri si isi confirma:
- Mergem omule?
- Mergem.

Intra in catedrala incet dar cu pasi siguri, inainteaza domol in racoarea binefacatoare si in penumbra care odihneste ochii sagetati aprig de soarele prea mare, prea alb, prea fierbinte. Se inchina scurt si se roaga indelung cautindu-L cu osirdie pe acel Dios pe care il gasesc de fiecare data in bisericuta lor din sat. Dupa un timp ridica fruntile – corul a inceput sa cinte. Corul e mare, la fel de mare ca piata sau tot atit de mare cit e si catedrala. Vocile se deschid si cinta atit de frumos incit Miguel si Santos sint siguri ca muzica lor ajunge direct la cer. Odata l-au intrebat pe parintele din sat de ce sa cinte? Nu e deajuns sa se roage? si parintele le-a spus ca e bine sa se roage dar sa si cinte – si rugaciunea si cintecul e zicerea omului catre Dumnezeu, e ca o conversatie, le-a spus parintele. De-aia se gindeau ei ca atunci cind nenea Ramon cinta prea tare de-ti asurzeste urechile, pesemne ca are ceva ce trebuie neaparat transmis lui Dumnezeu, altfel de ce s-ar opinti atit de grozav sa cinte asa de tare ca raguseste? In fine, fiecare cu vorbirea lui, iar asta oricum era demult, cind Miguel si Santos erau copii; acum cinta si ei in iglesia uneori si gasesc asta frumos mai ales ca incearca din rasputeri sa nu se ridice o voce deasupra celeilalte ci sa fie doua voci impletite intr-una singura, intocmai ca vietile lor.

Miguel si Santos se ridica in picioare, se mai inchina odata si ies afara, inapoi in lumina fierbinte, in aerul tremurator si in praful inecacios. Miguel si Santos au mereu intrebari de pus:
- L-ai vazut omule?
- L-am vazut, ia uite cum se opinteste sa traga caruciorul cu fructe, atent sa nu se rastoarne, ca s-a impiedicat de-o piatra – de-unde-o-fi-venit-ea-de-piatra.
- L-ai vazut omule?
- L-am vazut, uite cum isi numara firfireii sa cumpere trei mere, un pled si un borcanel de miere.

Forfota din piata ii izbeste de data asta ca un tablou viu – un taran isi striga marfa, altul isi numara banii facuti din marfa vinduta; o senorita trece mindra cu servitoarea in urma ei; un domn isi rasuceste mustatile asezindu-se la masa pusa in umbra tufei mari de hibiscus si comanda un pahar curat cu tequila limpede; ceva mai incolo doi oraseni oarecare isi vad de drumul lor grabit pvestind tare si cu gesturi largi ce li s-a mai intimplat azi; o caruta trece facindu-si drum cu greu printre oameni, mese, pleduri asternute pe jos pline cu fructe, mirodenii, miere; e multa lume, larma, viata, culoare.

- L-ai vazut omule?
- L-am vazut, uite cum s-a necajit; nu mai vrea magarusul sa faca niciun pas inainte, caruta e grea si caldura prea mare. Dupa ce s-a suparat pe magarus si l-a injurat greu, acum ii pare rau; il mingiie intre urechi si ii zice incet “Iarta-ma si tu mai Angelito, eram nervos si m-am razbunat pe tine. Hai sa-ti dau niste apa si o mina de iarba buna – sa ne impacam. Ce zici?” Magarul da din cap parca ar zice da si porneste agale dupa stapinul lui.

Miguel si Santos pleaca din dreptul catedralei si traverseaza piata mergind spre micul lor han de la marginea orasului unde au tras aseara tirziu cind au ajuns si de unde vor pleca mine dimineata spre pueblo. Inainte de a iesi din piata rasuna ultima intrebare:

- L-ai vazut omule?
Se intorc unul spre celalalt si amindoi au ochii largi, luminosi si calzi:
- L-am vazut omule, L-am vazut!

Casa alba

Ar fi fost atit de simplu. Indicatorul era chiar acolo, in fata mea - ar fost suficient sa rotesc volanul masinii la stinga; rotile masinii s-ar fi aliniat frumos si ele spre stinga inscriind masina lent si usor parca nitel adormita de caldura cimpiei pe drumul care m-ar fi dus exact acolo.

Ar fi fost atit de simplu. M-as fi dus si as fi vazut dupa atitia ani casa.
Drumul de doi kilometri ar fi fost usor de facut, marginit cum era de praf si salcii, amintiri cu trunchiurile varuite pina la un metru.

Eram pregatita, de data asta eram pregatita. Casa mare, alba, cu coloane groase, rotunde, cu straturi de var alb mirosind a vara si praf.

Ce obsesie, ce vis permanent; imi da tircoale mereu, ma impresoara, ma intreaba - casa! Casa mare, alba, solid ancorata in mijlocul gradinii. Aleea dreapta de la poarta pina la treptele casei. Tufa de zmeura si rindurile de flori. Visnii si trandafirii de dulceata din dreapta, tufa de izma; aromele perfect amestecate - visinele dulci acrisoare, menta proaspata si parfumul catifelat al trandafirilor. Cealalta lume: fintina, straturile de rosii, ardei, cartofi. Pata de namol care prindea crusta verzuie.

Ar fi fost atit de simplu. As fi facut stinga si drumul de doi kilometri m-ar fi dus fix in fata casei. As fi putut merge, acum eram pregatita. As fi stat simplu in mijlocul aleii, as fi privit casa drept in ochi. Ferestrele ei alungite, dreptunghiulare, cu stinghii subtiri, albe, care impart fiecare geam in patru. Ochii mei rotunzi, simpli, in care inca mai traieste maro coaja aspra a ciresului pe care l-am iubit. Da, puteam privi casa in ochi fara teama, ca de la egal la egal, fara sa mai am asupra mea nimic din virtejul de teama, furie, neputinta care m-a insotit atita vreme. Acum a mai ramas numai tristete si multa liniste - linistea curtii in care nu mai sta nimeni, linistea curtii din care ciresul cel mare a plecat demult.

Am privit indicatorul - stinga, 2 kilometri. Am mers drept inainte prin aerul fierbinte, prin copacii rari, prin frunzele pe-o parte oparite pe-o parte racorite. 100 kilometri pina acasa. Am ajuns acasa, 100 kilometri mai departe de amintirile cu trunchiuri varuite. M-am spalat, m-am schimbat si am mincat. Nimic usor, nimic lin, nimic vesel. M-am urcat in pat si mi-am rugat ingerul sa-mi intinda o aripa. M-am cuibarit in leaganul alb al prea-bunului meu inger si-am vrut sa fiu copil pentru o clipa. Nu puteam - si-atunci am plins toate lacrimile pe care n-am stiut sa le pling atunci, cindva, undeva.

Caderea palmierului

Ştiu o intimplare si de multa vreme ma tot gindesc pentru ca nu stiu cum sa o spun, ca ea sa se vada asa cum am vazut-o eu.

V-am mai spus, eu traiesc intr-un oras mic, iar in orasele mici nimic nu se intimpla nici cu aceeasi viteza si nici cu aceeasi insemnatate ca in orasele mari, ritmul nostru e ingaduitor dar nu lenes asa cum un parinte priveste cu indulgenta nazdravaniile copilului iar zimbetul sau ascuns nu e lenea de a corecta ci e ingaduinta amuzata.

Avem in orasul nostru mic o sarbatoare mare si ne mindrim cu ea – in miezul verii cind soarele arde si zilele toride se inscriu in calendar una dupa alta, in miezul verii deci, pentru citeva zile tot orasul e in sarbatoare. O strada intreaga se inchide lasind pietonii sa o ia cu asalt; zgomotul motoarelor e inlocuit de sporovaiala vesela, ambreiajul devine inutil pentru ca timp de 5 zile nu schimbam viteza - mergem la pas – iar seara dam navala in tot centrul sa ne racorim si sa temperam nitel caldura sufocanta a zilelor din toiul verii.

Orasul nostru mic s-a modernizat si el – se intimpla lucruri care acum ceva timp erau de neimaginat: o parte a orchestrei simfonice – da, asa este, mic mic dar orasul nostru are o orchestra simfonica – vine si cinta seara tirziu in fata Muzeului de Arta sub cerul noptii, practic…in strada si ghiciti ce? nu duce lipsa de spectatori! Librarii deschise pina tirziu, muzee care asteapta vizitatori noptateci si dornici de inedit, bucurosi de intilnirea cu prietenii in seri unice, intr-un fel … libere, dar libere intr-un mod subtil si extraordinar de frumos.

Am vazut programul zilelor de sarbatoare si am ales sa mergem seara la un concert tinut la filarmonica de un grup de 5 tineri muzicieni, sub un titlu interesant, ceva cu aroma de mare albastra, soare stralucitor si plaja cu nisip alb. Ne-am inarmat cu ceva curaj si toate evantaiele din casa pentru ca sala mica, veche dar frumusica a filarmonicii nu are aer conditionat. Fotoliile de plus, cortina grea, lambriurile de lemn inchis la culoare poarta patina vremii nu tocmai iertatoare si par a contine pina incea mai intima fibra a materialelor istoria si caldura tuturor verilor – e cald in sala, stam drepti in scaune avind grija sa nu ne atingem de spatar si minuim cu sirguinta evantaiele recuperate din cele mai neasteptate colturi si sertare ale casei. E seara si caldura care marsaluieste neinvinsa de multe zile ne molipseste de o toropeala usoara, o vaga oboseala care ne face un pic mai toleranti chiar si cu caldura impotriva careia orice lupta pare a fi sortita esecului – continuam sa dam din evantaie mutind de la stinga la dreapta si inapoi straturi de aer cald, cald, cald.

Cortina e ridicata si scena pregatita – un decor simplu si inspirat care ne duce cu gindul la plajele albe strajuite de apele limpezi si albastre la care rivnim acum din toata inima. Pe un ecran mare incropit dintr-un material textil fluid, alb, care se unduieste usor intr-o adiere de vint mai mult banuita decit reala, se deruleaza imagini alb-negru din tarile Caraibelor, imagini proiectate dintr-un computer. In lateralele scenei stau aliniate manunchiuri de stuf si doi palmieri. Privesc in jur si constat ca surprinzator, dar in ciuda caldurii si a lipsei aerului conditionat sala se umple. O adevarata armata de evantaie, programe, pagini de ziar si in general orice bucata de hirtie – ba chiar am vazut si buletine de identitate !!! – orice poate genera un pic de curent este exploatat cu maxim posibil de eficienta. Curentii de aer stirniti ar face imposibil zborul pentru orice ginganie de dimensiuni mici – sintem harnici si de neoprit!

In scena intra cei 5 tineri muzicieni: pian, vioara, contrabas, trombon si recunosc, nu mai stiu care era al cincilea instrument. Au lasat la garderoba costumele clasice si sint imbracati in haine lejere albe, de vara, cu bandane colorate si ochelari de soare – e amuzant - vom fi scos noi orchestra simfonica in strada dar in orasul mic inca nu ne putem imagina muzica "grea" in haine usoare (!!) dar e sarbatoare asa ca ne place aceasta noua tinuta artistica. Cei cinci cinta superb, piese cu sonoritati venite din Caraibe cu accente de tango prelucrat demential de frumos. Te crezi la Havana sau in alt oras exotic, lasindu-te dus de valul muzicii care ne ia, ne poarta departe, ne face sa uitam de caldura apasatoare.

Mai intii a picat computerul – imaginile dispareau si apareau la intervale din ce in ce mai haotice pina a ramas vizibil si inoportun ecranul binecunoscut: Windows cu toate culorile sale. Dupa mai multe incercari nereusite de a relua succesiunea fotografiilor alb-negru calculatorul a fost inchis printr-o decizie fericita a operatorului. Nu ne-a deranjat lipsa imaginilor, muzica se facea priceputa singura, nu avea nevoie de artificii. Nimeni nu a comentat nimic – pina la urma asta demonstra ceea ce orice locuitor al unui oras mic stie – poti lucra cu un computer dar nu te poti bizui pe el, dovada afisarea discordantului ecran Windows in mijlocul concertului. Aproape ca am zimbit multumiti.

Apoi s-a intimplat catastrofa: nu trecusem bine de mijlocul concertului ca palmierul din dreapta scenei incepe a se inclina incetisor si spunind ramas bun manunchiurilor de stuf cade, rapus probabil de frumusetea muzicii. Daca la disparitia imaginilor de pe ecranul din spatele scenei mai puteam spune ca poate nu a observat toata lumea gafa respectiva, palmierul, mare si verde era greu de trecut de vederea in caderea sa de-a dreptul epica; si totusi, nimeni nu a clintit, nimeni nu a ris, nici cea mai mica rumoare nu s-a produs. Daca e sa gindesc mai departe, probabil ca aparenta noastra lipsa de reactie a salvat si recuziterul. Momentul stinjenitor a fost salvat magistral – concertul continua impecabil, auditoriul se dovedeste a fi captival de furmusetea momentului alegind sa ignore si sa priveasca ingaduitor erorile de organizare - nici Scala din Milano nu va fi avut vreodata spectatori mai eleganti decit cei din orasul meu cel mic.

Vedeti dumneavoastra, doamnelor si domnilor, mi-a placut mult seara aceea in care noi toti, niste necunoscuti, un numar oarecare de persoane adunate intimplator in acelasi loc intr-o seara de vara, noi toti ne-am dovedit blinzi, intelepti si nu ne-a pasat de recuzita ci am vazut pentru o clipa direct in inima muzicii si a fost superb!

Intrebari ingeresti. De ce?

A fost plecata o perioada, inca e plecata de fapt, nu sint eu singura ei sarcina de serviciu – ingerii sint foarte ocupati. Ultima data m-a intrebat despre ura, stia ca nu vreau sa vorbesc despre subiectul acesta asa ca mi l-a impins in fata intentionat.

- Spune-mi ceva despre ura, mi-a zis iar privirea ei nu era o intrebare sau o cerere ci era un punct pus energic la sfirsitul unei propozitii dureros imperative.

Am intors capul intr-o parte gindind "O! Doamne! Nu vreau sa vorbesc despre ura, nu vreau deloc sa vorbesc despre ura". As putea sa tac si ea mi-ar respecta tacerea dar si-ar impune prezenta divin-apasatoare, m-ar privi atit de de fix si atit de mult pina cind as ceda nemai fiind in stare sa ii sustin privirea si as incepe sa vorbesc. Este aici acum cu mine deci voi vorbi desi nu vreau si ea stie ca nu vreau dar stie si ca voi vorbi. Ea stie tot, ea este ingerul.

- Ura este complicata, spun. Are nevoie de persoane, de intimplari, are nevoie de deznadejdea primordiala ca sa se inalte complet. Ura este ca un alt corp al tau, se hraneste, creste, cred ca are si o inima proprie care bate un ritm asurzitor.

Privesc indelung prin usile larg deschise spre gradina florile rosii crescind in jardinierele frumos asezate, privesc frunzele verzi, groase, sanatoase si daca privesc suficient de intens si extrem de atent aproape ca vad viata curgind in tulpini, urcind in frunze, hranind florile. Aerul cald intra usor in casa imblinzit de umbra stresinii prelungi, umbra prin care trece ca printr-o apa racoroasa lasind in urma razele arzatoare ale soarelui. As face orice ca sa nu vorbesc despre ura dar voi vorbi.

- Odata am vazut o femeie – eram la metrou cind am vazut-o pe femeia aceea si m-a impresionat.
- Ce legatura are cu ura? ma intreaba ingera
- Niciuna, spun, dar era insasi antiteza urii, era lumina si atit – lumina! Toata lumea intorcea privirea in urma ei, emana liniste, calm, lumina, senzatia era incredibila; era ireal, suprareal ce se intimpla acolo. Schimba aerul din jurul ei, era absolut fabuloasa si trecea ferm, cu pas hotarit, stia ce se intimpla, isi stia efectul asupra oamenilor si se bucura, era palpabila bucuria sincera, altruista, se bucura ca ne daruieste macar pentru un pas sau doi ceva din aura ei coplesitor si socant de armonioasa iar in ochii ei, pentru ca m-am incumetat sa o privesc, in ochii ei era…era…. nu stiu cum sa explic, era…totul! Totul era acolo, toata lumea, bucuria, durerea, disperarea, intelepciunea, totul era acolo si era … stralucitor. Cred ca daca un strop de ura s-ar fi lovit de ea ar fi ricosat pur si simplu atit de perfecta imi parea a fi.
Tac urmarind mental imaginea femeii care s-a urcat in vagonul de metrou lasind in urma ei parfum de lumina, parfum pe care si acum uneori il respir in cite o raza ratacita de soare.

- M-am tavalit si eu in ura, continui monoton si usor absenta departindu-ma cumva de propriile mele cuvinte; m-am tavalit in ura ca intr-un noroi cald, de-a dreptul senzual, cu o voluptate deplasata si cu speranta tulbure dar aprig tinuta la inima ca ura ma va tine mai departe in picioare si ma va razbuna, ca prin ura imi voi gasi linistea.
- Ai reusit? Intreaba incetisor ingera mea.
- Nu, soptesc trista.
Imi cintaresc atenta cuvintele:
- Ura se cladeste numai pe sine, nimic altceva. Cind a uri a devenit prea dureros a trebuit sa decid: sa urasc sau sa iert. Am iertat.
- Esti sigura ca ai iertat? Iertarea e un sentiment nu o decizie rationala.
- Da, sint sigura.
- De unde stii?
- Mi-am gasit linistea.
- Hm! E atit de bombastic si artificial, suna a slogan rasuflat, ma avertizeaza ingera.
- Stiu, recunosc.
Stiu si ca se apropie de sfirsit conversatia noastra pentru ingera ma priveste cumva "de departe", atenta, pipaindu-mi nesiguranta sau certitudinea. Ultima ei intrebare vine scurt:
- Si atunci…ura?
Inteleg perfect intrebarea din spatele intrebarii – ce-am facut cu ura cea hranita cu mine, din mine? Imi permit un moment de tacere ca intr-o spovedanie incet derulata:
- Pentru mine ura a fost drumul iertarii, spun, iar vocea mea nu este triumfatoare sau hotarita, este egala si usor obosita ca dupa o respiratie lung tinuta in piept.
Ingera se lasa usor pe spatarul scaunului cu o expresie de satisfactie in ochi:
- Asta draga mea, suna aproape eretic! si zimbeste asa cum numai ea, ingera mea stie sa zimbeasca.
Zimbesc si eu – are dreptate, suna aproape eretic.

Iar intunericul nu m-a mai speriat ci s-a transformat in lumina

Intunericul nu te lasa sa te gindesti la prea multe;caldura sufocanta, arzatoare biciuieste la intervale regulate transformind pielea intr-un nou strigat de ajutor iar peste toate astea norii de abur condenseaza permanent ca o ploaie fierbinte si ea pe trupurile noastre. Mi-am facut miinile caus in dreptul narilor incercind cu disperare sa ma apar de valurile fierbinti ale aburului inecacios care imi asalteaza plaminii – respir din acest mic adapost un aer usor mai blind decit cel care imi serpuieste fierbinte pe intreg trupul si intoarce asupra noastra aburii transformati in apa ca o ploaie neasteptata, ciudata, extrem de veche.
Ma gindesc ca aparindu-mi narile, furind un aer oarecum mai racoros de fapt trisez – am ramas numai 4 in temascal iar samanul ne conduce lent si linistitor spre tarmuri necunoscute. Nu stiam ce este acela un temascal pina nu l-am vazut – asemanarea sa cu un cuptor mi-a trimis o unda de neliniste si nici nu stiam cit adevar era in acea neliniste – temascalul ne fierbe, ne coace, ne opareste, ne ia sufletele si le rasuceste, ne zdrobeste definitiv si furios imaginile noastre despre noi, parerile noastre despre cit de buni si destepti sintem noi, ne face mici, extrem de mici, ne transforma in atomi si odata ajunsi atomi abia acolo incepem sa intelegem ca temascalul ne obliga sa ne nastem din nou. Intunericul este intericul din pintecul mamei, apa calda este lichidul amniotic iar noi ne inghesuim sub peretele jos si curb tot ca in pintecele mamei, atita doar ca nu ne aducem aminte toate astea si totul ne sperie – intunericul, caldura, apa care se transforma instantaneu in aburi. Samanul, omul acela mic si slabut – e linga mine si il simt ca si cum l-as vedea cu ochii deschisi – stiu ca sta aplecat deasupra gramezii de roci vulcanice incinse, tocmai scoase din foc, arunca apa peste rocile fierbinti cu gesturi precise minuind o legatura mare de frunze de palmier dar mai presus de toate nu ne lasa sa ne pierdem in acest intuneric ancestral. "Va veti depasi temerile, ne spune el, frica de intuneric, frica de necunoscut, frica de singurate". Vocea lui ne conduce blind si intelegator prin labirintul renasterii noastre. "Omatacuiati" am strigat toti intrind de-a busilea in cuptorul acesta formidabil numit temascal si ne reamintim periodic acest cuvint parcurgind ordalia sfarimarii noastre pina la atomii curati care ne compun, caci cuvintul acesta inseamna "sintem impreuna – trecem prin asta impreuna" si te face sa iti amintesti ca desi esti singur, complet singur in pintecele negru al temascalului, ceilalti trei sint si ei aici, linga tine, parcurgind acelasi drum, ei impreuna cu tine, tu impreuna cu ei.
Samanul vorbeste in spaniola asa ca mi-e usor sa ii inteleg cuvintele "Foarte bine luptatorilor, ati trecut de pragul fricii si al necunoscutului, acum vom merge mai departe si va veti lepada masca fiecarei zi, masca pe care fiecare din noi o poarta in fiece zi"; dupa care continua aproape implacabil sa arunce asupra noastra valuri de abur suprasaturat si straturi aproape compacte de aer cumplit de fierbinte – imi vine sa pling si de-abia ma abtin, inteleg sensul acestui ritual greu de suportat dar sint sigura ca nu voi mai rezista mult in furnalul acesta cumplit si voi iesi infrinta din incercarea aceasta ciudata. "Cel putin am incercat" imi spun incet in gind. "Foarte bine razboinicii mei, se aude vocea blinda a samanului, foarte bine, v-ati depasit frica si v-ati dat jos masca zilei – acum sinteti cei adevarati si vom merge mai departe, privind in adincul sufletului nostru. Aceasta treapta este cea a introspectiei – priviti atent in sufteul vostru, priviti in liniste!" isi termina el spusele si simt cum se aseaza si el usor pe genunchi parcurgind – cine stie pentru a cita oara – drumul acesta impreuna cu noi. E un moment de liniste, e intuneric si bine, intunericul nu mai mai sperie, am invatat sa-l pipai si sa vad prin el cu sufletul. Imi tin mai departe miinile caus in dreptul narilor dar presiunea lor a scazut – e linistea care ma cuprinde, vine din exterior si in acelasi timp vine din mine, ca un val auriu de lumina. Ultimele valuri de abur si aer fierbinte se napustesc asupra noastra ducind cu ele si ultima bruma de putere care imi mai ramasese. "Am sa ies, imi spun, am sa ies, nu mai pot" – sint pe punctul de a bate din palme si a spune cuvintul magic "puerta (usa)", cuvintul care imi permite sa ies cu fruntea sus din temascal dar il aud pe saman spunind cu o bucurie vadita in voce "Felicitari bravii mei razboinici, ati rezistat, v-ati invins temerile, v-ati dat jos masca fiecarei zile, v-ati descoperit pe voi insiva – sinteti gata sa renasteti! Inainte de a iesi din temascal faceti orice simtiti nevoia – rideti, plingeti, tipati, orice – este sunetul noii voastre nasteri". Ce a urmat a fost atit de neasteptat incit am ris, am ris ca o ploaie binefacatoare, am ris ca de o bucurie calda, frumoasa, buna si blinda ca o zina – samanul arunca spre fiecare din noi, cu manunchiul mare de frunze de palmier apa déjà calda, aproape fierbinte dar senzatia pe care o resimtim este una racoroasa, trupurile noastre se reconstituie miraculos, atom cu atom la contactul cu apa calda, binefacatoare. Crestem, ne formam, ne nastem, ne re-nastem. Eu rid, baiatul inalt cu un defect la piciorul sting suspina spasmodic, prietena lui rosteste automat si continuu "la naiba, la naiba, nu-mi vine sa cred, la naiba, la naiba", niciunul dintre noi nu ramine neatins, e ca si cum sufletul ar creste in noi, ne redescoperim inocenta, o altfel de inocenta – stiutoare, luptatoare. Usa mica de lemn se deschide, lasind lumina facliilor de afara sa patrunda in temascal, odata cu aerul noptii. Nu am trisat, samanul nu ne-a cerut sa rezistam in temascal cu miinile la spate ca la scoala, era important sa facem aceasta calatorie oricum, dar sa o facem, si sa invatam ceva de aici.
De fiecare data cind credeam ca sint aproape de lesin si ca voi iesi la aer, ca voi renunta, vocea samanului ma linistea dar mai mult decit atit, ii simteam bucuria din voce, bucuria ca niciunul din noi nu renunta si atunci imi spuneam, "OK, mai stau un pic, mai incerc o data, daca reusesc sa trec de urmatoarea etapa ies" si de fiecare data bucuria din vocea aceea ma tinea pe loc; eram niste straini si atit, niste straini care venisera sa vada "exotismul" unui sat maya si ne-am trezit aruncati in aventura vietii noastre sau macar intr-una din aventurile vietii noastre iar omul acela slab si uscativ se bucura pentru noi, pentru fiecare mica victorie a noastra – pur si simplu nu am putut sa plec, nu m-am simtit in stare sa dezamagesc bucuria aceea sincera, altruismul acela fantastic de simplu si total – am rezistat in temascal, am rezistat nu pentru ca mi-am dorit sa fiu mai buna ci pentru ca mi-am dorit cu tarie sa nu dezamagesc un strain care se bucura pentru mine. Aceasta a fost lectia mea pe paminturile maya si acum face parte din mine.

Orasul mic

Locuiesc intr-un oras mic si imi place sa ma plimb – asta ar trebui sa stiti despre mine mai intii. Ma plimb, incetinesc timpul cu fiecare pas pina ajung sa vad fiecare clipa, ca un melc care stie cel mai bine ritmul de crestere al frunzelor, ca o respiratie care are si-a gasit timpul sa se dilate, sa umple de aer fiecare alveola a plaminilor si apoi la fel de gratios sa se intoarca intre frunzele copacilor ca si cum ar veni dintr-o calatorie. Imi place sa vad lucrurile mici, marunte, sa scormon dupa ele sub iarba, sub cer, peste gardul invizibilitatii, imi place sa tac pentru ca in timp ce tac ma odihnesc, imi place sa zimbesc si uneori atunci cind lucurile mici pe care le vad se ridica, se transforma, viata lor atingind vietile din jur, ei bine atunci si numai atunci stiu ca aceasta este suflarea divina a tuturor lucrurilor mici.
Ma plimbam fara mare sens ci numai de dragul plimbarii si stiam ca peste cinci minute de mers voi trece prin fata bancii proaspat vopsite de la blocul cu balcoane albe. Asteptam, anticipam, aproape ca numaram fiecare pas gindindu-ma ca azi fiind vreme buna, cald si senin, cel mai probabil ca banca de lemn, vopsita verde va suride intelept in soare si-mi va atrage atentia delicat "Uite, uite pe cine avem azi cu noi!" . Mai am numai citivia pasi de facut dar deja disting in departare banca si silueta subtire, fragila stind, pur si simplu stind sub razele mingiietoare ale soarelui de primavara calda. Este batrina, mica si tacuta. In zilele cu vreme frumoasa iese in fata blocului si sta pe banca verde, de lemn. Nu am vazut-o niciodata vorbind cu cineva, e totdeauna singura si e imbracata in costum national. Bluza alba de pinza, fusta neagra de bumbac si vesta tot neagra. In mina tine o traistuta mica, de lina, negru cu alb, niciodata nu iese fara traistuta mica cu cordonelul lung impletit si el din lina alba si neagra. As vrea sa ma opresc din drum si sa ma uit lung la dinsa ca la o statuie, dar nu pot; ar fi ciudat si impunerea ar fi prea brutala din partea mea, i-as tulbura linistea si gindurile, i-ar fremata nelinistit miinile pe traistuta de lina, ar tresari neplacut neintelegind gestul impropriu si nici privirea cautatoare a strainei din fata ei; ar fi ca si cum peste firul linistit al odihnei ei s-ar abate o palma grea care i-ar rupe momentul de tihna; nu ma pot opri in fata ei, tot ce pot face este prind cu coltul ochiului cit mai mult, sa incetinesc pasul pina la marginea perceptiei si de acolo, sa dilat timpul vederii mele cu o citime de secunda in plus, citimea necesara pentru a pricepe privirea care nu vede strada, nici masinile, poate nici trecatorii ci doar cine stie ce crimpei de viata, ce frinturi de amintire, caci ochii ei nu privesc niciodata spre mine. Cred ca atunci cind iese pe banca pleaca de fapt intr-un spatiu numai al ei, intr-o lume in care noi, privitori simpli si straini nu avem loc. Am vrut de atitea ori sa ma opresc, sa-i spun ca e minunata ca un simbol, ca o poveste, ca o lacrima. De atitea ori mi-am luat cu mine aparatul de fotografiat si mi-am facut curaj sa-i cer voie sa ii fac o fotografie – n-am putut, tacerea ei era atit de profunda incit ma opream acolo ca pe buza unei prapastii. Pur si simplu n-am putut; apoi nu am mai gasit-o; mi-as putea imagina motive, nu multe din pacate, motive care fac ca ea sa nu mai vina in fata blocului dar nu vreau, pentru ca toate motivele duc in acelasi loc, asa ca ma incapatinez sa imi inchipui ca batrina mea cu tenul uscat si traistuta de lina si-a gasit o alta banca pe care sa se odihneasca, banuiesc ca este una asezata prea sus, aproape de soare, atit de aproape incit miinile mele nu o mai ajung. Trec pe drum, vad banca verde, copacii tunsi frumos, blocul cu balcoane albe…totul s-a schimbat, ca o scena de teatru goala care a ramas cu cortina ridicata si atit.
Nu viata acelei femei m-a schimbat, caci nu am cunoscut-o si nici nu i-am stiut povestea vietii, ci simplul si maruntul fapt al sederii ei pe o banca din orasul meu cel mic. Acestea sint lucurile marunte fara de care viata mea nu ar putea exista caci ele imi arata o lume care ma completeaza si ma alcatuieste, deschizindu-mi larg ferestrele inimii in cautarea suflarii divine. Azi, ieri, alataieri, anul trecut, verile trecute, suflarea divina venea la intilnire punctuala si inteleapta, aratindu-se cuminte in miinile batrine, cu pielea uscata si patata, blind impreunate in cel mai impresionant gest de odihna posibil si in tacerea profunda a femeii batrine, firave care parea pur si simplu eterna.