În faţa blocului

Mă uit pe geam cum plouă cu frunze. Nu, asta nu face parte din seria celebră a găinii cu trei picioare care a născut pui vii devenind astfel aproape mamifer. Nu. A venit toamna – atît. Vedeţi? Nimic senzaţional – a venit toamna şi afară plouă cu frunze. E a doua oară că plouă cu frunze. Prima dată era aşa.... la încropirea toamnei din ultimele amăgiri fierbinţi ale verii, dăduse o brumă de frig şi o ploaie pe măsură. Din cauza asta castanul meu a început să plouă şi el cu propriile-i frunze încă verzi. Azi e a doua ploaie, dar azi plouă numai castanul meu, cu frunzele strînse, răsucite, uscate, condimentînd frigul aproape iernatic şi ceaţa vagă, rară, deşiraaată rău.

Nu mi-a plăcut niciodată toamna, am văzut-o ca pe o moarte, ca pe un duşman, ca pe frigul care vine din pămînt cerîndu-şi copacii, frunzele, iarba, florile. De data asta însă..... de data asta văd toamna altfel. O văd ca pe blîndeţea grădinarului care pregăteşte florile pentru iarnă: pe unele le curăţă de frunze, pe altele le înveleşte în straturi groase de ziar, iar altora le face loc degrabă căci ele ştiu singure să înfrunte iarna. I-am scris iubitului meu: “Jurnal de frunze! Copacul de lîngă balconul meu e galben ca un puişor de găină. Plus că ieri am trecut pe sub ramurile mari mari mari ca o umbrelă zînească a unui copac cu frunzele atit, dar atît de galbene că se schimba lumina în poleială înfrunzită. Apoi a mai fost copertina transparentă, arcuită, de la cofetărie pe sub care am trecut după-amiaza şi era plină de frunze căzute: maro, triste, resemnate, palide, cred că de la mirosul prea tare de vanilie! Castanul meu se încăpăţînează să mai aibă şi frunze verzi!” Asta era acum oho! deja acum o săptămînă! Între timp castanul meu a început să plouă cu propriile-i frunze.

Da’ nu asta vroiam să spun. Ideea era că sîntem uite în noiembrie, e frig, e vremea cam de porc dar densitatea de copii ieşiţi la joacă în faţa blocului nu scade. La mine în faţa blocului e frumos: avem grădiniţe cu iarbă, cu flori, copaci de toate felurile şi copiii care să exploateze toate astea. Ăstora mici nu le pasă domnule; nu le pasă nici de frig, nici de ploaie, iar cînd o da zăpada – ehe! atunci să vezi! Au început să cadă frunzele (că de aici mă pierdusem în frunze şi toamne) iar ăştia mici – ecologişti convinşi, căci folosesc tot ce au la îndemînă din partea naturii, mărşăluiesc de-a pituluşu’ printre copaci făcînd fîş fîş fîş la fiecare pas. Dar fîş fîş-ul ăsta n-are niciun farmec dacă nu e accentuat cu îndîrjire şi expus publicului: “Mamăăăăăăăă, ia uuuiteeeee!” şi bate aprig din picioare împrăştiind conştiincios grămada de frunze uscate, taman nu demult adunate frumos într-o moviliţă ordonată. Deh! Copii! Iar de aici mi-am adus aminte o fază mai din vară. OK, nu era chiar vară, era sfirşitul lui septembrie dar caaald, frumooos, 100% vară.

Să vedeţi: ies eu într-o bună zi în faţa blocului, mă duc agale pe aleea dintre blocul meu şi cel de vis-a-vis că am treabă în oraş calculînd unde trebuie să merg şi ce am de făcut, timp în care trag cu urechea spre grupul de copii care profitînd de ultimele zile văratice ale toamnei, se joacă în spaţiul verde (ăla cu “Nu călcaţi iarba” – noroc că tăbliţa indicatoare cu pricina şi-a găsit alte utilizări luîndu-şi tălpăşiţa din gradina blocului). Ei, trecînd eu aşa cu un ochi la copii – că prea erau serioşi, ergo=situaţie neobişnuită – şi cu un ochi la drum ca să nu mă împiedic, avînd certe calităţi în acest sport, aud:
- Come on! Asta vine here!, this one aici şi… ei, come on, stay here!
Cu un efort de atenţie şi concentrare demn de celebrul agent 007, fără să fac chestia aia cu Bond! James Bond! adică în cazul meu Stănescu! Luminiţa Stănescu! disimulez, fac pe surda, merg ţanţoş, fac ochii roată şi zoom-ez (nu cred că există cuvîntul ăsta dar în filme aşa se petrec lucrurile) şi ce văd? Gaşca de copii, stînd roată pe genunchi în iarba încă verde, înfige aproape ceremonios şi sobru beţe într-o bucată de polistiren expandat, spre a deveni ulterior un fel de machetă a ceva între casă, cazemată şi armă SF! Aha! Deci asta era! Cînd mă repliez din 007 în Luminiţa Stănescu, evidenţa mă izbeşte fix în creştet:
Copiii din faţa blocului meu se joacă în limba engleză!!!!!!!!!
Halucinant! Năvălí calculatorul în faţa blocului! Nu la propriu, ci prin reprezentanţii şi beneficiarii săi direcţi – copiii, dar tot halucinant e! Ca mîine nu te mai lasă ăştia mici să le verifici carnetul cu note de la şcoală decît dacă le adresezi pe mail cerere oficială în engleză, franceză şi farsi – sau hindu – la alegere! Şi nu uitaţi să apăsaţi tasta “Enter”!

Peste vreo 2 săptămîni după întîmplarea de mai sus, am ceva treabă la Bucureşti şi calc pragul Tîrgului de Turism. Lume multăăăăă, de se calcă în picioare. Unii cară după ei valize pe rotile pentru depozitat pliantele publicitare pe care le culeg de la standuri – ca să nu plece omul cu mîna goală dacă tot a venit pînă acolo. Prin diverse colţuri şi colţişoare se fac degustări: care de peşte afumat, care de caşcaval aşternut pe crenguţe de brad, care de ceva care te afumă.... adică o ţuiculiţă, o pălincuţă, care cum are curaj! Frumos! Într-unul din pavilioane, pus cu fundul la expozanţi şi vizitatori că aşa se face pe la noi, o mică scenă pe care se perindă cu aprig cîntec şi joc artişti populari. S-ar aduna mai multă lume dar nu e loc. Asta nu e prezentare, e spectacol adevărat – fără fuste cu tivul imediat sub fund, fără craci azvîrliţi din şolduri sub pretextul că e dans. Aici sînt nişte tanti şi nişte neni care te lasă cu gura căscată. Dansează cu spatele drept, cu privirea înainte, şi îşi poartă hainele tradiţionale cu aşa o mîndrie că uite, recunosc, mie mi-au dat lacrimile! Apoi intră pe scenă 4 fătuţe frumoase ca Dumnezeu, ţinîndu-se de mînă una pe alta ca leac împotriva timidităţii, care timiditate plus emoţiile le face obrajii roşii. Şi încep fetele să cînte dragii mei. Toată lumea se opreşte din mişcare ca într-o poză mare în care numai cele 4 fete se mişcă într-un dans cuminte, înălţind voci de dive către noi. Toată lumea face poze, se stîrnesc şoaptele ca vîntul uşurel:
- Ăsta e folclor domne’, folclor adevărat.
- Daaa!
- Vai de mine ce voci!
- Pe astea nu le vede nicio televiziune domnule si uite cum cîntă.

Ei da, aceleaşi fete care peste o jumătate de oră se plimbau îmbrăcate ca orice adolescente cu blugi şi tricouri scurte, colorate ne-au transformat din vizitatori în spectatori. Ne-au amintit nişte valori, ne-au oferit o mostră de inocenţă, de Românie curată. Iar în timpul ăsta copiii din faţa blocului meu se joacă în limba engleză. Ptiu fir-ar să fie!