joi, 5 iunie 2008

Barza din Ţara Graniţelor


Aveam vreo 5 ani cînd am fost prima dată la mare. Două lucruri mi le amintesc puternic din prima mea vacanţă la mare: vîntul de pe plajă, despre care am aflat mai tîrziu că se numeşte briză şi faptul că am făcut otită. Briza m-a făcut să cred îmi este frig aşa că mama mea şi-a scos din bagaje o rochită de casă albastră cu imprimeuri şi m-a invelit cu ea – asta a fost prima mea costumaţie de plajă! Otita mea ne-a făcut în schimb să ne întoarcem acasă cu cîteva zile mai devreme. Mai apoi am aflat că în general copiii cînd merg prima dată la mare răcesc, fac viroze, otite etc dar ăsta nu trebuie să fie un motiv de panică. Cert este că am rămas îndrăgostită de mare. Ştiţi, noi mergeam la mare cu cortul. Încărcam valize imense sau cîte un rucsac de dimensiuni aproape montane, călătoream o noapte întregă cu trenul iar dimineaţa eram pe plajă! Ei, bineînţeles că niciodată nu aveam răbdare să montăm cortul, să desfacem bagajele, aşa că aşteptam atît cît să ridicăm aproximativ cortul şi apoi mă strecuram printre beţele de susţinere peste care atîrna pînza groasă de doc gri deschis cu fîşii albastre şi mai mult pe dibuite îmbrăcam costumul de baie după care alergam pe plajă, aruncam ghemotoc prosopul de baie pe nisip şi mă duceam spre mare cu atîta suflet de parcă viaţa mea ar fi depins de acea mereu primă întîlnire cu valurile. Nu ştiam că asta mă va defini pe vecie, nu ştiam că asta se numeşte patimă, nu ştiam că patima nu se smulge niciodată nici din trup, nici din gînd. Nu ştiam că patima trăieşte înflorind fiecare atom al meu – eram neştiutoare, eram inocentă, eram numai o copilă care plîngea cînd se despărţea de mare.

Este diferită marea văzută în vacanţele petrecute la cort! E însoţită de sunete, de culori, de mirosuri. Sunetul picioarelor goale afundîndu-se în nisip – fîş, fîş, fîş; sunetul uşor ridicol al şlapilor ridicînd nisipul în spatele lor ca o maşină de curse de dimensiuni complet greşite – flapfff, flapfff, flapfff. Culorile sînt ameţioare! O fi Marea Neagră mai săracă în nuanţe mediteraneene, dar Marea Neagră în nopţile cu lună plină, cînd valurile aproape dispar, e oţel curat şi perfect strălucitor sărutat din cînd în cînd de ascuţite străfulgerări de argint! Iar mirosul... mirosul de sare vie împletită cu însăşi necuprinderea mării! Mirosul acesta nu se uită, mirosul acesta naşte păcate şi patimi dulci.

Îmi place să stau întinsă pe nisip, să nu mişc nici măcar un deget, să simt cum mi se încinge pielea desfătată cu raze fierbinţi, subţiri, aurii; îmi place la nebunie să mă las iubită de soare.
Apoi îmi place să mă plimb pe malul mării – banal, simplu, demodat chiar. Fară şlapi, fără pantaloni scurţi sau eşarfe legate în talie; cu costumul meu de baie fără brizbrizuri, cu picioarele goale ca cea mai frumoasă goliciune. Este o ţară la întîlnirea dintre apa mării şi ţărm. Linişte, aer sărat şi umed, un picior în apă, unul pe nisipul nici ud nici uscat, soarele arde, briza te face să nu-l simţi. E ţara zîmbetului. E locul unde eu sînt mereu fericită. Acolo am voie să fac lucruri aşa... cu iz desuet – să adun scoici şi pietre, să mă doară în cot dacă sînt grasă sau slabă, înaltă sau scundă, să nu dau doi bani pe părerea nimănui de spre mine, să mă simt bine cu mine însămi, să visez. Este locul în care ştiu că nu-mi pierd niciodată inocenţa pentru că nu trebuie să aleg, să decid, să mă rup între luciditate şi patimă.

Îmbinarea apei cu nisipul grunjos este lumea dintre două lumi, este ţara graniţelor – acolo unde pot fi mereu pe graniţă trăind echilibrul jinduit cu atîta flacără şi atîta asprime, unde nu trebuie să aleg pentru că totul este deja perfect, venind din cea mai frumoasă, inocentă şi curată linişte. Este atît de simplu! Şi atunci mă întorc şi zic: de ce avem nevoie de o ţară a graniţelor ca să ne regăsim? De ce trebuie să tot facem alegeri, să decidem despicînd inexistente fire în patru, in paişpe, în şaişpe – oricum nu are importanţă, am uneori senzaţia că tot nu sîntem mulţumiţi de alegerile noastre. Vrem să rămînem pe graniţă – eu una sigur aş vrea.

Aveam o jucărie: o barză care bea apă dintr-un fel de fîntînă. Pe mine mă fascina jucăria asta: puneam apă în fîntîniţă, mişcam uşor barza şi ea începea un soi de dans unidimensional şi hipnotic prefăcîndu-se că bea apă apoi îndreptîndu-se graţios afişînd întreaga ei zvelteţe de barză, apoi aplecîndu-se iar spre apă şi tot aşa, multă vreme, lucru de mirare pentru o jucărie fără cheiţă – să se mişte singură atîta timp. Eu chiar credeam că barza mea de plastic bea apa! Ei, am aflat după aceea că de fapt era un simplu joc cu greutăţi şi contragreutăţi – cînd acestea se echilibrau barza se oprea. Dar asta a fost singura jucărie căreia aflîndu-i secretul nu am destrămat o uimire ci am am găsit un motiv să o admir şi mai mult – căci se dovedise a fi o barză foarte inteligentă şi inventivă.

Acum mă gîndesc că barza mea de jucărie încă îmi place, deşi nu o mai am, mai ales pentru că în afară de faptul că purta în ea inventivitatea creatorului ei, a căpătat în imaginaţia mea viaţă proprie şi nu este nehotărîtă mişcîndu-se perpetuu înte apă şi verticală, pur şi simplu nu vrea să ia nicio decizie care să îi schimbe viaţa ei de barză definitiv! Rămîne pe graniţă! Ea trăieşte în ţara graniţelor pentru că aşa vrea, iar asta nu o face să dispară din realitate! Dimpotrivă, o face infinit mai reală, mai umană.

Tare mult mi-aş dori să mai găsesc undeva o jucărie din aceea! Aş aşeza-o frumos pe birou în faţa ferestrei, i-aş da apă să bea şi urmărindu-i pendularea senină aş călători mereu cu ea în Tara Graniţelor. Cum? Păi mă gîndesc să ne facem paşaport!

2 comentarii: