Ȋngerul meu

Tresar violent şi mă trezesc brusc, deja pe jumătate ridicată din patul cald, cu şuviţe subţiri lipite rebel pe frunte de transpiraţia caldă şi ea. Respir încet de parcă m-ar auzi cineva; mă uit în jur, apăs butonul de plastic inexpresiv, rotund, mic, indiferent şi bucata de plastic mică şi urîtă închide undeva o legătură, face o punte invizibilă mie şi lampadarul de lîngă pat luminează galben tremurul născut dintr-un vis stupid. “Ce tîmpenie” îmi spun. Mă uit la ceas – e oricum aproape ora de trezire, renunţ la încă o jumătate de oră de somn şi mă dau jos din pat. Ca totdeauna un papuc de casă e lîngă pat, celălalt explorează spaţiul de sub canapea. Ȋncalţ papucul disponibil, pipăi pe sub canapea cu piciorul rămas gol. Niciun rezultat. Mă aplec bombănind, văd al doilea papuc, bag iar piciorul sub pat, de data asta nimeresc la fix. Mi-aş lua pe mine capotul pufos, călduros şi luxos ca să fiu elegantă şi feminină dar nu am capot, nu am avut niciodată capot de casă, mă enervează ideea de capot de casă, sînt pline spitalele de femei care poartă capoate care de care mai înflorate şi mai urîte, nu-mi plac capoatele aşa că pornesc spre bucătărie cu pijamaua simplă de bumbac fluturînd pe mine culori exotice şi credinţa nestrămutată că nu există pe lumea asta pijamale sexy, care să te facă drăguţă, jinduibilă - sau cel puţin nu în oraşul nostru. Desigur că nu există cuvîntul “jinduibilă” dar mie îmi place. De altfel îmi place să inventez cuvinte.

Trec de bucătărie şi intru in baie; lumina prea albă – bec economic cu lumini de un perfect alb polar – îmi aduce oglinda în faţa ochilor. „Ce prostie” îmi zic din nou. In timp ce mă spăl pe faţă mă gîndesc cum de m-a speriat aşa de tare un vis fără nicio noimă. Ridic din umeri, am terminat toaleta matinală, mă întorc în bucătărie, e gata cafeaua şi o beau cu înghiţituri mici degustînd complexa balansare între amărui şi dulce, trecînd prin parfumul boabelor prăjite de mîini străine mie. Mă îmbrac repede şi ies val-vîrtej pe usă – desigur că o să întîrzii – eu întîrzii întotdeauna, s-au obişnuit şi şoferii autobuzului care ma transporta zilnic. Merg grăbit pînă în capătul aleii, acolo fac la stînga şi văd că autobuzul deja opreşte în staţie – alerg fără mult spor dar cu multă dedicaţie, zdruncinînd amarnic sticla de 500 ml plină ochi de cafeaua fierbinte proaspăt făcută.

După mai bine de o jumătate de oră ajung la servici. Ce să zic de servici – îm! servici na! ca tot omul. Dau bună dimineaţa în zona automatului de cafea, zonă asediată la prima oră; automatul nu se zăreşte, dar macină cafea şi pufăie apă fierbinte milostivind sufletul nostru flămînd cu licoarea minunată. Urcînd către etajul meu tot dau bună dimineaţa; pe palierul de la etajul 1, pe scările care duc la etajul 2, pe palierul de la etajul 2. Intru în biroul din care abia aştept să plec la ora 4, dar pînă atunci – oho! pînă atunci mai am de scris o mulţime de hîrtii, de făcut multe calcule, de descifrat multe desene, de vorbit la telefon, de coborît în secţie o dată, de două ori, de cîte ori va fi nevoie.

Ȋmi iau şi eu locul în colţul cafegiilor, ei cu cafeaua de la dozator sau făcută pe colţul biroului cu termoplonjorul clocotind harnic din mica lui rezistenţă iar eu cu cafeaua făcută de acasă. Mi-am luat obiceiul de a-mi face cafeaua acasă. Nu ştiu de ce. Oricum, ca să nu se răcească prea mult, am făcut un termos personal – învelesc PET-ul de-o juma de litru într-un strat sau două de folie de aluminiu – ţine garantat, ajung la servici cu cafeaua fierbinte. Au cam rîs ei colegii de termosul meu dar e eficient lucru care a dus la eliminarea zîmbetelor de genul „fiecare cu vrăbiuţa lui”. Nu prea e timp de cafea, încep să sune telefoanele. Bun, gata cu mocăiala somnoroasă matinală, începe marele ZZ adica zumzăiala zilnică de fabrică. Pun bluza de salopetă pe mine şi cobor în secţie; trec pe lîngă recipienţii mari-mari din care sar scînteile polizoarelor, inspir mirosul metalului sudat - de cîte ori fac asta mă gîndesc cît de mult iubesc metalul şi că probabil ar fi trebuit să mă nasc băiat – asta nefiind nimic altceva decît o scuză nefericit inventată pentru visele mele metalice nerealizate căci da, visez metalic şi colorat împliniri cu lanţuri moleculare de fier-carbon altoite cu elemente nobile. Probabil că sînt un pic nebună dar acum nu mai are nici o importanţă. Am visat astă-noapte că mă înspăimînta un înger ciudat – femeie cu ochii arzîndu-mi toate minciunile şi toate colţurile. M-am simţit ca un copil prins cu o acadea furată în mînă exact în ziua şi momentul Judecăţii de Apoi. M-am speriat cumplit. Ce nebunie! Am ajuns să mă bîntui singură în somn sînt propria mea poveste fantomatică aşa că nu mai contează dragostea mea pe jumătate împlinită pentru metal. Simt cum devin numai pe jumătate, mă pierd în nopţi şi vise ciudate – nu mai contează – e prea tîrziu.

Plec spre casă trambalată zgomotos în autobuzul vechi, aglomerat şi prost întreţinut în care vara e mai cald decît afară şi iarna trage curentul pe la toate încheieturile păstrînd intact stratul de gheaţă de pe geamuri.
Acasă! Acasă e cald şi bine. Acasă e coaja de ou în care mă ascund pretinzînd inutil statutul de inviolabilitate.

E acolo – stă pe fotoliu cu privirea atintita spre uşa pe care am deschis-o, se uită la mine ca şi cum ar fi foarte foarte departe. Deci ea e îngerul – prea bine. Nu-mi mai e teamă de ea. Atîta că privind-o îmi creşte un gol în suflet şi lacrimile îmi coboară pe obraji. Ȋşi lasă capul pe un umăr privindu-mă surprinsă:
- De ce plîngi? mă întreabă
- Mi-e dor de îngerul meu, şoptesc înlăcrimat şi stins