Eu sînt îngerul

Stă în faţa mea şi mă fixează cu nonşalanţă, bîţîind de pe un picior pe celălalt, cu o mînă în buzunarul de la spate al blugilor şi cu cealaltă mînă desenînd în aer un semn de întrebare. Mă enervează. O fixez şi eu ca să vadă că atitudinea ei e deplasată şi iritantă. Mestecă şi apoi scuipă plictisită guma de mestecat într-un şerveţel pe care îl împătureşte cu grijă, se uită împrejur după un coş de gunoi, nu vede niciunul şi oftînd pune pacheţelul pe jumătate ecologic pe jumătate nu, într-un buzunar al blugilor şi mi se adresează din nou:

- Tot nu pricepi nu?
- Ce să pricep?
- Uufffffff. Îşi dă la o parte o şuviţă rebelă şi zice răspicat EU SÎNT ÎNGERUL !!!!! Capisci?

Uau! Fata asta chiar e niţel ţicnită. Mă uit mai bine la ea şi evident că n-are nimic în comun cu un înger. Asta dacă nu cumva s-au lansat pe piaţă îngerii de aproximativ 1.5 – 1.6 metri, cu toate formele necesare, tricou roşu cu mîneci scurte şi blugi uşor strech, evident cu talie medie – o femeie scundă poartă pantaloni cu talie medie asta ştie toată lumea; dacă au talie joasă îţi fac dorsalul cît o baniţă iar dacă sînt cu talie înaltă îţi mută sînii pe buric. Hm, asta şi înger. Pfui! Înger cu blugi cu talie medie. Ha ha!
-Da’ ce dragă n-ai mai văzut blugi cu talie medie?
-Ba da, dar nu purtaţi de un “înger”! şi zicînd asta am grijă să desenez ghilimelele în aer.
-Mmm, sîntem sarcastică!
-Ok, uite, îmi cer scuze, am fost deplasată în comentariu, pînă la urma nu e problema mea dacă eşti înger sau nu.
-Ba e! ma contrazice. Dar ştii de ce?
Dau din cap negativ timp în care caut disperată o ieşire convenabilă dintr-o conversatie absurdă, pînă la urma biata fată...cine ştie, o fi avînd ceva probleme, ar trebui să dau dovadă de mai multă simpatie dar de ce trebuie să mă nimeresc mereu eu aia care pică în mijlocul situatiilor imposibile şi jenante? Tăcerea ei mă surprinde, pîna acum era dornică de sporovăială, mă uit la ea mai mult cu colţul ochiului; e ginditoare şi posacă, zic că e momentul potrivit şi dau să o sterg în cel mai laş mod cu putinţă. Am greşit calculul. Face rapid cei trei paşi care ne despart, mă ia de braţ, se uită drept în ochii mei şi şuieră printre dinţi aproape ameninţător:
-EU SÎNT ÎNGERUL!

Aş face pe înţelegătoarea ca şi pînă acum, i-aş da fetii dreptate şi apoi mi-aş vedea de drum. Dar ochii ei sînt ameninţători, iar în spatele acestei ameniţări stă evidenţa pe care o percep ca pe un pumn în stomac: ea chiar este îngerul!
Am brusc viziuni semi-apocaliptice cu îngerul-femeie din faţa mea ţinîndu-se scai de mine oriunde aş merge, privindu-mă mustrător, pregătindu-mi Dumnezeieşti pedepse şi îmi vine deodată să plîng, să ţip de teamă, să fug şi să rîd isteric de toate astea pentru că am înţepenit pur şi simplu, nu reuşesc să fac un pas darămite să alerg. Mă gîndesc că am în faţă Ziua Judecăţii iar eu nu făceam nimic altceva acum 5 minute decît să merg la cumpărături. Atît! Nu vroiam decît să merg la cumpărături.

Fară să vreau pornesc să bolborosesc incoerent “Inger îngerasul meu / Ce mi te-a dat Dumnezeu...” mă aud singură, mă sperii şi tac. O privesc fix cuprinsă de spaime atavice. Îngerul bate scurt din palme de două ori:
-Revino-ţi, zice, avem treabă.
Conform celei de-a treia legi a mecanicii şi aia în traducere cam liberă oricărei acţiuni îi corespunde o reacţiune, nu avem acţiune aşa că reacţionez scurt şi instinctiv:
-Ei na!
-Cît despre aia cu “înger îngeraşul meu...”, îmi ignoră impertinenţa îngeriţa (!!), eu zic să nu abuzezi. E adevărat dar mai pune ceva şi din partea ta nu numai aşa....de poezie.

Cred că visez, categoric visez. Ha ha. Ce amuzant. Auzi, înger pe stradă şi se ia tocmai de mine. Haida-de. Of! Este atît de perfect absurd încît nici măcar n-ar fi de mirare. Da, chiar este îngerul. Dar asta nici nu mă ajută nici nu îmi limpezeşte nimic. Ce ar trebui să fac ? Cum ar trebui să vorbesc? Poate ar trebui să anunţ pe cineva.

-Nu trebuie să anunţi fix pe nimeni, poţi să vorbeşti absolut normal, ba chiar este indicat şi ca să nu mă mai întrebi, da, pot să citesc gîndurile dar nu cum îţi imaginezi tu. Oricum oamenii sînt o carte deschisă, e de-a dreptul plicitsitor să te joci cu ei de-a cititul gîndurilor. In ceea ce te priveşte pe tine, de acum înainte îmi răspunzi.
Tace dinadins şi verifică dacă am priceput ceva din tot ce a spus. N-am priceput nimic, încă nu pricep, de-abia reuşesc să aud, amîn priceputul situaţiei pe mai tîrziu.
-Ce trebuie să îţi răspund?
-Tot, îmi rînjeşte “drăgăstos”. Ti-am zis că avem treabă. Plus că din partea ta e ca o datorie, o datorie de umanitate să zicem. De milenii vă rugaţi de noi să vă salvăm fundurile iar noi asta facem, deci aş putea zice că îmi eşti datoare. Poţi spune că tu niciodată, niciodată nu te-ai gîndit la mine? Evident că nu. Nu mă întreba cît stau, o să stau exact atît cît va fi nevoie şi da, voi fi permanent pe capul tău şi nu, nu voi avea milă pînă nu voi stoarce din tine ultimul strop de răspuns ilogic. E bine aşa? termină suav mini-discursul.
Mă gîndesc că nici măcar nu am curajul să îi spun nu. Mă simt prinsă într-o capcană, dar ştiţi, una cu adevărat mortală. Îngerul îşi reia poziţia enervantă, bîţîind de pe un picior pe celălalt, cu o mînă în buzunarul de la spate al blugilor şi-mi aruncă peste umăr:
-Incearcă să dormi în noaptea asta, ar trebui să te odihneşti; am totuşi grijă de tine, nu?

Imi amintesc cum o priveam îndepărtîndu-se şi oricît de plat sau comun ar fi, cu mîna pe suflet, nu pot să vă spun decît atît: aceasta a fost ziua cînd mult-schimbătoarea mea viaţă a început să se schimbe mai mult decît oricînd şi habar n-aveam unde voi ajunge sau dacă voi ajunge. Altminteri, Amin!