Vreau să cred

Deunăzi mă plimbam pe stradă spre una din zilnicele destinaţii anoste dar necesare, mergînd agale undeva între ploaie şi aşteptarea ei, privind firele iarbă înalte, profund verzi sub cerul lor de frunze mişcătoare. Năştea ceva ca o pace iarba, mă îndemna să mă pierd în gînduri fluide, să mă rostogolesc într-un hohot de rîs demult aşteptat. Este uimitor cît de simplu poţi păşi în două lumi deodată – un pas pe asfaltul încins, un pas în lumea pipăită de un vis de-al meu. Mişcătoare imagini plane alternează vertical cu fiecare pas, reuşind să ataşeze fiecărei realităţi o nedefinită visare. Ce caut? Care lume, gînd sau culoare mă vrea?

Aşa se întîmplă mai mereu, tot caut cîte ceva scotocind în cap conexiuni aleatorii sucind şi răsucind sinapse şi aşa destul de nelalocul lor şi dintr-o dată cuvintele încep să curgă aşezîndu-mi-se în minte în straturi răcoroase.
Este vorba despre a vrea, despre a crede. Cred în multe lucruri, nu cred în altă mulţime de lucruri dar descopăr că mai există şi lucrurile în care aş vrea să cred.

Vreau să cred în frumuseţe. Vreau să cred că toate culorile zîmbesc. Vreau să cred că oamenii nu mor ci merg să împlinească divin de omeneşte o rotunjime perfectă a vieţii. Vreau să cred că nu eu sînt omul greşit, vreau să cred că nu lumea aceasta este greşită. Vreau să cred că lacrimile de frumos şi dragoste se întorc în ploi tămădutoare. Vreau să cred că în fiecare om există o imensă poartă solară care se poate deschide adăugînd lumină luminii. Vreau să cred în toate astea cu tărie, cu avîntată îndîrjire, cu bucurie. De ce? Iată de ce:

Cîndva, într-un oraş mare, într-o seară, cineva a semnalizat dreapta, a rotit volanul maşinii elegante şi a urcat dealul cu drumul lui şerpuitor şi strîmt pînă cînd toate luminile oraşului s-au aşternut la picioarele noastre. A oprit maşina în acel loc şi ne-am apropiat de balustrada care transforma neaşteptat tot dealul într-o terasă mare cu vedere panoramică.

- Îmi place oraşul noaptea, ai spus. Pentru că numai noaptea e plin de viaţă, se aprind toate luminile, e ca şi cum ai putea vedea oamenii trăind. Ziua tot oraşul ăsta e o imensă albie secată, plină de pietre.

Ca şi atunci şi acum cînd îmi aduc aminte mă întristez. Aş vrea să pot face un gest, să spun ceea ce este de spus, aş vrea să fi făcut acel gest, să fi spus acele cuvinte! Timpul însă, prea rar este aliatul nostru. Timpul acelor cuvinte a trecut. Acum însă pot face altceva – pot să îmi imaginez din nou că sînt acolo sus, că mă pierd aproape în sclipirile care împart întunericul în artere şi vase prin care curge lumină şi viaţă, pot să întind mîna, să îţi prind umărul, să-ţi întorc privirea către mine şi să-ţi spun:

- Mulţumesc. Mi-ai arătat cea mai adîncă tristeţe a ta, cea mai mare temere căreia îi faci loc în viaţa ta, îi faci atît de mult loc încît tu crezi că înghite tot: dragoste, tandreţe, curaj, poftă nebună de viaţă, împărtăşire, tot! Dar eu ştiu că nu este aşa! Da, noaptea este strălucitoare în oraşul acesta superb, dar ziua....ziua este adevărată! Poartă cu ea lumina adevărului, a ridurilor care se văd, dă în vileag locurile în care te poţi ascunde...da, uneori lumina zilei e greu de îndurat. Mai ales dacă trebuie s-o întîmpini singur – cu adevărat singur. Ştiu exact cum este. Dar vezi tu, nu ştiu cînd, nu ştiu cum, pur şi simplu s-a întîmplat, deşi se spune că niciodată nimic nu se întîmplă pur şi simplu – dar ziceam că s-a întîmplat să dobîndesc un gînd. Un gînd care mi-a spus că nimic din toate astea nu este adevărat. Numai imaginaţia noastră ne face să suprapunem realităţii ceva din noi înşine – ceva bun sau nu tocmai, ceva vesel sau trist, ce avem şi noi la îndemînă. Şi dacă tu ţi-ai rupt de undeva curajul necesar să îmi arăţi ... ei bine, voi face acelaşi lucru, numai că de data asta îmi voi aduna tot curajul, supunîndu-mă chiar propriei temeri de ridicol şi îţi voi spune aşa:

- Şi ce dacă merg pe această stradă, eu pot fi oriunde vreau să fiu şi văd cum se transformă asfaltul sub ochii mei, înălţînd iarbă curată şi verde dintr-un capăt în celălalt iar oraşul devine un vis plutitor cu semafoare înfipte în iarba care acoperă orizontalul ca o vindecare fără margini.

Asta vreau să dăruiesc – o viziune naivă dar vindecătoare.

O să spuneţi şi voi că sînt naivă? OK. Dar acum văd cît de bine este să pot fi naivă, să pot aşeza peste orice întîmplare nedorită, un tablou al naivităţii mele, care vede lumea verde, înflorită, bucuroasă, caldă. Pentru că tocmai asta mă împlineşte surprinzător de dulce şi de suav.