Cimitirul cu narcise

Atit am in cap, o singura propozitie scurta ca un testament rupt: Cimitirul cu narcise.
Ma bintuie imaginea asta, a cimitirului mic, plin de luminari si candele prin care treceam in noaptea de Paste ca sa scurtam drumul spre biserica (drumul lumesc desigur, caci drumul in spirit si duh nu cred ca se poate scurta) – trisare inocenta facuta cu gindul la cozonacii care asteapta pe masa din bucatarie si cu ochii pipaind drumul incrustat printre morminte la lumina luminarilor. “Buna seara”, “Seara buna vecine”; “Oooo! Salutare nea Gheorghe”, “Sa traiesti Dumitre”, …. - e plin de lume in cimitir – toti scurteaza drumul catre biserica! Pun o luminare la mormintul rudelor si pleaca mai departe salutind sobru vecinii. “Miroase a narcise, zic”, “Da, pe mai toate mormintele sint plantate narcise”. Mijesc bine ochii in intunericul de abia creionat de un bec slab si tremurind cald lumina candelelor – asa e! e plin de tufe de narcise in cimitir. Nu stiu cind s-a intimplat sau cum dar n-am mai fost un om viu si temator mergind cu greu printre visele oamenilor dusi – vis am fost si eu plutind real la intilnirea acestor doua lumi care par a se refuza una alteia.

E obiceiul de a merge in noaptea Invierii la cimitir – duci flori si luminari, te gindesti la cei plecati – e plin cimitirul de lumini ca o sala cereasca de bal. Bal de spirite blinde si amintiri. Mi-a repugnat de mica ideea mersului prin cimitir. Ma speria, ma alunga, nu intelegeam. Nu inteleg nici acum dar… cimitirul acela mic era plin de narcise parfumind atit de viu tot ce era in jurul lor incit…incit…cred ca incep sa inteleg. Incep sa inteleg dragostea care rasare din toate candelele, din toate narcisele, din oamenii care se saluta soptit si cu blindete – ca sa nu deranjeze pe nimeni. E doar un drum, dar e SINGURUL drum care ne defineste – acela care ne duce de la inceput pina la sfirsit. As vrea ca drumul nostru sa pastreze mirosul cald al narciselor din noaptea Invierii.