Oul

Sunt fericita, ceea ce, nu-i asa, este perfect.

Daca tot am stabilit cu acuratete starea de fapt si de spirit, plecam mai la vale cu explorarea omului care sunt. Pai nu merg mult ca ma si impiedic. Nu pot sa mai fac un pas! Ma uit in jos - sunt curioasa, ce anume imi tine picioarele lipite de pamintul, logica si sentimentele din care sunt facuta? Oh! Sunt total uimita! La picioarele mele sade bine-mersi o cutie goala-goluta si in ea o ditamai funda pe care scrie cu un marker ordinar – lipsa cronica de cuvinte! Ce? Dar eu sunt mereu si tot timpul persoana-care-vorbeste, acum sa ne-ntelegem nu umblu cu dictionarul la mine da' ors'cit chiar asa? Lipsa cronica de cuvinte?
Nu pot face un pas nici inainte nici inapoi deci treaba e clara ca in povestile cu Feti-Frumosi, musai sa gasesc raspunsul la intrebarea-sarada-incercarea reprezentata de cutia goala cu funda mare si cu inscriptia enervanta de care va spuneam.

Incep sa imit persoana binecunoscuta de la Hamangia, care la intelectuali se cheama "Ginditorul" iar la tara "cacaciosul" – oops! scuze, mi-a scapat, n-am vrut. Deci hai cu gindirea ca exercitiu de eliberare la propriu :) Vorbesc eu toata ziua? Vorbesc. Citesc uneori cu voce tare? Da – iar asta se pune tot la cuvinte dupa parerea mea. Ii fac eu declaratii de dragoste iubitului meu? Ii fac.

Ma opresc din ginditul cu voce tare si trag usurel de talpa dreapta – nu se dezlipeste. Rostesc sacadat: vorba vorbire vorbita vorbitu-sa vorbeasca-se vorbulita .... nimic. Continui tot cu privirea spre piciorul drept: cuvint cuvintel cuvintare cuvintata cuvintator ... uite care-i treaba, pe cuvintul meu ca incepi sa ma enervezi!
Piciorul nimic. Un pic cam tacut dupa parerea mea, desi, banuiesc eu acum nu prea conteaza parerea mea! Recapitulez:

Cu vorba n-a mers, cuvint nu...a vorbi, a spune...hop! S-a miscat un pic! Hm...oare ce vrea sa spuna? Hop! S-a mai miscat un pic. Pai si dintr-o data se face lumina (la mine in cap evident:) )! Ma uit drept in ochii picioarelor mele (am asa ceva???!!!!!) si intreb: "Bai! Voi vreti sa ma treceti pe introspectie si chestii personale?" Piciorusele dau vesele din degetele (exersam diminutive). Acum serios, foarte serios, nu inteleg de unde stiu ele ceva atit de personal, de intim, de ascuns, incit nu l-am spus nimanui? De unde stiu ele ca de un timp simt ca vorbesc mult dar nu spun mare lucru? De unde stiu ele, sau ma rog, vreo parte asa .... mai diafana a fiintei mele (multumesc Nichita :) ) ca de un timp nu reusesc sa sparg coaja tot mai groasa a cuvintelor care imi lipsesc? As vrea sa ies din ou si nu stiu cum. Din cind in cind mai dau cu capul in peretele oului fac un cucui, ma asez frumos pe ciuci – mai stau un timp in ou, inca nu am invatat sa-l sparg.

Cum se sparge un ou? Un ou de la alimentara se sparge de marginea canii, a farfuriei sau cam asa ceva. Un ou (tot de la alimentara) dar fiert se sparge fitos si elegant cu lingurita – ii dam in teasta zimbind delicat toc-toc-toc, el se sparge, noi mincam oul. Oul din lumea animalelor nu se sparge din exterior cu lingurita ci dinauntru iar documentarele despre pasari si animale ne spun ce stim si noi – puiul sparge oul cind e gata sa iasa in lume, cind e pregatit, cind oul nu-i mai ajunge, nu-l mai protejeaza ci il limiteaza. Si eu? Nu stiu cind voi fi pregatita, imi pipai cucuiele de la contactul cu peretele oului si le numar – sunt multisoare si ma cam dor. Sunt trista. N-as vrea sa ma intelegeti gresit – afirmatia de la inceput este cu totul adevarata – sunt fericita, numai ca sunt si trista iar asta nu e o contradictie ci o cautare.

Pina mai stau eu un pic aici in ou, haideti sa va spun ceva. Am auzit-o mai demult, mi-a ramas in memorie, am tot incercat sa o povestesc, sa o spun...nu mi-a reusit .... vorba inscriptiei de mai sus, lipsa cronica de cuvinte. In fine! A fost odata ca niciodata... :) o zi in care un preot a spus la slujba cam asa: "M-am gindit adesea cum ar arata un sfint din zilele noastre si nu am gasit raspuns." Am zimbit, mi-am spus ca este un preot tinar, care isi pune intrebari iar asta e bine. Intrebarea lui insa mi s-a transferat mie si am ramas cautind un raspuns. Sa va spun ce m-am gindit intr-o zi: nu poti da raspus la o astfel de intrebare vorbind in termeni actuali, sigur dar sigur vei spune ceva nepotrivit, deci ne ramine viitorul – ca uite de aia imi place mie SF-ul, ne permite sa spunem multe :) Pe scurtatura vorbind, am vazut un om, pe care mi l-am imaginat ca fiind un "negociator" de pace, un om talentat si potrivit muncii sale. Mi-am imaginat ca acest om extraordinar, batrin, foarte batrin si ingrozitor de intelept, tine un discurs in fata unei audiente enorme care-i soarbe fiecare cuvint iar omul acesta spune asa:

"Am invatat din vechime ca martirul este simbolul tragic al unei natiuni, al unei miscari, al unui vis; am invatat ca martirul innobileaza prin suferinta sa idealul pentru care se sacrifica. Totodata insa am vazut in istorie ca uneori oamenii transforma martirii in scop, despuindu-i de nobletea lor tulburatoare, profund altruista, pastrindu-le exclusiv aura tragica si transformind-o ca pe un ideal in sine, ducind la violente in numele acelor minunati martiri, deturnindu-i astfel de la scopul si menirea lor.

Apoi, daca ne gindim bine, ce este un sfint daca nu imaginea desavirsita a unui exemplu perfect? Sa nu uitam ca nu toti sfintii au fost neaparat martiri iar de aici intelegem puterea exemplului in sine! Martirii sunt respectati, sfintii sunt iubiti. Sfintii indeamna la desavirsire si sunt exemplu al desavirsirii. Ordinul nostru a trecut din religios in laic acum mii de ani dar am pastrat intelepciunea sfintilor si respectam cu umilinta daruirea tragica a martirilor.

Astazi stind in fata voastra, eu, cel care a negociat pacea in peste 100 de lumi straine, dupa decenii de viata in slujba pacii, ca viitori negociatori ai ei, va indemn si va spun asa: Intr-o negociere sa cercetati si sa intelegeti intim ambele lumi si aveti mare grija! Creati sfinti, nu creati martiri! Astfel creati si daruiti exemple eterne! O lume care nu are nevoie de martiri este o lume din care a disparut tragismul. O lume care are nevoie de sfinti este o lume care se vindeca si se recladeste."

Stau pe ciuci in ou si tac. Tin in brate cutia goala, cu funda mare pe care sta scris cu un marker ordinar – lipsa cronica de cuvinte. Nu de cuvinte duc lipsa, ci de curajul de a le rosti. Mai stau un pic in ou.

Si va fi verde

Miine dimineata cerul o sa fie verde iar voi tot nu ma credeti. Stau in seara asta cu ochii spre cer asa cum am stat toata ziua admirind albastrul infinit adica exact acel albastru pe care de miine nu o sa il mai vedem. A fost senin azi, vara ne-a mai daruit o zi superba si un ultim cer albastru dar voi nu ma credeti. Am trecut nuantele albastrului prin mine ca prin cea mai fina sita, ca sa ii tin minte esenta pura. E seara - cerul incepe usor-usor sa isi inchida culoarea, dupa o ultima sarutare fierbinte si rosie cu orizontul. Ce pacat, de ce nu m-ati crezut? Stiu, nu s-ar fi intimplat nimic nici daca m-ati fi crezut cind va tot spuneam ca intr-o dimineata cerul va deveni verde dar poate ca mai multi oameni s-ar fi uitat spre cer ca sa ii tina minte albastrul.

E intuneric, seara adinca, noapte abia inceputa, proaspata si racoroasa ca o binecuvintare - nici nu stiu de ce ma mai uit la cer - sclipesc stele dar fundalul intunecat nici macar nu se ma banuieste albastru, atita doar ca stiu, stiu precis ca cerul inca este albastru dincolo de intunericul stelar. Pling. Pling de dorul pe care il voi avea miine nemaivazind albastrul inalt, pling fara lacrimi, pling pe dinauntru asa, degeaba, ca proasta, stiu ca nu foloseste la nimic, vor fi multi cei care miine se vor uita spre cer si poate nici nu vor intelege ca cerul e verde, atit de mult ne-am obisnuit - ce inseamna domnule vesnicia, de o vesnicie stim ca cerul e albastru, ei bine de miine va fi verde dar poate ca daca vom reusi sa il vedem prin ochii vesniciei poate, zic, poate il vom vedea tot albastru.

V-am tot spus ce dor salbatic, ce sentimente navalnice imi cutreiera inima si voi v-ati uitat la mine asa... usor, in treacat, "saraca de ea si nici nu e uritica ar putea..." Ei bine uite ca nu pot, nu pot fi altfel decit fix asa cum sint. De aia v-am tot spus ca cerul va fi verde si voi nu m-ati crezut.

Atitea lucruri, vise, gesturi de facut, ce sa alegi din ele? Ce o sa fac eu cu toate astea miine, miine cind cerul va fi verde? Chiar, oare ce fel de verde va fi?

E noapte demult deja, de atita timp incit simti fizic distanta dintre ieri si miine iar azi nu mai exista, e suspendat in noapte si in albastrul care nu va mai fi. Oare o fi usor sa simti cum vine miine? Secunda cu secunda, minut cu minut? Nu stiti? Nici eu nu am stiut dar acum m-am ingreunat cu experienta timpului care nu curge, nu vine ci se naste. Miine se naste. Atit.

Stiti voi linistea aceea ca o reverenta adinca, spirituala, totala a fiintei in fata diminetii care va fi? Acea liniste este acum - semn ca dimineata vine. Ma ridic in picioare, ma spal pe ochi si stau cu privirea atintita spre orizont - voi primul om in fata cerului verde.

E soarele sus pe cer, au trecut ore de la rasarit deja, eu stau tot in picioare, sub cerul gol, inalt, perfect ... si verde! Nuantele rasaritului imbinate cu rosu, galben, verde inchis si verdele dulce al frunzei tinere abia rasarite, abia verde, parca-parca ar fi verde. Ridicarea soarelui pe bolta verde-deschis, calda, sclipitoare, da, acesta este cuvintul, sclipitor, cerul este sclipitor, curat ca lacrima si pur ca un prunc. Verde-verde-deschis, blind, mingiietor, sclipitor - asa este cerul acesta nou, perfect verde.

Stau sub cerul acesta perfect, blind, mingiietor, privesc spre zarile noastre pamintene si imi prefir printre degete sentimentele, visele, lucrurile, gesturile de facut, dragostea, tristetile, timpul si vremurile. Am atit de mult de dat. Ce o sa fac eu Doamne cu toate astea, cu toate visele, sentimentele prea multe si prea mari, gesturile de facut, fruntile de mingiiat, dragostea de dat, ce o sa fac eu Doamne cu ele?
Stau sub cerul acesta perfect, bind, mingiietor, stralucitor ca raiul si pling pe dinauntru degeaba, ca o proasta, pentru ca stiu ca aceasta dimineata verde, blinda si perfecta, universala si atotcuprinzatoare ei bine aceasta dimineata dragii mei nu este un inceput!

Donal Krip este fericit

Cind a primit piatra - in esenta un mic bolovan plat, gri - s-a enervat ingrozitor. Cine s-ar fi gindit la asa ceva? Era indignat, el, Donal Krip, unul din cei mai influenti bancheri ai tarii, sa se aplece spre asemenea nerozii! Cum s-au gindit la asa ceva? Sotia sa a luat piatra si a asezat-o pe unul din rafturile de la subsol, in definitiv, de ce nu? romantica si blinda cum era pastra toate prostiile, subsolul era ticsit de obiecte inutile.

Donal Krip era sever, extrem de sever, intotdeauna spunea ca munca necontenita si severitatea sint cheile pretioase ale reusitei. Nu se uita niciodata inapoi si de fapt, ce sa vada acolo? copilaria intr-o margine saracacioasa de oras marunt, cei 7 frati a caror energie secatuia incet incet faptura aceea mica, slaba si stearsa care era mama lor? Acestea sint origini stinjenitoare pentru Donal Krip, amintiri iritante. Desigur, nu le neaga, dar nici nu si le aminteste cu placere; de fapt prefera sa nu si le aminteasca iar piatra de riu, aproape plata si bine slefuita ii aduce aminte tocmai acel timp.

E usor jenat de faptul ca din cei 7 frati numai el a reusit in viata. Sigur ca cei 2 care si-au pierdut viata nu au nicio vina, dar restul puteau sa isi doreasca mai mult nu? Din cei 4 frati care i-au mai ramas numai unul este cit de cit prezentabil, s-a facut inginer desi Dumnezeu stie de ce si-a ales o meserie atit de anosta si pe care el nu o intelege. Da, uneori, la anumite ocazii, cind este absolut necesar acest frate poate fi prezentat. Donal Krip este omul spre care privesc toti tinerii ambitiosi, un model de perseverenta si reusita. El nu isi ascunde originile, uneori chiar le prezinta cu oarecare emfaza dublata de o falsa discretie - originea sa modesta nu l-a impiedicat sa viseze si nici sa realizeze ceea ce si-a dorit.

Zimbeste rar, si-a modelat vocea sa sune aspru si autoritar, isi pastreaza silueta impunatoare supla si viguroasa - are de dat un exemplu, are de dovedit ca in ciuda virstei are maturitatea necesara adica exact ceea l-a propulsat in pozitia de invidiat in care este acum. Se priveste in oglinda inspectindu-se atent asa cum face in fiecare dimineata inainte de a pleca la banca, la cei 48 de ani magnific prezentati de imaginea din oglinda este cel mai tinar bancher care a fost vreodata atit de influent in tara. Da, se mindreste cu asta, dar nu uita nicio secunda ca oricind poate sa apara de undeva un alt Donal Krip care sa ii uzurpe imperiul asa ca munceste permanent, nu se odihneste, nu se gindeste la lucruri inutile. In momentul in care s-a intors cu spatele la oglinda luindu-si in mina mapa cu documente, Donal Krip, bancherul cel mai influent al tarii, uitase deja de piatra de riu din subsolul casei sale magnifice.

Criann Krip stia ca este unul din fratii "neprezentabili" dar asta nu il deranja, nu il mai vazuse pe Donal de foarte multi ani - sigur il vazuse la televizor dar atit. Isi primea felicitarile anuale trimise de secretara lui Donal (cite trei in fiecare an, de Paste, de Craciun si de ziua lui) si le punea pe toate intr-o cutie de carton tare pastrata pe un raft al bibliotecii. Il iubea pe Donal, era mindru de ascensiunea lui si intelegea sa nu il deranjeze decit atunci cind era absolut necesar. Acest moment i se paruse unul cu adevarat necesar - aflase de la un prieten ca se va demola vechea lor casa laolalta cu cele citeva casute la fel de mici si de vechi care mai ramasesera in zona, acolo urmind a se construi un bloc modern. S-a dus acolo cind a fost demolata casuta, a vorbit cu inginerul care supraveghea lucrarile si acesta a fost de acord ca el, Criann, sa ia 5 pietre din peretele de la dormitorul copiilor, cite o piatra pentru fiecare frate ramas in viata. Casuta era deja veche si darapanata cind se mutasera parintii lor acolo iar peretele exterior de la camera devenita apoi dormitorul copiilor a fost reparat cu pietre de riu. Din acele pietre a ales el exact 5, cite una pentru fiecare frate. Isi aducea aminte cum se jucau impreuna, cum rideau, cum se strigau unii pe altii cu voci pitigaiate strabatute de hohote de ris imposbil de oprit. Lui Donal i-a dus piatra pe care tocmai el o descoperise - o piatra aproape plata in spatele careia era un mic gol - acolo isi lasau mesaje unii altora, un fel de joc inventat tot de Donal. S-a gindit ca o sa ii placa sa aiba exact piatra aceea; Donal s-a uitat sever la el i-a multumit rece, l-a intrebat scurt despre sotie si copii apoi si-a cerut scuze grabit, trebuia sa plece. Pe Donal nu l-a mai vazut rizind din copilarie asa ca nu l-a mirat raceala cu care a primit cadoul. S-a intors linistit acasa si le-a povestit fratilor sai cum s-a intilnit cu Donal.

La 65 de ani Donal Krip isi pregatea asiduu mostenitorul sa ii preia functia in urmatorii 5-10 ani. Fiul sau ii semana leit, era o minte stralucitoare si avea toate calitatile necesare unei pozitii atit de importante. Isi calculase fiecare pas in viata si era multumit ca totul se desfasura conform planurilor sale. Desigur ca nu gindise niciodata ca s-ar putea imbolnavi, iar accidentul cerebral facut la 72 de ani l-a atins dureros de grav. Donal Krip incepu apoi, incet incet sa se piarda intr-o lume numai si numai a sa. Era din ce in ce mai tifnos "La virsta mea imi permit" spunea mereu si incepuse sa uite diverse lucruri. La 73 de ani verdictul medicilor a fost limpede, are nevoie de ingrijiri speciale. La sanatoriul luxos l-a dus Criann, singurul frate care mai ramasese in viata, el fiind si cel mai mic dintre ei. De atunci trece la fiecare doua saptamini sa il vada pe Donal. Stie ca Donal nu il recunoaste dar ii place sa aiba grija de el, sa il vada, sa il asculte vorbind taios despre aspecte finaciare mondiale pe care el nu le intelege deloc.

Camera lui Donal este perfecta, luxoasa, spatioasa. Si-a adus de acasa numai citeva lucruri, 2-3 fotografii si ceva carti despre economie si finante. Asistenta care vine sa ii dea medicamentele stie ca poate pune la loc orice lucru dar cind se atinge de fotoliul moale din mijlocul camerei, Donal miriie nervos si o face proasta asa ca are grija sa nu depaseasca aceste limite fragile; in definitv stie ca fiecare pacient are ciudateniile sale iar domnul Donal in ciuda firii sale aprige si extrem de morocanoase este un pacient cuminte, care nu ii pune probleme.Donal Krip este un pacient bun, disciplinat, cu o rutina zilnica pe care si-o respecta cu strictete - toaleta matinala, mersul pe jos vreme de 40 de minute, micul dejun, cititul ziarelor, vizita medicala, masa de prinz, odihna, vizita la sala de gimnastica tot pentru 40 de minute, apoi cina, cititul cartilor de specialitate si somnul. O singura ciudatenie are domnul Donal, in fiecare noapte la ora 2:14 se trezeste, se aseaza pe fotoliul moale si priveste tinta timp de fix 40 de minute spre perete, dupa care culca la loc. Doctorii ridica din umeri si accepta acesta inofensiva ciudatenie.

A fost o zi superba, soarele cald de primavara a incalzit ferestrele mari ale camerei iar acum desi este noapte in camera staruie o caldura placuta si un aer proaspat. Este ora 2:14. Donal Krip se ridica din pat cu gesturi mecanice, merge spre fotoliul moale din mijlocul camerei si se aseaza scotind un geamat scurt - il doare soldul drept. Se lasa lent pe spatarul fotoliului si priveste tinta spre peretele din fata. Pe raftul de deasupra televizorului, in dreptul pietrei de riu aproape plate, incet, fara graba, incep sa se adune imagini palide, siluete subtiri. Donal Krip ride,vorbeste cu voce pitigaiata si cheama pe nume fiecare silueta. Hohote de ris il strabat cind vede mesajele lasate in firida din spatele pietrei, baietii mai fac inca o sotie pentru care sigur vor fi pedepsiti. Fratii se intilnesc, se joaca, merg la scoala, au grija unii de altii. Donal Krip nu stie ca acestea sint numai amintiri. Donal Krip este fericit.

Strada mergind la vale

Erau in capatul strazii inguste, cu cladiri scunde, inghesuite una intr-alta, magazin linga magazin, reclamele se insiruie una linga alta, daca nu esti atent confunzi micile magazine si Uma se gindea ca sint mici mici cit buticul de sosete si strampi al doamnei Krane din coltul strazii de la ei de acasa si nu se astepta sa vada niste magazine atit de mici aici, in centru. Asa ii spusese Sig, ca aici e centrul, adevaratul centru al Orasului. Sig era inalt si slab, statea vesnic nitel incovoiat si isi tot pipaia parul aranjat intr-un fel de mot bicolor deasupra fruntii. Era mindru sa o duca pe Uma in centru, sa vada unde bate adevarata inima a Orasului. Uma priveste in tacere strada ingusta coborind si ingustindu-se parca tot mai mult, coplesita de cladirile inghesuite, parca ar fi usor reumatice si s-ar sprijini una pe alta; magazinele de la parterul cladirilor, cu vitrine zgircite, aglomerate, tipatoare; soarele face sa sclipeasca vitrinele de pe partea stinga a strazii intr-un contrast naucitor cu umbra aproape solida de pe partea cealalta a strazii.

Uma se intoarce catre panoul de carton care mascheaza trecerea dintre doua cladiri, un miros necunoscut o face sa se incrunte: jeg, marijuana si urina. Clipeste de parca daca ar clipi mirosul s-ar dispersa instantaneu si ar reda strazii curatenia. "Miroase urit" spune. "Nu-i asa?" zice Sig cu un rinjet cam nating, mindru de jegul care le asalteaza simtul olfactiv. "Asa e, continua, doar sintem in centru!". Uma ridica o sprinceana – cum adica, asa miroase centrul? Stie ca e tinara, ca n-a vazut mare lucru din lumea asta dar nu-si poate imagina ce fel de mindrie te poate face sa rinjesti satisfacut stiind ca niste necunoscuti se usureaza noaptea pe linga panourile de constructii si asta e fermecul centrului, identitatea lui. Centrul lui Sig e plin de vitrine din care manechine cu sinii goi, imbracate bizar in numele unei zbateri care vrea sa fie neaparat originalitate, in culori tipatoare si forme imposibil de purtat pe un trup omenesc, se alatura inoportun magazinelor de patiserie si restaurantelor cu cel mult citeva masute. Centrul. Deci asta este centrul. Priveste dezamagita amestecul fara sens de lucruri de vinzare oferite de-a dreptul impudic, cu un soi de agresivitate aproape sexuala si nu isi poate lua gindul de la imaginea care i-a ramas in minte: niste necunoscuti merg pe strada ingusta la adapostul noptii punctate ici-colo de lumini palide sau stridente care vin din vitrine; rid tare, fumeaza marijuana, put ca niste sconcsi iar cind vad panourile de constructii exclama euforici – "Aici!", se duc linga panouri si urineaza rizind tamp. E centrul, aici miroase a jeg, marijuana si urina. Uma isi scutura capul violent si traverseaza rapid drumul, "Aici nu miroase" ii spune lui Sig ridicind usor din umeri, "Stii, nu ma pot obisnui …" Sig ride zgomotos dar tot strimb, isi baga miinile in buzunar si asa cum sta el incovoiat reuseste sa dea la rindul lui din umeri "Asa e in centru, toata lumea vine aici" spune el iar voiosia cu care accepta toate astea e una simpla, naturala, nu e facuta special pentru Uma. "Normal" suspina ea incet, ce era sa spuna si Sig ? Lui ii place strada asta ciudata, ingusta, aglomerata, puturoasa.

Merg in josul strazii incet, unul linga celalalt si povestesc despre vecinii de acasa, din micul lor orasel. Doamna Krane care le stie clientilor ei masura la ciorapi si sosete ba chiar poate ghici si ce masura vor avea la sosete copiii lor – iar ghiceala asta ii face pe toti sa rida, clientii pleca multumiti iar doamna Krane deschide caietul ei vechi care parca ar tine loc de registrul bisericii si noteaza cu scrisul ei ascutit "Olinna numarul 35 si jumatate, sotul Bane 41, copilul: poate sa fie baiat numarul 40 si jumatate la 21 ani, daca va fi fata numarul 37 la 18 ani". Doamna Krane are multa rabdare si multa imaginatie. Daca citesti cu atentie caietul ei e ca o cronica ciorapeasca a oraselului, te face sa rizi, mergi pe strada si in loc sa o vezi pe Olinna vezi niste papucei numarul 35 jumate mergind cu pasi mici linga niste pantofi seriosi numarul 41 adica linga Bane. Doamna Krane e cronicarul comunitatii iar asta ii place mult.

"Nenea Törse mai are pitici in gradina?" intreaba Sig. "Are" ride Uma "si se tot inmultesc". Nenea Törse e specialist in pitici de gradina, ii face singur insa dupa o matura si lunga chibzuinta si numai primavara sau toamna. Priveste cite un colt de gradina pentru citeva saptamini, zi de zi, ore in sir. "Ce faci nene Törse?" striga copiii. "Sssst" raspunde el, o sa iasa piticul, inca nu se vede dar o sa iasa si trebuie sa fie liniste. Asa e nenea Törse, zice ca fiecare pitic are coltisorul lui de gradina nu invers, iar cind mintea lui vede in fine piticul, incepe sa il construiasca. Ipsos, sirme, mulaje, culori, rabdare. Dupa inca vreo doua-trei saptamini aparea piticul, isi primea numele si povestea dupa care isi lua locul in gradina. Toti piticii lui nenea Törse au nume si povesti separate, fiecare vine de undeva si are o treaba anume. Piticii lui nenea Törse sint batrini si intelepti, poarta cu ei raspunsuri la intrebarile pamintului si ale oamenilor.

Rid amindoi cu placere, copilaria lor nu putea exista fara piticii de gradina. Pentru prima data dupa patru saptamini de cind e in Oras Uma ride cu pofta. Sig ride si el la fel de tare si de curat. Se opresc sa priveasca strada. Nu au ajuns departe dar de aici strada se poate vedea pe toata lungimea ei. Uma priveste insistent de parca piticii lui nenea Törse i-ar fi soptit ceva. Vede cum strada incepe sa curga incet, singura, la vale, lasind in urma magazinele stridente, urite, mirosurile puturoase si se duce lent in jos, trecind usor printre tot mai putine magazine, apoi printre case cu usile direct in strada, cu cite o floare razleata pe la cite o fereastra izolata, apoi se duce lasind in urma trotuarele aglomerate, merge fara sa-i pese de case, de vitrine, totul ramine in urma, casele nu pot merge nicaieri, vitrinele ramin triste pe loc cu manechinele lor cu sinii goi, restaurantele inghesuite ofteaza in abur de peste pregatit pe loc si privesc cum strada merge, curge, se duce tot mai mai departe si mai departe trece de casele cu usile direct pe trotuar si se afunda incet in parcul micut din intersectia care abia se zareste. Uma percepe miscarea strazii de parca ar trece prin ea si de-abia acum parca incepe sa vada ceva, altceva decit se asteptase, acel ceva care stie ca o va face sa se intoarca de multe ori aici in centru. Imaginea strazii alunecind usor printre mizerii si insalubru, sordid sau neinspirat, raminind curata, perfecta, ca un drum etern miscator de nisip, intilnirea strazii cu parcul mic din intersectie ca o recunoastere indelung asteptata "Eu sint drumul" "Eu sint parcul", un final blind si curat, un inceput perpetuu.

Sase ani a ramas Uma in Oras si in prima Duminica a fiecarei luni a mers in centru si a parcurs impreuna cu strada drumul de la intuneric la lumina, de la urit la frumos, de la tristete la speranta. Uma isi gasise propriul ei centru.

Poem pentru cuvinte

Uneori mi-e dor sa vorbesc in limbi straine, dulci amintiri din alte vieti, aspre miini sprijinitoare, ce vis, ce vis si cita departare.
Uneori mi-e dor sa spun exact dar absolut exact si precis cita greutate imi lasa in miini si-n trup lipsa limbii straine, tot mai straine, tot mai putina, tot mai absenta, nevazuta, pierduta.

Uneori ma imbrac in limba aceasta ciudata si spun asa vorbindu-mi mie si visind spre altii asemeni mie: inchid ochii sa simt mai bine cum trece aerul in miscari atit de mici pe linga obrazul meu, ca o trecere de dantela moale, ca o dragoste scumpa. Ma rotesc incet, incet, cu trupul drept, perfect vertical, cu ochii inchisi spre mine si impins fiind de bratele mele aerul se misca diferit – se agata de miinile mele, imi infasoara degetele, aluneca pe unghiile lacuite, serpuieste cum vrea el pe linga trupul meu inocent – aerul e un dar, deschide ochii si vezi-l iti spun, aerul este cel care ne permite sa ne vedem unii pe altii, deschide ochii si vezi-l, aerul e inspiratia noastra profunda de viata, deschide ochii si vezi-l iti spun!

Liniste. Nu ma aude nimeni. Daca as iesi la un colt de strada si as spune visul meu despre aer ar veni grabnic spre mine privirile ingaduitoare, compatimitoare, neintelegatoare: “Nu stie sa vorbeasca saraca. Uite cum biiguie pe jumatate agramata pe jumatate sectanta, uite cum nu stie ce vrea sa spuna …. Oooo….stai asa….poate are o criza de astm – sa chemam un medic atunci, da, da, cu siguranta are o criza de astm, nu-i dati aer, nu nu, ii trebuie medicamentele, nu-i dati aer”…si uite-asa sintem tot mai departe de aer.
Nimic. Care va sa zica nimic. Nu stiu sa scriu k in loc de ca, nu stiu sa spun cmf in loc de ce mai faci, habar nu am ce inseamna vb, eu credeam ca vorbim se spune chiar asa, vorbim, nu vb. Am ramas in urma, m-am pierdut, am ramas undeva la marginea lumii acesteia perfect eficienta si imi vorbesc uneori singura intr-o limba veche. As fi putut sa intru in rindul lumii si sa spun: “Care briza? Nici cu ochii inchisi nu simt nimic pe obraz. Daca ma invirt parca se simte un pic de vint dar in rest nimic. Ha ha! Ce sa vezi!?”
Mda, puteam sa zic asa, uneori imi iese si pot sa vorbesc perfect eficient dar … mi-e dor, mi-e dor uneori de clipa de tihna, cu vorbe moi, cuvinte alese cu drag, visare a realitatii, vedere cu totul, cu auzul, cu ochii, cu miinile. Limba mea straina se vorbeste asa, cu ochii, cu miinile, cu gesturile, cu multa inima, dar mai ales, o, da , mai ales cu ochii. Limba mea veche e ca aerul, dar ca aerul blind, ca adierea dulce, ca trecerea molcoma - – aerul e un dar, deschide ochii si vezi-l iti spun, aerul este cel care ne permite sa ne vedem unii pe altii, deschide ochii si vezi-l, aerul e inspiratia noastra profunda de viata, deschide ochii si vezi-l iti spun.
Deschid ochii si privesc in jur – cine are nevoie de cuvinte, de aerul lor? Nimeni, nimeni, nimeni…. Nu mai are nevoie nimeni de cuvinte, de aerul care porneste si traieste in ele. Nimeni…..

Inceputul libertatii

Imi place – imi place sa ma plimb si sa ma uit la oameni, uneori ma surprind ca ma zgiiesc nerusinat la cite o persoana dar o fac exact asa cum ma uit lung la un tablou. Fiecare persoana este o poveste, o viata, are insemnatate si greutate, este opera sa si a lumii in egala masura cu o opera de arta. Uite-asa ma surprind uneori ca ma zgiiesc la oameni cum ma duc citeodata linga un tablou sa-i vad un detaliu ca mai apoi, facind citiva pasi in spate sa il pot integra mai bine tabloului in intregimea sa. Asta este, asta sint, am o pofta nestavilita de a intelege oamenii sau macar asa imi imaginez eu, ca nevoia mea de oameni si de zimbet e una inocenta. De multe ori merg pe strada si vad cite o fereastra deschisa aproape de mine – imi place sa ma uit la acea fereastra si sa port o lunga conversatie cu fereastra, cu perdeaua, cu florile din geam, cu cercevelele. Omul e in spatele perdelei si avem grija amindoi sa nu rupem in secunda de visare gingasia timpului si a contemplatiei.

Dupa un timp am vazut ca oamenii sint deranjati de privirea mea, imi intorc sprincene incruntate si priviri taioase. Am incercat sa nu ii mai privesc dar am devenit trista pentru ca ma exilasera intr-o lume fara oameni. Am mers o vreme cu privirea atintita in asfalt, acolo nu erau oameni pe care sa ii deranjez. Ma usturau ochii de atita gri, fisii, fisii interminabile de gri, de abstract, de sec, de moarte. Am inceput sa pling si lacrimile refuzau sa fie gri, ma dureau ingrozitor lacrimile acelea si atunci am inceput sa merg cu capul drept, privirea fixa ocolind oamenii. Mergind asa, teapana si extrem de “corecta politic” a inceput sa ma doara ochiul dragostei care nu mai intelegea nimic. Ma tragea de mina ochiul acesta aratindu-mi cit de mult il doare cind trece prin oameni fara sa-i vada, cum isi pierde stralucirea neregasindu-se rasfrint in nicio alta privire. Am inceput atunci sa pling iar lacrimile refuzau sa nu vada.

Mergeam intr-o zi pe strada si ma tineam de mina cu iubitul meu. Mergeam privindu-ne in ochi si bucurindu-ne de tot: de noi, de lume, de zapada si flori, de tot! Ne-am dat un sarut discret zimbind in continuare si imediat dupa aceea am vazut cum acolo, in spatele geamului mare al restaurantului elegant care mergea de-a lungul strazii, o femeie ne privea. Mi-am adus aminte ca uneori ma zgiiesc nerusinat la oameni si mi-a placut, asa ca i-am zimbit. Ea a ezitat o clipa apoi mi-a intors un zimbet cald. Acela a fost inceputul libertatii.

Curgerea lumilor

Era un ritual dar atunci nu stia – portia de singuratate care se cerea din cind in cind, la lumina slaba a veiozei glob pamintesc, linga cartile aliniate pe rafturi, in seara calma care se adauga firesc visarii.

Copilul deschidea usa camerei sale si inainte de a intra anunta – “15 minute”. Usa se inchidea in urma sa incet, fara zgomote inutile. Odata unul din parinti intrebase: “Ce faci tu acolo, pe intuneric, numai cu veioza aprinsa?”. Copilul si-a privit serios parintele si a raspuns simplu “Ma gindesc”. “La ce?”. Asta era o intrebare la care era greu de raspuns, copilul nu avea niciodata raspunsul potrivit “Nu stiu…la de toate…” Parintii ridica usor din umeri - un copil pe care ei nu il inteleg. Copilul stie.

Usa inchide un univers si face loc altuia. In penumbra dulce a camerei ochii copilului se deschid – copilul vede universul, lumile care merg impreuna cu noi, dincolo de noi sau niciodata cu noi. Lumile acelea sint fantastice, lumile care uneori se vad iar alteori numai se simt. Lumile curg una pe linga alta sau una prin alta intr-o alunecare uriasa al carei zgomot nu exista dar se simte. Miscarea celesta, unica, de o energie imensa aprinde lumini de magnifica fascinatie in ochii copilului. Copilul vede, copilul simte; vederea curgerii incete a lumilor naste o vibratie pe care o resimte ca pe un freamat, o bucurie, uneori ca pe o teama. Cum sa explice bucuria acestei nemaiintilnite vederi, incercarea de a o pricepe, linistea pe care o dobindeste privind. Cum sa explice? Din cite cuvinte exista pe care sa le ia ca sa deseneze dimensiunea umana a implinirii pe care o simte privindu-si locul modest in lumile acestea toate in a caror separare se vede tesatura curgerii divine care le uneste. Cum sa explice?

Uneori lumile nu se vad ci se simt. Cit de puternica senzatie! Cum bate inima pricepind ritmul lumilor, cum se deschide undeva in adincul perceptiei sale o poarta veche, lesne de recunoscut, poarta de lumina si caldura, poarta de amintiri ancestrale, de senzatii stravechi, de pricepri fara vorbe – idiom stravechi, niciodata pierdut. Cum sa explice? Cum sa puna, in atit de putine cuvinte, plinatatea , nelinistea si mirarea fara margini pe care curgerea imensa si lenta a lumilor i-o da? Cum sa explice? Cum sa spuna cit de teama ii este faca pasul inainte, sa mearga mai departe, sa se afunde in curgerea aceea a vietii si cit de mult isi doreste sa o poata face. Stie ca inca e prea mic, inca e copil, curgerea aceea l-ar ameti, l-ar pierde poate. Dar cindva, intr-o zi, poate… Pina atunci creste purtind in piept dorul acela inexplicabil, tinjirea aceea a lumii nespuse, a curgerii imense, a lumilor vietii.

Mama o intreaba uneori : “Ce faci tu acolo, pe intuneric, numai cu veioza aprinsa?”. Fetita o priveste serios raspunzind “Ma gindesc”. “La ce?”. Asta e o intrebare grea, copilul nu avea niciodata raspunsul potrivit “Nu stiu…la de toate…” Parintii ridica usor din umeri - un copil pe care ei nu il inteleg. Copilul stie, ridica usor din umeri, usor de tot, ca un oftat inexistent – ea stie ca ei nu pot intelege.

Regina-Margareta-cu-matura

Uneori lumea se schimba. Asa, fara veste, dintr-o data, lumea se schimba. In timp ce noi plingem, ne numaram tristetile sau pur si simplu privim pe geam, lumea se schimba. Se impleteste cumva cu aripile noastre. Nu stiu cum face lumea treaba asta, cum devine ea, atit de perfect intrepatrunsa cu tesatura nespusa a aripilor noastre dar o face, iar atunci si numai atunci lumea si aripa se nasc una pe alta, ca un tot, ca o poveste.

Atunci si numai atunci iau matura in minii si matur – camerele crescute aiurea, culoarele care si-au schimbat directia, gindurile razlete si necuvenite, dezordinea din sentimente, tot. Zimbesc – e poate cea mai draga poveste a mea, iar ea este Regina-Margareta-cu-matura. Matura e un dar de la ea. Pare ciudat sa primesti in dar o matura? Poate. Dar este o matura de poveste care face lucruri de poveste.

In zilele in care lumea se dovedeste a fi prea strimba, in care diminetile seamana prea mult a seri, in care peretii camerelor nu te mai recunosc, atunci e ziua in care incrunti usor din sprinceana si lumea incepe sa se schimbe. Cind prietenii dispar, cind imaginea din oglinda ti se intoarce rece si necunoscuta, cind privirile ranesc si zimbetele politicoase se arata a grimase stupide – atunci si numai atunci lumea incepe sa se schimbe. Atunci cind ochii ustura in absenta lacrimilor, cind mina intinsa te impinge mai jos, cind usile se inchid iremediabil in spatele amintirilor frumoase, atunci si numai atunci inchizi usor pleoapele, iti tragi usor de tot rasuflarea si lumea incepe sa se schimbe. In ziua in care ai obosit prea tare incercind sa fii persoana pe care o visai sa fii, atunci inchizi ochii, stringi pumnii si lumea incepe sa se schimbe.

Asculti cu atentie orice zgomot, cit de mic – e liniste. Deschizi incet ochii, desclestezi usor pumnii si privesti in jur – lumea s-a schimbat! Ce bucurie, ce imensa pace, cit de multa lumina si liniste! Asa se renaste! In lumina, cu zimbet deschis si cu matura in mina! Da! Cu matura in mina! Iei matura, zimbesti, dar atentie, trebuie sa zimbesti cu tot sufletul, si pornesti la treaba. Maturi tot – gindurile negre, zimbetele false, usile inchise, oglinzile neprietenoase, zidurile reci, camerele crescute strimb…tot, tot, tot, pina ramine perfect curat – ca la inceput. O maaare pagina alba, curata, pe care poti scrie din nou. O noua poveste, sau aceeasi poveste dar un alineat nou. Dupa ce ai maturat constiincios, clipesti luuung, lung si cind deschizi ochii – gata, lumea s-a schimbat de tot. Sigur, semnele i-au ramas aceleasi – casele, tramvaiele, metroul, ziarele, serviciul, vecinii, telelvizorul, computerul, pisica, prietenii, vitrinele – totul e la fel ca inainte, numai ca lumea ta s-a schimbat iar tu iti apartii din nou tie si lumii tale. Hai sa zimbim impreuna – acesta e rolul maturii in vietile si povestile noastre.

Vedeti dumneavoastra, a fost odata ca niciodata o vreme cind eram si eu copil – bine, recunosc dar nu tocmai public si foarte timid, ca inca mai port in mine ceva din copilul de atunci – si copil fiind am primit intr-o zi o carte de povesti mica, fara desene colorate dar care o avea inauntrul ei pe ea: Regina-Margareta-cu-matura. O singura poveste are cartea cu pricina, dar e una minunata si din multele ei personaje putem scrie la nesfirsit povesti noi: Brahmanul-oarecare-care-nu-crede-in-reincarnare, Urechi-de-magar, Iepurita-roz, Vulpile-zburatoare…toate toate absolut toate se plecau respectuos in fata ei Regina-Margareta-cu-matura. Regina era perfecta, usor obosita dar atemporal minunata, ea matura mereu: camere crescute aiurea, coridoare ratacite, ginduri necuvenite…restabilea necontenit armonia. Ce slujba incredibila si grea sa restabilesti armonia!

Nu mi-a placut cartea atunci cind am primit-o, mi-a placut insa mai tirziu si imi place si acum.

(Cartea este “Roman din dragoste” de Maria Luiza Cristescu)

Tu cit de mama esti?

Paharul inalt isi arata rubiniul vinului prin lumina calda a lampadarului. Femeia clatina usor paharul facind valuri mici, rubinii, ridicind in aer mireasma dulce-amaruie a vinului:
- Da’ ia mai da-le naibii de sclifosite cu aerele lor de mironosite atotstiutoare! Pfui - nesuferite fiinte.

O data - de doua ori pe an Aka ajungea inevitabil la aceeasi concluzie “ia mai da-le naibii de sclifosite”. Sclifositele erau colegele de birou. Discutiile mereu aceleasi pentru ca invariabil acolo unde sint mai multe femei la un moment dat se va discuta despre copii. Care copii? Copiii lor care evident sint mai buni mai frumosi si mai inteligenti decit copiii altora si oricum copilul ei...ma rog...”sclifositele” se uita spre ea asa...usor condescendent, cu capul inclinat usor oblic in semn de inteleapta ingaduinta...ar trebui si ea sa inteleaga nu? ca totusi copilul ei...deciziile ei... modul ei de a educa...ea nu are cum sa inteleaga devotiunea completa a unei mamei pentru puiul ei pentru ca oricita bunavointa ar avea, copilul ei este adoptat deci nefiind iesit din pintecele ei, ea nu va simti niciodata dar niciodata absolut niciodata acel sentiment total care transforma o femeie intr-o mama.

- Da’ ia mai duceti-va dr...., bombane Aka punind paharul pe masa, incet, cu baza piciorului lung si subtire exact in mijlocul unui cerc inflorat, motiv repetat obsesiv pe dantela mesei.
- Hai nu te mai supara si tu asa, suride Leta. Apoi nu e dracul chiar asa de negru, stii ca de fapt nu sint ele chiar asa de rele.
- Ba sint! se zburleste Aka. Mamele universale, detinatoarele adevarului absolut, copii lor sint direct Einsteini, ele s-au nascut perfecte si cu instincte superioare de super-mame. I-po-cri-te. Loveste cu degetul in masa si apasa fiecare silaba ca si cind ar vedea cladindu-se in aer cuvintul litera cu litera. I-po-cri-te, repeta cu glas ceva mai scazut.

Se uita la Leta:
- De ce ma suporti?
- Aka....
Aka se aseaza mai bine pe scaunul cu spatarul inalt, frumos. Instinctiv asculta spre odaia copilului sa vada daca nu s-a trezit. Nu s-a trezit, e tirziu si doarme bine, ca un ingeras, miine e zi de scoala; copilului ii place la scoala iar Aka nu se satura sa il tot vada dimineata de dimineata cu ghiozdanul in spate cum merge tantos spre scoala. E puiul ei iar asta nu i-o poate lua nimeni.
- Stii ce am facut? Cred ca am cam sarit calul de data asta. Iti jur ca n-am vrut Leta dar m-am enervat atit de tare...
Ofteaza
- Stiu ca ele nu din rautate spun ceea ce spun si cred ceea ce cred. In definitiv si eu imi vad copilul ca fiind cel mai frumos, mai destept si mai bun; zimbeste usor ironic, ma incadrez si eu in acelasi tipar nu? Numai ca...e frustrant Leta, e al naibii de frustrant sa asist la toata parada aia ipocrita cu “biata Aka, sot nu are, barbat in viata ei...ce sa mai zicem, n-a mai iesit cu cineva de hat vreme (auzi tu, ele vorbesc de asa ceva, ca n-am auzit pe vreuna din ele sa spuna ca azi copilul sta cu mama, eu si sotul am planificat o cina romantica....intelegi...nuuuuu, dar la altele se pune la index asa ceva, ca deh, ele sint mame, se sacrifica, e de inteles pe cind eu...asa...cam pe jumatate mama nu?), bine macar ca are un copil; infiat e drept dar...cine stie, poate i-a fost frica sa faca un copil sau nu poate avea copil...cine stie, ca n-a zis niciodata....” si tot asa si tot asa, iti jur ca asta vad, simt si aud de cite ori imi arunca privirea aia gen superior-compatimitoare-noi-trebuie-sa-o-intelegem-pe-Aka-biata-de-ea. Pai atunci intelegeti-ma fir-ar!

Se ridica si aduce o farfurioara cu ceva gustari.
- De aia zic, de data asta m-am infuriat peste masura, nici eu nu stiu de ce. De atitia ani avem aceleasi discutii care duc practic in acelasi loc, la aceleasi raspunsuri si e Ok asa. Eu stiu ce zic ele, ele imi cunosc mie “repertoriul” - e ca la teatru - actul 1, actul 2...scena impacarii. Asa a functionat toti anii astia.

Leta o priveste oarecum neutru, ea e singura care sta cu Aka in momentele astea de revolta iar asta se intimpla o data - de doua ori pe an. Zimbeste in sinea ei “Sint si ele cam ...cum sa zic, le place sa se laude, vorbesc uneori fara sa se gindeasca la Aka, la faptul ca s-ar putea sa o doara vorbele lor. Dar nici Aka nu se lasa, tace tace apoi se porneste ca uraganul. Diferenta este ca Aka nu are “ochiul furtunii” e un uragan total si se porneste, ca orice mama-uragan pentru apararea copilului ei si a ei insasi ca mama, caci Aka e o mama adevarata”

- Imi pare rau Leta, cum o sa dau miine ochii cu ele si mai ales cu Tonda? Stii ce i-am spus? I-am spus ca toata vorbaraia ei prin care imi tine pentru a ‘nspea oara teoria mamei-singura-mama-adevarata-e-mama-care-si-a-nascut-copilul nu reprezinta nimic altceva decit recunoasterea completei ei incapacitati omenesti de a-si darui dragostea altui copil decit unuia pe care ea l-a nascut; i-am spus ca este schiloada sufleteste si incapabila de dragoste pur si simplu ci dragostea ei este una egoista oarba si proasta.

Aka isi priveste lung miinile:
- Doamne Leta dac-ai sti ce liniste s-a facut in birou.....
- Stiu, eram acolo.

Aka se foieste pe scaun, naiba stie cum o sa intre miine in birou. Probabil ca o sa isi ceara scuze, sigur o sa isi ceara scuze; s-a simtit profund umilita de Tonda si de prostiile pe care le debita. Pina la urma, asta trebuia sa faca, sa ignore toate acele vorbe nebune, groaznic de dureroase, trebuia sa inteleaga ca experienta Tondei nu o ajuta sa inteleaga ce inseamna sa te dedici trup si suflet unui copil pe care da, nu l-ai nascut tu trupeste dar il nasti moral, spiritual si in dragoste in fiecare zi, in fiecare clipa. Ti l-ai dorit enorm, singura cale era cea a adoptiei si ei bine, asta ai facut. te-ai uitat in ochii acelui copil si ai vazut ca depinde nu 100% nu 1000% ci infinit la suta de tine si numai de tine, caci tu esti singura mama pe care o are si o cunoaste. De unde sa stie Tonda toate lucrurile astea? Nu avea de unde. Iar ea, Aka, ar fi trebuit sa fie un pic mai inteleapta, sa nu se lase purtata de valul acela de ignoranta oarba ci ar fi trebuit sa-l destrame usor, sa arate, sa explice, nu sa rabufneasca asa cum a facut. Ofteaza.

- Leta, de ce ma suporti?
- Zau Aka, las-o asa. Asa ne e bine nu?

Da, se gindeste, asa ne e bine. Cind tensiunile in birou escaladeaza si se ajunge la aceste vesnice teorii, la aceasta lupta de-a dreptul epica a mamelor, Leta sta la biroul ei si tace; nu zice nicio vorba, isi incruciseaza miinile la piept si priveste indelung. Tace.

Leta isi ia poseta, haina si se pregateste de plecare:
- Sa faci bine sa dormi Aka, miine....miine e miine, vezi tu ce-o fi.

Aka priveste lung in urma ei - sint prietene de aproape 20 de ani, din adolescenta, stiu multe una despre alta dar nu totul; isi respecta una alteia intimitatea, prietenia lor nu e una galagioasa ci dimpotriva, unora li se pare ca nici nu ar de fapt o prietenie. Hm, lumea, cum se repede sa judece. Copilul Letei e mai mare cu 5 ani decit al ei, a nascut greu, era sa piarda copilul...Leta nu povesteste lucrurile astea, nici despre maruntele gesturi ale copilului, se bucura de ele in tacere, le pastreaza pentru ea. Leta a fost adoptata iar mama ei a iubit-o enorm, a invatat-o sa fie omul care e acum. Numai Aka stie ca Leta a fost adoptata, “sclifositele” habar nu au; de aia Leta sta cu ea cind o apuca nabadaile si se cearta cu “sclifositele”. Leta...draga de Leta.

Aka lasa in chiuveta paharele de vin, farfurioara si tacimurile. “Le spal miine”, se duce sa mai verifice o data copilul - Mareel doarme splendid; Aka trece in dormitorul ei si se cuibareste sub plapuma. Stinge lumina. Se intoarce cu spatele la veioza si isi aranjeaza perna sub cap. Iar se intoarce, se ridica in fund si aprinde veioza. Are un zimbet lat si un ris cu adevarat sanatos pe fata. “Ce fatza ar face Tonda, Cheena si Zita daca ar sti ca Leta pe care o cred a fi evident complet de partea lor ca doar de aia nu se baga in discutii nu? ce fetze ar face daca ar sti ca Leta, mama-evident-mama dupa toate criteriile lor, ei bine Leta stie ca ambele “feluri” de dragoste materna se contopesc de fapt intr-una singura, ea fiind infiata si iubita enorm de mama ei, “dulcea mea minunat crescatoare” cum ii spune Leta. Hm...daca-ar sti ele; Aka ride scurt si satisfacut - s-ar lecui astea de “sclifosenie” pe vecie!”. Ride incetisor, stinge veioza si se culca.

Catedrala

Miguel si Santos merg incet prin piata mare a orasului. Nu conteaza care e Miguel si care e Santos; care e mai inalt si care e mai scund; care e mai plinut si care e mai subtirel. Sint ei: Miguel si Santos, se cunosc din copilarie, au crescut impreuna, s-au jucat impreuna, au muncit, si-au ridicat casele una linga celalalta, ba chiar si nevestele lor sint prietene. Miguel si Santos, asa ii stie lumea din sat, asa ii stiu musterii din imprejurimi, ba chiar si din oraselul in care merg cu marfa de doua ori pe an – in ciudad zic ei. Nu e tocmai oras, e un orasel dar cele doua drumuri pe an pe care la fac Miguel si Santos acolo ii indeamna pe oamenii din pueblo sa priveasca la ei cu admiratie. Ce-o sa zica vecinii acum, ca uite au ajuns chiar in ciudad, in marele oras. Ce aventura! Odata in viata, daca ai noroc, ajungi in marele oras.

Soarele e naucitor, isi arunca lumina orbitoare peste tot, se reflecta in praful drumului, in zidurile albe, in florile rosii, intra chiar si pe sub borurile largi ale palariei trase bine pe ochi; razele inteapa si fac ochii sa lacrimeze dar privelistea e aiuritoare asa ca Miguel si Santos dau palariile mai pe spate si privesc cu ochii mari piata imensa forfotind de lume.
- Omuleee, ce de lumeee! Nici in ciudad la bilci nu se aduna atita lume ca aici.
- Daaa, aproba grav celalalt rotind ochii de jur imprejurul pietei care pare cel putin la fel de mare cit tot satul lor.

Sigur ca nu este chiar atit de mare, dar lor asa li se pare, ca e mai mare decit lumea in care au crescut, pe care o cunosc si le este familiara, la indemina. Piata asta prea mare e stranie dar Miguel si Santos nu se lasa coplesiti – privesc incet la fiecare detaliu asa cum stiu ei, ca niste tarani care stiu sa munceasca, stiu sa-si vinda marfa, stiu sa cinte seara si sa-si iubeasca nevestele cind au un pic de timp linistit.

Au venit cu marfa asa ca se aseaza intr-un colt si astern pe jos paturile viu colorate facute de batrina Asuncion, bunica lui Miguel. Sau era bunica lui Santos? Cine mai stie? Vietile lor au curs impreuna atit de bine ca nu pot fi desprinse ca doua vieti separate. Marfa se vinde repede – orasenii se tocmesc si ei dar nu asa aprig ca cei din ciudad cel mic unde merg ei de doua ori pe an – cei de acolo se lasa greu si trebuie sa te tii tare, sa-ti lauzi marfa cu multa convingere, sa ii arati clientului ca marfa ca a ta nu mai gaseste prea usor – pina la urma cumpara si pleaca multumit. Multumiti sint si ei, Miguel si Santos – au muncit, si-au vindut marfa, se pot intoarce linistiti acasa. Tot asa si acum; marfa s-a vindut si dupa-amiaza le ramine lor intreaga. Ce sa faca? Daca ar fi fost acasa ar fi trecut pe la iglesia, aprindeau o luminare, spuneau o rugaciune de multumire apoi plecau la circiuma sa bea o tequila mica si de-acolo usurel usurel se indreptau spre casa, spre nevestele lor, spre copiii care ii asteapta cu un cadou cit de mic. Dar aici? Ce sa faci aici? Tequila e scumpa, au baut una de dimineata ca sa-si faca un pic de curaj, se vede treaba ca aici e orasul prea mare si tequila prea putina de e asa scumpa. In pueblo n-ar cumpara nimeni la pretul asta; daca le-ar spune circiumarul un pret ca asta de aici, satenii nostri ar face ochii mari, s-a minuna si ar crede ca bietul circiumar si-a pierdut mintile; apoi i-ar spune pe un ton jumate otzarit jumate patern: “Jaime baiatule, iar ai baut prea mult si uite ai gresit tocmai pretul mai baiete mai, tocmai pretul. Pai se poate? “ si ar tzitzii dezaprobator din buze, turnindu-si in pahare tquila la pretul corect, adica la pretul mic. Dar aici? Nuuuuu, aici nu mai beau ei tequila a doua oara, e prea scump, aici degeaba tzitzii din buze ca nu impresionezi pe nimeni. Apoi, pina acasa e drum lung, la noapte vor dormi la hanul din marginea orasului si apoi vor pleca la drum – peste cinci zile vor ajunge in satucul lor de la marginea muntelui. Si atunci, ce sa faca? Miguel si Santos indraznesc sa priveasca pentru prima data drept nu piezis la constructia enorma din stinga lor – domina piata mare, oamenii, casele – e “la catedral” – auzisera ei odata cind erau mititei, de la un drumet repede trecator prin satul lor, ca in orasele mari sint niste biserici maaaari mari de tot; atit de mari ca nici nu li se spune iglesia ci catedral! Acum au in fata lor o catedrala si e chiar ca in povestile necunoscutului trecator: mare, plina de sculpturi, cu usile de lemn bogat ornate – nu-ti vine a crede ochilor atita munca pe fiecare bucatica de piatra sau de lemn. La ei in pueblo cind s-a facut biserica oamenii au cladit-o cit de repede ca sa aiba unde isi boteza copii, unde se inchina, unde se casatori, unde se ruga pentru ploaie sau zapada, unde-si aminti mortii. Au ornat si ei biserica lor, dar mai tirziu si mult mai putin. Biserica asta e mare, parca prea mare.

Miguel si Santos se pun scurt de acord din priviri si isi confirma:
- Mergem omule?
- Mergem.

Intra in catedrala incet dar cu pasi siguri, inainteaza domol in racoarea binefacatoare si in penumbra care odihneste ochii sagetati aprig de soarele prea mare, prea alb, prea fierbinte. Se inchina scurt si se roaga indelung cautindu-L cu osirdie pe acel Dios pe care il gasesc de fiecare data in bisericuta lor din sat. Dupa un timp ridica fruntile – corul a inceput sa cinte. Corul e mare, la fel de mare ca piata sau tot atit de mare cit e si catedrala. Vocile se deschid si cinta atit de frumos incit Miguel si Santos sint siguri ca muzica lor ajunge direct la cer. Odata l-au intrebat pe parintele din sat de ce sa cinte? Nu e deajuns sa se roage? si parintele le-a spus ca e bine sa se roage dar sa si cinte – si rugaciunea si cintecul e zicerea omului catre Dumnezeu, e ca o conversatie, le-a spus parintele. De-aia se gindeau ei ca atunci cind nenea Ramon cinta prea tare de-ti asurzeste urechile, pesemne ca are ceva ce trebuie neaparat transmis lui Dumnezeu, altfel de ce s-ar opinti atit de grozav sa cinte asa de tare ca raguseste? In fine, fiecare cu vorbirea lui, iar asta oricum era demult, cind Miguel si Santos erau copii; acum cinta si ei in iglesia uneori si gasesc asta frumos mai ales ca incearca din rasputeri sa nu se ridice o voce deasupra celeilalte ci sa fie doua voci impletite intr-una singura, intocmai ca vietile lor.

Miguel si Santos se ridica in picioare, se mai inchina odata si ies afara, inapoi in lumina fierbinte, in aerul tremurator si in praful inecacios. Miguel si Santos au mereu intrebari de pus:
- L-ai vazut omule?
- L-am vazut, ia uite cum se opinteste sa traga caruciorul cu fructe, atent sa nu se rastoarne, ca s-a impiedicat de-o piatra – de-unde-o-fi-venit-ea-de-piatra.
- L-ai vazut omule?
- L-am vazut, uite cum isi numara firfireii sa cumpere trei mere, un pled si un borcanel de miere.

Forfota din piata ii izbeste de data asta ca un tablou viu – un taran isi striga marfa, altul isi numara banii facuti din marfa vinduta; o senorita trece mindra cu servitoarea in urma ei; un domn isi rasuceste mustatile asezindu-se la masa pusa in umbra tufei mari de hibiscus si comanda un pahar curat cu tequila limpede; ceva mai incolo doi oraseni oarecare isi vad de drumul lor grabit pvestind tare si cu gesturi largi ce li s-a mai intimplat azi; o caruta trece facindu-si drum cu greu printre oameni, mese, pleduri asternute pe jos pline cu fructe, mirodenii, miere; e multa lume, larma, viata, culoare.

- L-ai vazut omule?
- L-am vazut, uite cum s-a necajit; nu mai vrea magarusul sa faca niciun pas inainte, caruta e grea si caldura prea mare. Dupa ce s-a suparat pe magarus si l-a injurat greu, acum ii pare rau; il mingiie intre urechi si ii zice incet “Iarta-ma si tu mai Angelito, eram nervos si m-am razbunat pe tine. Hai sa-ti dau niste apa si o mina de iarba buna – sa ne impacam. Ce zici?” Magarul da din cap parca ar zice da si porneste agale dupa stapinul lui.

Miguel si Santos pleaca din dreptul catedralei si traverseaza piata mergind spre micul lor han de la marginea orasului unde au tras aseara tirziu cind au ajuns si de unde vor pleca mine dimineata spre pueblo. Inainte de a iesi din piata rasuna ultima intrebare:

- L-ai vazut omule?
Se intorc unul spre celalalt si amindoi au ochii largi, luminosi si calzi:
- L-am vazut omule, L-am vazut!

Casa alba

Ar fi fost atit de simplu. Indicatorul era chiar acolo, in fata mea - ar fost suficient sa rotesc volanul masinii la stinga; rotile masinii s-ar fi aliniat frumos si ele spre stinga inscriind masina lent si usor parca nitel adormita de caldura cimpiei pe drumul care m-ar fi dus exact acolo.

Ar fi fost atit de simplu. M-as fi dus si as fi vazut dupa atitia ani casa.
Drumul de doi kilometri ar fi fost usor de facut, marginit cum era de praf si salcii, amintiri cu trunchiurile varuite pina la un metru.

Eram pregatita, de data asta eram pregatita. Casa mare, alba, cu coloane groase, rotunde, cu straturi de var alb mirosind a vara si praf.

Ce obsesie, ce vis permanent; imi da tircoale mereu, ma impresoara, ma intreaba - casa! Casa mare, alba, solid ancorata in mijlocul gradinii. Aleea dreapta de la poarta pina la treptele casei. Tufa de zmeura si rindurile de flori. Visnii si trandafirii de dulceata din dreapta, tufa de izma; aromele perfect amestecate - visinele dulci acrisoare, menta proaspata si parfumul catifelat al trandafirilor. Cealalta lume: fintina, straturile de rosii, ardei, cartofi. Pata de namol care prindea crusta verzuie.

Ar fi fost atit de simplu. As fi facut stinga si drumul de doi kilometri m-ar fi dus fix in fata casei. As fi putut merge, acum eram pregatita. As fi stat simplu in mijlocul aleii, as fi privit casa drept in ochi. Ferestrele ei alungite, dreptunghiulare, cu stinghii subtiri, albe, care impart fiecare geam in patru. Ochii mei rotunzi, simpli, in care inca mai traieste maro coaja aspra a ciresului pe care l-am iubit. Da, puteam privi casa in ochi fara teama, ca de la egal la egal, fara sa mai am asupra mea nimic din virtejul de teama, furie, neputinta care m-a insotit atita vreme. Acum a mai ramas numai tristete si multa liniste - linistea curtii in care nu mai sta nimeni, linistea curtii din care ciresul cel mare a plecat demult.

Am privit indicatorul - stinga, 2 kilometri. Am mers drept inainte prin aerul fierbinte, prin copacii rari, prin frunzele pe-o parte oparite pe-o parte racorite. 100 kilometri pina acasa. Am ajuns acasa, 100 kilometri mai departe de amintirile cu trunchiuri varuite. M-am spalat, m-am schimbat si am mincat. Nimic usor, nimic lin, nimic vesel. M-am urcat in pat si mi-am rugat ingerul sa-mi intinda o aripa. M-am cuibarit in leaganul alb al prea-bunului meu inger si-am vrut sa fiu copil pentru o clipa. Nu puteam - si-atunci am plins toate lacrimile pe care n-am stiut sa le pling atunci, cindva, undeva.

Caderea palmierului

Ştiu o intimplare si de multa vreme ma tot gindesc pentru ca nu stiu cum sa o spun, ca ea sa se vada asa cum am vazut-o eu.

V-am mai spus, eu traiesc intr-un oras mic, iar in orasele mici nimic nu se intimpla nici cu aceeasi viteza si nici cu aceeasi insemnatate ca in orasele mari, ritmul nostru e ingaduitor dar nu lenes asa cum un parinte priveste cu indulgenta nazdravaniile copilului iar zimbetul sau ascuns nu e lenea de a corecta ci e ingaduinta amuzata.

Avem in orasul nostru mic o sarbatoare mare si ne mindrim cu ea – in miezul verii cind soarele arde si zilele toride se inscriu in calendar una dupa alta, in miezul verii deci, pentru citeva zile tot orasul e in sarbatoare. O strada intreaga se inchide lasind pietonii sa o ia cu asalt; zgomotul motoarelor e inlocuit de sporovaiala vesela, ambreiajul devine inutil pentru ca timp de 5 zile nu schimbam viteza - mergem la pas – iar seara dam navala in tot centrul sa ne racorim si sa temperam nitel caldura sufocanta a zilelor din toiul verii.

Orasul nostru mic s-a modernizat si el – se intimpla lucruri care acum ceva timp erau de neimaginat: o parte a orchestrei simfonice – da, asa este, mic mic dar orasul nostru are o orchestra simfonica – vine si cinta seara tirziu in fata Muzeului de Arta sub cerul noptii, practic…in strada si ghiciti ce? nu duce lipsa de spectatori! Librarii deschise pina tirziu, muzee care asteapta vizitatori noptateci si dornici de inedit, bucurosi de intilnirea cu prietenii in seri unice, intr-un fel … libere, dar libere intr-un mod subtil si extraordinar de frumos.

Am vazut programul zilelor de sarbatoare si am ales sa mergem seara la un concert tinut la filarmonica de un grup de 5 tineri muzicieni, sub un titlu interesant, ceva cu aroma de mare albastra, soare stralucitor si plaja cu nisip alb. Ne-am inarmat cu ceva curaj si toate evantaiele din casa pentru ca sala mica, veche dar frumusica a filarmonicii nu are aer conditionat. Fotoliile de plus, cortina grea, lambriurile de lemn inchis la culoare poarta patina vremii nu tocmai iertatoare si par a contine pina incea mai intima fibra a materialelor istoria si caldura tuturor verilor – e cald in sala, stam drepti in scaune avind grija sa nu ne atingem de spatar si minuim cu sirguinta evantaiele recuperate din cele mai neasteptate colturi si sertare ale casei. E seara si caldura care marsaluieste neinvinsa de multe zile ne molipseste de o toropeala usoara, o vaga oboseala care ne face un pic mai toleranti chiar si cu caldura impotriva careia orice lupta pare a fi sortita esecului – continuam sa dam din evantaie mutind de la stinga la dreapta si inapoi straturi de aer cald, cald, cald.

Cortina e ridicata si scena pregatita – un decor simplu si inspirat care ne duce cu gindul la plajele albe strajuite de apele limpezi si albastre la care rivnim acum din toata inima. Pe un ecran mare incropit dintr-un material textil fluid, alb, care se unduieste usor intr-o adiere de vint mai mult banuita decit reala, se deruleaza imagini alb-negru din tarile Caraibelor, imagini proiectate dintr-un computer. In lateralele scenei stau aliniate manunchiuri de stuf si doi palmieri. Privesc in jur si constat ca surprinzator, dar in ciuda caldurii si a lipsei aerului conditionat sala se umple. O adevarata armata de evantaie, programe, pagini de ziar si in general orice bucata de hirtie – ba chiar am vazut si buletine de identitate !!! – orice poate genera un pic de curent este exploatat cu maxim posibil de eficienta. Curentii de aer stirniti ar face imposibil zborul pentru orice ginganie de dimensiuni mici – sintem harnici si de neoprit!

In scena intra cei 5 tineri muzicieni: pian, vioara, contrabas, trombon si recunosc, nu mai stiu care era al cincilea instrument. Au lasat la garderoba costumele clasice si sint imbracati in haine lejere albe, de vara, cu bandane colorate si ochelari de soare – e amuzant - vom fi scos noi orchestra simfonica in strada dar in orasul mic inca nu ne putem imagina muzica "grea" in haine usoare (!!) dar e sarbatoare asa ca ne place aceasta noua tinuta artistica. Cei cinci cinta superb, piese cu sonoritati venite din Caraibe cu accente de tango prelucrat demential de frumos. Te crezi la Havana sau in alt oras exotic, lasindu-te dus de valul muzicii care ne ia, ne poarta departe, ne face sa uitam de caldura apasatoare.

Mai intii a picat computerul – imaginile dispareau si apareau la intervale din ce in ce mai haotice pina a ramas vizibil si inoportun ecranul binecunoscut: Windows cu toate culorile sale. Dupa mai multe incercari nereusite de a relua succesiunea fotografiilor alb-negru calculatorul a fost inchis printr-o decizie fericita a operatorului. Nu ne-a deranjat lipsa imaginilor, muzica se facea priceputa singura, nu avea nevoie de artificii. Nimeni nu a comentat nimic – pina la urma asta demonstra ceea ce orice locuitor al unui oras mic stie – poti lucra cu un computer dar nu te poti bizui pe el, dovada afisarea discordantului ecran Windows in mijlocul concertului. Aproape ca am zimbit multumiti.

Apoi s-a intimplat catastrofa: nu trecusem bine de mijlocul concertului ca palmierul din dreapta scenei incepe a se inclina incetisor si spunind ramas bun manunchiurilor de stuf cade, rapus probabil de frumusetea muzicii. Daca la disparitia imaginilor de pe ecranul din spatele scenei mai puteam spune ca poate nu a observat toata lumea gafa respectiva, palmierul, mare si verde era greu de trecut de vederea in caderea sa de-a dreptul epica; si totusi, nimeni nu a clintit, nimeni nu a ris, nici cea mai mica rumoare nu s-a produs. Daca e sa gindesc mai departe, probabil ca aparenta noastra lipsa de reactie a salvat si recuziterul. Momentul stinjenitor a fost salvat magistral – concertul continua impecabil, auditoriul se dovedeste a fi captival de furmusetea momentului alegind sa ignore si sa priveasca ingaduitor erorile de organizare - nici Scala din Milano nu va fi avut vreodata spectatori mai eleganti decit cei din orasul meu cel mic.

Vedeti dumneavoastra, doamnelor si domnilor, mi-a placut mult seara aceea in care noi toti, niste necunoscuti, un numar oarecare de persoane adunate intimplator in acelasi loc intr-o seara de vara, noi toti ne-am dovedit blinzi, intelepti si nu ne-a pasat de recuzita ci am vazut pentru o clipa direct in inima muzicii si a fost superb!

Intrebari ingeresti. De ce?

A fost plecata o perioada, inca e plecata de fapt, nu sint eu singura ei sarcina de serviciu – ingerii sint foarte ocupati. Ultima data m-a intrebat despre ura, stia ca nu vreau sa vorbesc despre subiectul acesta asa ca mi l-a impins in fata intentionat.

- Spune-mi ceva despre ura, mi-a zis iar privirea ei nu era o intrebare sau o cerere ci era un punct pus energic la sfirsitul unei propozitii dureros imperative.

Am intors capul intr-o parte gindind "O! Doamne! Nu vreau sa vorbesc despre ura, nu vreau deloc sa vorbesc despre ura". As putea sa tac si ea mi-ar respecta tacerea dar si-ar impune prezenta divin-apasatoare, m-ar privi atit de de fix si atit de mult pina cind as ceda nemai fiind in stare sa ii sustin privirea si as incepe sa vorbesc. Este aici acum cu mine deci voi vorbi desi nu vreau si ea stie ca nu vreau dar stie si ca voi vorbi. Ea stie tot, ea este ingerul.

- Ura este complicata, spun. Are nevoie de persoane, de intimplari, are nevoie de deznadejdea primordiala ca sa se inalte complet. Ura este ca un alt corp al tau, se hraneste, creste, cred ca are si o inima proprie care bate un ritm asurzitor.

Privesc indelung prin usile larg deschise spre gradina florile rosii crescind in jardinierele frumos asezate, privesc frunzele verzi, groase, sanatoase si daca privesc suficient de intens si extrem de atent aproape ca vad viata curgind in tulpini, urcind in frunze, hranind florile. Aerul cald intra usor in casa imblinzit de umbra stresinii prelungi, umbra prin care trece ca printr-o apa racoroasa lasind in urma razele arzatoare ale soarelui. As face orice ca sa nu vorbesc despre ura dar voi vorbi.

- Odata am vazut o femeie – eram la metrou cind am vazut-o pe femeia aceea si m-a impresionat.
- Ce legatura are cu ura? ma intreaba ingera
- Niciuna, spun, dar era insasi antiteza urii, era lumina si atit – lumina! Toata lumea intorcea privirea in urma ei, emana liniste, calm, lumina, senzatia era incredibila; era ireal, suprareal ce se intimpla acolo. Schimba aerul din jurul ei, era absolut fabuloasa si trecea ferm, cu pas hotarit, stia ce se intimpla, isi stia efectul asupra oamenilor si se bucura, era palpabila bucuria sincera, altruista, se bucura ca ne daruieste macar pentru un pas sau doi ceva din aura ei coplesitor si socant de armonioasa iar in ochii ei, pentru ca m-am incumetat sa o privesc, in ochii ei era…era…. nu stiu cum sa explic, era…totul! Totul era acolo, toata lumea, bucuria, durerea, disperarea, intelepciunea, totul era acolo si era … stralucitor. Cred ca daca un strop de ura s-ar fi lovit de ea ar fi ricosat pur si simplu atit de perfecta imi parea a fi.
Tac urmarind mental imaginea femeii care s-a urcat in vagonul de metrou lasind in urma ei parfum de lumina, parfum pe care si acum uneori il respir in cite o raza ratacita de soare.

- M-am tavalit si eu in ura, continui monoton si usor absenta departindu-ma cumva de propriile mele cuvinte; m-am tavalit in ura ca intr-un noroi cald, de-a dreptul senzual, cu o voluptate deplasata si cu speranta tulbure dar aprig tinuta la inima ca ura ma va tine mai departe in picioare si ma va razbuna, ca prin ura imi voi gasi linistea.
- Ai reusit? Intreaba incetisor ingera mea.
- Nu, soptesc trista.
Imi cintaresc atenta cuvintele:
- Ura se cladeste numai pe sine, nimic altceva. Cind a uri a devenit prea dureros a trebuit sa decid: sa urasc sau sa iert. Am iertat.
- Esti sigura ca ai iertat? Iertarea e un sentiment nu o decizie rationala.
- Da, sint sigura.
- De unde stii?
- Mi-am gasit linistea.
- Hm! E atit de bombastic si artificial, suna a slogan rasuflat, ma avertizeaza ingera.
- Stiu, recunosc.
Stiu si ca se apropie de sfirsit conversatia noastra pentru ingera ma priveste cumva "de departe", atenta, pipaindu-mi nesiguranta sau certitudinea. Ultima ei intrebare vine scurt:
- Si atunci…ura?
Inteleg perfect intrebarea din spatele intrebarii – ce-am facut cu ura cea hranita cu mine, din mine? Imi permit un moment de tacere ca intr-o spovedanie incet derulata:
- Pentru mine ura a fost drumul iertarii, spun, iar vocea mea nu este triumfatoare sau hotarita, este egala si usor obosita ca dupa o respiratie lung tinuta in piept.
Ingera se lasa usor pe spatarul scaunului cu o expresie de satisfactie in ochi:
- Asta draga mea, suna aproape eretic! si zimbeste asa cum numai ea, ingera mea stie sa zimbeasca.
Zimbesc si eu – are dreptate, suna aproape eretic.

Iar intunericul nu m-a mai speriat ci s-a transformat in lumina

Intunericul nu te lasa sa te gindesti la prea multe;caldura sufocanta, arzatoare biciuieste la intervale regulate transformind pielea intr-un nou strigat de ajutor iar peste toate astea norii de abur condenseaza permanent ca o ploaie fierbinte si ea pe trupurile noastre. Mi-am facut miinile caus in dreptul narilor incercind cu disperare sa ma apar de valurile fierbinti ale aburului inecacios care imi asalteaza plaminii – respir din acest mic adapost un aer usor mai blind decit cel care imi serpuieste fierbinte pe intreg trupul si intoarce asupra noastra aburii transformati in apa ca o ploaie neasteptata, ciudata, extrem de veche.
Ma gindesc ca aparindu-mi narile, furind un aer oarecum mai racoros de fapt trisez – am ramas numai 4 in temascal iar samanul ne conduce lent si linistitor spre tarmuri necunoscute. Nu stiam ce este acela un temascal pina nu l-am vazut – asemanarea sa cu un cuptor mi-a trimis o unda de neliniste si nici nu stiam cit adevar era in acea neliniste – temascalul ne fierbe, ne coace, ne opareste, ne ia sufletele si le rasuceste, ne zdrobeste definitiv si furios imaginile noastre despre noi, parerile noastre despre cit de buni si destepti sintem noi, ne face mici, extrem de mici, ne transforma in atomi si odata ajunsi atomi abia acolo incepem sa intelegem ca temascalul ne obliga sa ne nastem din nou. Intunericul este intericul din pintecul mamei, apa calda este lichidul amniotic iar noi ne inghesuim sub peretele jos si curb tot ca in pintecele mamei, atita doar ca nu ne aducem aminte toate astea si totul ne sperie – intunericul, caldura, apa care se transforma instantaneu in aburi. Samanul, omul acela mic si slabut – e linga mine si il simt ca si cum l-as vedea cu ochii deschisi – stiu ca sta aplecat deasupra gramezii de roci vulcanice incinse, tocmai scoase din foc, arunca apa peste rocile fierbinti cu gesturi precise minuind o legatura mare de frunze de palmier dar mai presus de toate nu ne lasa sa ne pierdem in acest intuneric ancestral. "Va veti depasi temerile, ne spune el, frica de intuneric, frica de necunoscut, frica de singurate". Vocea lui ne conduce blind si intelegator prin labirintul renasterii noastre. "Omatacuiati" am strigat toti intrind de-a busilea in cuptorul acesta formidabil numit temascal si ne reamintim periodic acest cuvint parcurgind ordalia sfarimarii noastre pina la atomii curati care ne compun, caci cuvintul acesta inseamna "sintem impreuna – trecem prin asta impreuna" si te face sa iti amintesti ca desi esti singur, complet singur in pintecele negru al temascalului, ceilalti trei sint si ei aici, linga tine, parcurgind acelasi drum, ei impreuna cu tine, tu impreuna cu ei.
Samanul vorbeste in spaniola asa ca mi-e usor sa ii inteleg cuvintele "Foarte bine luptatorilor, ati trecut de pragul fricii si al necunoscutului, acum vom merge mai departe si va veti lepada masca fiecarei zi, masca pe care fiecare din noi o poarta in fiece zi"; dupa care continua aproape implacabil sa arunce asupra noastra valuri de abur suprasaturat si straturi aproape compacte de aer cumplit de fierbinte – imi vine sa pling si de-abia ma abtin, inteleg sensul acestui ritual greu de suportat dar sint sigura ca nu voi mai rezista mult in furnalul acesta cumplit si voi iesi infrinta din incercarea aceasta ciudata. "Cel putin am incercat" imi spun incet in gind. "Foarte bine razboinicii mei, se aude vocea blinda a samanului, foarte bine, v-ati depasit frica si v-ati dat jos masca zilei – acum sinteti cei adevarati si vom merge mai departe, privind in adincul sufletului nostru. Aceasta treapta este cea a introspectiei – priviti atent in sufteul vostru, priviti in liniste!" isi termina el spusele si simt cum se aseaza si el usor pe genunchi parcurgind – cine stie pentru a cita oara – drumul acesta impreuna cu noi. E un moment de liniste, e intuneric si bine, intunericul nu mai mai sperie, am invatat sa-l pipai si sa vad prin el cu sufletul. Imi tin mai departe miinile caus in dreptul narilor dar presiunea lor a scazut – e linistea care ma cuprinde, vine din exterior si in acelasi timp vine din mine, ca un val auriu de lumina. Ultimele valuri de abur si aer fierbinte se napustesc asupra noastra ducind cu ele si ultima bruma de putere care imi mai ramasese. "Am sa ies, imi spun, am sa ies, nu mai pot" – sint pe punctul de a bate din palme si a spune cuvintul magic "puerta (usa)", cuvintul care imi permite sa ies cu fruntea sus din temascal dar il aud pe saman spunind cu o bucurie vadita in voce "Felicitari bravii mei razboinici, ati rezistat, v-ati invins temerile, v-ati dat jos masca fiecarei zile, v-ati descoperit pe voi insiva – sinteti gata sa renasteti! Inainte de a iesi din temascal faceti orice simtiti nevoia – rideti, plingeti, tipati, orice – este sunetul noii voastre nasteri". Ce a urmat a fost atit de neasteptat incit am ris, am ris ca o ploaie binefacatoare, am ris ca de o bucurie calda, frumoasa, buna si blinda ca o zina – samanul arunca spre fiecare din noi, cu manunchiul mare de frunze de palmier apa déjà calda, aproape fierbinte dar senzatia pe care o resimtim este una racoroasa, trupurile noastre se reconstituie miraculos, atom cu atom la contactul cu apa calda, binefacatoare. Crestem, ne formam, ne nastem, ne re-nastem. Eu rid, baiatul inalt cu un defect la piciorul sting suspina spasmodic, prietena lui rosteste automat si continuu "la naiba, la naiba, nu-mi vine sa cred, la naiba, la naiba", niciunul dintre noi nu ramine neatins, e ca si cum sufletul ar creste in noi, ne redescoperim inocenta, o altfel de inocenta – stiutoare, luptatoare. Usa mica de lemn se deschide, lasind lumina facliilor de afara sa patrunda in temascal, odata cu aerul noptii. Nu am trisat, samanul nu ne-a cerut sa rezistam in temascal cu miinile la spate ca la scoala, era important sa facem aceasta calatorie oricum, dar sa o facem, si sa invatam ceva de aici.
De fiecare data cind credeam ca sint aproape de lesin si ca voi iesi la aer, ca voi renunta, vocea samanului ma linistea dar mai mult decit atit, ii simteam bucuria din voce, bucuria ca niciunul din noi nu renunta si atunci imi spuneam, "OK, mai stau un pic, mai incerc o data, daca reusesc sa trec de urmatoarea etapa ies" si de fiecare data bucuria din vocea aceea ma tinea pe loc; eram niste straini si atit, niste straini care venisera sa vada "exotismul" unui sat maya si ne-am trezit aruncati in aventura vietii noastre sau macar intr-una din aventurile vietii noastre iar omul acela slab si uscativ se bucura pentru noi, pentru fiecare mica victorie a noastra – pur si simplu nu am putut sa plec, nu m-am simtit in stare sa dezamagesc bucuria aceea sincera, altruismul acela fantastic de simplu si total – am rezistat in temascal, am rezistat nu pentru ca mi-am dorit sa fiu mai buna ci pentru ca mi-am dorit cu tarie sa nu dezamagesc un strain care se bucura pentru mine. Aceasta a fost lectia mea pe paminturile maya si acum face parte din mine.

Orasul mic

Locuiesc intr-un oras mic si imi place sa ma plimb – asta ar trebui sa stiti despre mine mai intii. Ma plimb, incetinesc timpul cu fiecare pas pina ajung sa vad fiecare clipa, ca un melc care stie cel mai bine ritmul de crestere al frunzelor, ca o respiratie care are si-a gasit timpul sa se dilate, sa umple de aer fiecare alveola a plaminilor si apoi la fel de gratios sa se intoarca intre frunzele copacilor ca si cum ar veni dintr-o calatorie. Imi place sa vad lucrurile mici, marunte, sa scormon dupa ele sub iarba, sub cer, peste gardul invizibilitatii, imi place sa tac pentru ca in timp ce tac ma odihnesc, imi place sa zimbesc si uneori atunci cind lucurile mici pe care le vad se ridica, se transforma, viata lor atingind vietile din jur, ei bine atunci si numai atunci stiu ca aceasta este suflarea divina a tuturor lucrurilor mici.
Ma plimbam fara mare sens ci numai de dragul plimbarii si stiam ca peste cinci minute de mers voi trece prin fata bancii proaspat vopsite de la blocul cu balcoane albe. Asteptam, anticipam, aproape ca numaram fiecare pas gindindu-ma ca azi fiind vreme buna, cald si senin, cel mai probabil ca banca de lemn, vopsita verde va suride intelept in soare si-mi va atrage atentia delicat "Uite, uite pe cine avem azi cu noi!" . Mai am numai citivia pasi de facut dar deja disting in departare banca si silueta subtire, fragila stind, pur si simplu stind sub razele mingiietoare ale soarelui de primavara calda. Este batrina, mica si tacuta. In zilele cu vreme frumoasa iese in fata blocului si sta pe banca verde, de lemn. Nu am vazut-o niciodata vorbind cu cineva, e totdeauna singura si e imbracata in costum national. Bluza alba de pinza, fusta neagra de bumbac si vesta tot neagra. In mina tine o traistuta mica, de lina, negru cu alb, niciodata nu iese fara traistuta mica cu cordonelul lung impletit si el din lina alba si neagra. As vrea sa ma opresc din drum si sa ma uit lung la dinsa ca la o statuie, dar nu pot; ar fi ciudat si impunerea ar fi prea brutala din partea mea, i-as tulbura linistea si gindurile, i-ar fremata nelinistit miinile pe traistuta de lina, ar tresari neplacut neintelegind gestul impropriu si nici privirea cautatoare a strainei din fata ei; ar fi ca si cum peste firul linistit al odihnei ei s-ar abate o palma grea care i-ar rupe momentul de tihna; nu ma pot opri in fata ei, tot ce pot face este prind cu coltul ochiului cit mai mult, sa incetinesc pasul pina la marginea perceptiei si de acolo, sa dilat timpul vederii mele cu o citime de secunda in plus, citimea necesara pentru a pricepe privirea care nu vede strada, nici masinile, poate nici trecatorii ci doar cine stie ce crimpei de viata, ce frinturi de amintire, caci ochii ei nu privesc niciodata spre mine. Cred ca atunci cind iese pe banca pleaca de fapt intr-un spatiu numai al ei, intr-o lume in care noi, privitori simpli si straini nu avem loc. Am vrut de atitea ori sa ma opresc, sa-i spun ca e minunata ca un simbol, ca o poveste, ca o lacrima. De atitea ori mi-am luat cu mine aparatul de fotografiat si mi-am facut curaj sa-i cer voie sa ii fac o fotografie – n-am putut, tacerea ei era atit de profunda incit ma opream acolo ca pe buza unei prapastii. Pur si simplu n-am putut; apoi nu am mai gasit-o; mi-as putea imagina motive, nu multe din pacate, motive care fac ca ea sa nu mai vina in fata blocului dar nu vreau, pentru ca toate motivele duc in acelasi loc, asa ca ma incapatinez sa imi inchipui ca batrina mea cu tenul uscat si traistuta de lina si-a gasit o alta banca pe care sa se odihneasca, banuiesc ca este una asezata prea sus, aproape de soare, atit de aproape incit miinile mele nu o mai ajung. Trec pe drum, vad banca verde, copacii tunsi frumos, blocul cu balcoane albe…totul s-a schimbat, ca o scena de teatru goala care a ramas cu cortina ridicata si atit.
Nu viata acelei femei m-a schimbat, caci nu am cunoscut-o si nici nu i-am stiut povestea vietii, ci simplul si maruntul fapt al sederii ei pe o banca din orasul meu cel mic. Acestea sint lucurile marunte fara de care viata mea nu ar putea exista caci ele imi arata o lume care ma completeaza si ma alcatuieste, deschizindu-mi larg ferestrele inimii in cautarea suflarii divine. Azi, ieri, alataieri, anul trecut, verile trecute, suflarea divina venea la intilnire punctuala si inteleapta, aratindu-se cuminte in miinile batrine, cu pielea uscata si patata, blind impreunate in cel mai impresionant gest de odihna posibil si in tacerea profunda a femeii batrine, firave care parea pur si simplu eterna.

L-am gasit pe Mos Craciun!

V-am spus cum e la mine acasa nu? Trec strada si sint la metrou practic in doi timpi si trei miscari. Asta am si facut acum doua zile, am trecut iute strada si am intrat la metrou cu cartela de acces intr-o mina si cu lista de cumparaturi pentru Craciun in cealalta. Statia de metrou e plina de sfaturi intelepte, cum ar fi cel de pe afisul care e omniprezent: pe pereti, deasupra peretilor cred ca l-au pus si sub pereti, care sfat zice asa "La semnalul sonor care indica inchiderea usilor este inutil sa fugiti, urmatorul tren va sosi in numai citeva minute." Misto sfatul dar nitel degeaba, toata lumea il ignora inclusiv eu de ce sa mint; cum se aude tziiiu tziiiu tziiiu (echivalentul lui "Atentie se inchid usile") toata lumea da buzna pe scara rulanta dupa care constatind ca evident, am pierdut metroul ne facem ca citim atent afisele si hartile, acestea fiind absolut singurul motiv pentru care alergam ca descreieratii pe scari. Si totusi acum doua zile am respectatul sfatul intelept al regiei de metrou de la Montreal dar sa nu credeti ca am facut-o dintr-o subita nevoie de civism à la metrou, nu, nici vorba, iar acum o sa fac o mica pauza, ma gindesc oare cum e mai bine sa va spun….aaaaa…. practic mi s-a pus o piedica, una de natura artistica sau hai sa nu para ca exagererez, o piedica de natura muzicala. Sa va explic.
Cum ai trecut de zona de acces si mergi pe culoar catre statiile de metrou, este o zona semnalizata corespunzator (!!) cu un patrat albastru de tabla ca semnele de circulatie pe care este desenata o harpa, ceea ce inseamna ca in acel loc, cu acordul sefului de la metrou, ai voie sa cinti si sa fii platit pentru acest lucru; acum nu stiu daca asta inseamna cersetorie organizata sau un pic de extravaganta dar nici nu o sa zabovesc asupra acestui aspect complet irelevant dealtfel pentru povestea care tocmai se desfasoara. Coboram deci lunga scara rulanta indesind intr-un buzunar cartela de acces si tinind strasnic in cealalta mina, asa cum am mai spus, lista de cumparaturi; trec cu pas vioi pe linga "cutiuta muzicala" si ma pregatesc sa fac un sprint sanatos catre statie in ciuda prea-inteleptului sfat (ala cu este inutil sa alergati) afisat pe toti peretii, moment in care se petrece piedica. Va rog sa nu ma corectati stiu ca o piedica se pune nu se petrece dar mie, pe cuvint de onoare ca mi s-a intimplat piedica exact asa cum va spun. Nu ma asteptam la sunetul flautului pe culoarul metroului, de obicei avem chitara sau vioara, la flaut n-am auzit pe nimeni inca; in plus era pentru prima data cind sunetul se potrivea cumva cu semnul de pe perete, cel cu harpa, melodia inaltindu-se suav, delicat, deasupra forfotei ca si cum ar fi intocmit exact atunci, in fiecare secunda o lume ca o fereastra aurita de soare. Linistea m-a oprit din alergare dar nu linistea oamenilor ci linistea adusa de notele neasteptate, asezindu-se cuminti in straturi moi, calde, transparente, ferestre deschise larg, foarte foarte larg. Nu aveam de gind sa intorc capul dar am facut-o si in locul tinerilor pe care ii vezi de obicei acolo, pe scaun statea un bunic, asa imi vine sa zic – un bunic; mititel, subtirel, cuminte; o fetzisoara luminoasa, cu ochi stralucitori; cinta la flaut si reuseste sa ne prinda in plasa muzicala facindu-ne sa incetinim pasul. Apoi m-am oprit la caciula de Mos Craciun si am fost un pic dezamagita, m-am gindit ca e o adevarat inflatie de Mosi, pina si bunicul acesta molcom si luminos care a reusit sa ne imblinzeasca pe toti, pina si el vrea sa fie "un Mos"?! M-am razgindit pe loc, avea o barba fabuloasa, superba, o barba de Mos Craciun autentic si pac dintr-o data toate piesele s-au unit: flautul, muzica, fetzisoara mica si ochii vioi, caciula de Mos Craciun si barba, barba lui adevarata, alba, matasoasa, perfect pieptanata si tunsa fix atit cit trebuie… dragii mei pe cuvint va spun, niciodata nu m-a convins ideea aceea de Mos un pic cam galagios rizind exagerat si purtator de burta mare pentru ca totul mi se parea exagerat dar bunicutul acesta subtiratic, cintind fermecator din flaut…… ei bine da, asta e imaginea care ma convinge! Atit de multi ani am cautat acel ceva care sa fie cu totul al iernii, sa se lege de bradul meu pe care il impodobesc cu dragoste, de zimbete, de veselie, de zapada care cade incet ca un colind cintat cu voce mititica.
Vedeti dumneavoastra, nu stiu daca am invatat ceva acum doua zile sau daca pur si simplu am vazut un miracol dar bunicutul acela, pret de o secunda lunga sau pret de un minut pamintesc, adica exact in masura de timp necesara, ne-a daruit tuturor o clipa de liniste, pace si armonie. Am vazut prin usa deschisa a Craciunului, prin ochii lui vioi, vechi cit veacul si am pastrat clipa fermecata.
A fost odata ca niciodata un Mos Craciun, il cam dadusem pierdut dar acum l-am regasit.

Stranutul zeului

Am citit nu demult o poveste despre o lume ciudata, altfel construita decit a noastra, subterana, miscatoare, cu riuri neobisnuite si colonii greu de conceput pentru noi. In acea lume traia un popor, unul care nu cunostea soarele, iarba sau stele si necunoscindu-le nici nu tinjea dupa ele; poporul subteran era complex, istet si dinamic, moartea lui era moartea miscarii, caci lumea lor ascunsa era in perpetua miscare generind caldura, mincare, toate cele trebuincioase vietii. Nemiscarea acestei lumi duce la moartea poporului pe care il descoperim la pieirea sa a fi un popor microscopic iar lumea sa fiind de fapt corpul omenesc.
Nimic nou probabil, am mai citit asa ceva dar acum ma gindesc asa: Daca poporul meu microscopic, ginditor si creator, ar fi unul religios, fiecare gest al meu, fiecare actiune, stranut fiecare medicament pe care il iau m-ar transforma in ochii lor intr-un Zeu ciudat, crud, capricios, greu de induplecat, greu descifrabil. Nu m-am gindit niciodata la mine asa. Hapciu! Ingrozitor!

Scrisoare deschisa

Azi am plins. Mi se intimpla uneori, din varii motive; azi am plins de fericire si de tristete.
Sa va explic. Sint o persoana emotiva si din fericire, binecuvintata, oricit de alaturi de context ar putea sa sune cuvintul asta. De ce? Pentru ca sint inconjurata de oameni care ma iubesc si pe care ii iubesc, de oameni care imi implinesc fericit zilele si noptile, de oameni pe care ii admir, de prieteni adevarati…. da, oameni, persoane adevarate in carne si oase, oameni care rid, pling, muncesc, uneori mai dau si gres, alteori au reusite stralucitoare sau pur si simplu stralucesc indeplinindu-si zilnicele indatoriri ale vietii. Intr-o lume rece si excesiv contabilizata eu am norocul de a avea in jurul meu oameni adevarati si prietenii de-o viata. Azi am plins tocmai din cauza asta. Stiti, o prietenie de-o viata te slefuieste, te schimba in bine, te inalta. Agenda mea a avut azi insemnata o zi cit o prietenie de-o viata. Era tirziu deja si decalajul de 7 ore insemna un telefon la ore ingrijoratoare ale noptii deci tacerea se impunea clar. Ce sa fac oare? Am facut gestul cel mai la indemina si aparent superficial – am intrat pe facebook si mi-am depus acolo urarile de fericire si la multi ani pentru prietena mea de-o viata. Intr-un fel am vrut sa stie toata lumea inca mai exista miracole iar aceste prietenii sint tot un fel de miracole. Apoi am plins, pentru ca mi-e tare dor de prietenele mele de-o viata dar cred din toata inima ca niste banali kilometri fie ei si de ordinul miilor nu pot schimba nimic din aceste legaturi sublime ale inimilor noastre. Va multumesc voua prietenelor mele de-o viata ca sinteti ingerii mei pazitori, ca m-ati invatat atit de multe lucruri, ca ati dat si continuati sa dati sens unei importante parti a vietii mele.

Din toate aceste fericite motive, azi nu scriu nimic, pur si simplu ma ridic in picioare si recunosc public, cu tarie si bucurie, prieteniile mele de-o viata.
Prietenelor mele - A voastra pentru totdeauna
Luminita

Concertul

Am fost in parc azi; nici idee nu aveam ca nu foarte departe de blocul meu este un parc, unul frumos, mare, curat . Poti zice ca am nimerit in parc din greseala cautind de fapt o adresa in vecinatate dar s-ar parea ca lumea aceasta a noastra care ne permite scurtele sclipiri numite vieti nu are prea mult loc pentru surprize sau coincidente. Da, am obsesia logicii si a sensului in orice dar uneori sensul acesta este atit de evident incit nu poate fi negat.

Cum ziceam, eram in parc strabatind aleile de parca as fi marcat puncte intr-un GPS, atenta la tot, la iarba sa vad cit e de verde si de bine tunsa, la copaci sa vad cit sint de batrini si citi sint nou plantati, la alei sa vad cit sint de bine intretinute; in general faceam o plimbare critica si interesata. Cind am auzit zgomotul apei , schimbarea directiei de mers mi-a aparut ca absolut naturala si necesara spre descoperirea exacta a sunetului incintator usor sopotitor la umbra frunzelor armonios impletite intre miinile intinse ale copacilor din parc. Micul piriu artificial cu micuta cadere de apa odihnindu-se intr-un evident mic micut lac era o fericita completare a noii mele descoperiri; eram incintata, gata sa imi petrec toata dupa-amiaza in parc, gata sa las balta vizita si tot programul zilei dar stiam ca nu este posibil asa ca am oftat un pic si indreptindu-ne spre iesirea din parc te-am auzind spunind "Ia uite la baiatul ala, e cu violoncelul in parc". Ne-am intors privind peste piriul artificial spre banca asezata intre doi copaci mari si dintr-o data m-am simtit pur si simplu transportata pentru ca nu am alt cuvint la indemina, transportata intr-o falie – nu de timp sau geografica ci intr-o falie a unei anume posibilitati. Era un baiat tinar, probabil student la conservator sau la vreo scoala de muzica. Linga el, pe iarba statea un prieten sau coleg probabil pentru ca dadea din cap aprobator sau dezaprobator in functie de sunetul ce iesea din violoncel; o alta persoana statea la celalalt capat al bancii, evident nu facea parte din grupul muzicienilor dar nici nu plecase – ramasese sa asculte. Acum ca stabilisem acest reper vizual am auzit si violoncelul – sunete grave si calde isi faceau drum direct catre mine, trecind piriiul, pajistea, aleea; nu era nici macar o melodie, erau fragmente exersate pina la exasperare dar erau atit de frumoase, atit de linistitoare incit erau perfecte. Stiti felicitarile muzicale? Acelea care cinta strident cind le deschizi strigindu-si inutil artificialitatea? Ei bine, eu aveam in fata ochilor o ilustrata adevarata iar muzica facea parte din ea ca o culoare. Fiecare nota pleca la drum trecind peste fiecare fir de iarba cu delicatete, innobilind, mingiind, alinind, facind din imaginea baiatului aplecat atent peste violoncel un semn, un gest, transformindu-l intr-o idee. "Asta este perfectiunea, mi-am spus, un student exersind la violoncel pe o banca intr-un parc aglomerat, intr-o zi insorita, calda, perfecta, asta trebuie sa fie perfectiunea". Pe loc i-am invidiat acelui om calmul, detasarea, acea intima si perfect delicata contopire cu muzica sa, cu verdele, cu copacii, cu apa; i-am admirat gratia cu care se daruia faurind din violoncelul sau ca dintr-o forja imensa aceste invizibile catuse care ne tintuiesc pe aleea unui parc lasindu-ne captivi de buna voie acelui sunet grav si blind care se ridica deasupra conditiei sale de sunet devenind palpabil.

O lume perfecta? ma intreb. Poate ca nu exista, dar o zi ca aceasta, un moment ca acesta, un sunet ca acesta sint dovezile din frinturi ale minunatei utopice posibilitati – o lume perfecta. Spuneam ca lumea aceasta a noastra nu ne lasa loc de intimplari si coincidente iar asta trebuie sa fie un adevar caci altfel spuneti-mi voi cum se poate sa gasesti acel moment care iti umple inima exact atunci cind ai nevoie de el, care vine cu necesarul de gratie si sens dupa care uneori tinjim si care face perfecta o zi, un suris, implineste inca si mai frumos o plimbare prin parc tinindu-ne de mina.