Concertul

Am fost in parc azi; nici idee nu aveam ca nu foarte departe de blocul meu este un parc, unul frumos, mare, curat . Poti zice ca am nimerit in parc din greseala cautind de fapt o adresa in vecinatate dar s-ar parea ca lumea aceasta a noastra care ne permite scurtele sclipiri numite vieti nu are prea mult loc pentru surprize sau coincidente. Da, am obsesia logicii si a sensului in orice dar uneori sensul acesta este atit de evident incit nu poate fi negat.

Cum ziceam, eram in parc strabatind aleile de parca as fi marcat puncte intr-un GPS, atenta la tot, la iarba sa vad cit e de verde si de bine tunsa, la copaci sa vad cit sint de batrini si citi sint nou plantati, la alei sa vad cit sint de bine intretinute; in general faceam o plimbare critica si interesata. Cind am auzit zgomotul apei , schimbarea directiei de mers mi-a aparut ca absolut naturala si necesara spre descoperirea exacta a sunetului incintator usor sopotitor la umbra frunzelor armonios impletite intre miinile intinse ale copacilor din parc. Micul piriu artificial cu micuta cadere de apa odihnindu-se intr-un evident mic micut lac era o fericita completare a noii mele descoperiri; eram incintata, gata sa imi petrec toata dupa-amiaza in parc, gata sa las balta vizita si tot programul zilei dar stiam ca nu este posibil asa ca am oftat un pic si indreptindu-ne spre iesirea din parc te-am auzind spunind "Ia uite la baiatul ala, e cu violoncelul in parc". Ne-am intors privind peste piriul artificial spre banca asezata intre doi copaci mari si dintr-o data m-am simtit pur si simplu transportata pentru ca nu am alt cuvint la indemina, transportata intr-o falie – nu de timp sau geografica ci intr-o falie a unei anume posibilitati. Era un baiat tinar, probabil student la conservator sau la vreo scoala de muzica. Linga el, pe iarba statea un prieten sau coleg probabil pentru ca dadea din cap aprobator sau dezaprobator in functie de sunetul ce iesea din violoncel; o alta persoana statea la celalalt capat al bancii, evident nu facea parte din grupul muzicienilor dar nici nu plecase – ramasese sa asculte. Acum ca stabilisem acest reper vizual am auzit si violoncelul – sunete grave si calde isi faceau drum direct catre mine, trecind piriiul, pajistea, aleea; nu era nici macar o melodie, erau fragmente exersate pina la exasperare dar erau atit de frumoase, atit de linistitoare incit erau perfecte. Stiti felicitarile muzicale? Acelea care cinta strident cind le deschizi strigindu-si inutil artificialitatea? Ei bine, eu aveam in fata ochilor o ilustrata adevarata iar muzica facea parte din ea ca o culoare. Fiecare nota pleca la drum trecind peste fiecare fir de iarba cu delicatete, innobilind, mingiind, alinind, facind din imaginea baiatului aplecat atent peste violoncel un semn, un gest, transformindu-l intr-o idee. "Asta este perfectiunea, mi-am spus, un student exersind la violoncel pe o banca intr-un parc aglomerat, intr-o zi insorita, calda, perfecta, asta trebuie sa fie perfectiunea". Pe loc i-am invidiat acelui om calmul, detasarea, acea intima si perfect delicata contopire cu muzica sa, cu verdele, cu copacii, cu apa; i-am admirat gratia cu care se daruia faurind din violoncelul sau ca dintr-o forja imensa aceste invizibile catuse care ne tintuiesc pe aleea unui parc lasindu-ne captivi de buna voie acelui sunet grav si blind care se ridica deasupra conditiei sale de sunet devenind palpabil.

O lume perfecta? ma intreb. Poate ca nu exista, dar o zi ca aceasta, un moment ca acesta, un sunet ca acesta sint dovezile din frinturi ale minunatei utopice posibilitati – o lume perfecta. Spuneam ca lumea aceasta a noastra nu ne lasa loc de intimplari si coincidente iar asta trebuie sa fie un adevar caci altfel spuneti-mi voi cum se poate sa gasesti acel moment care iti umple inima exact atunci cind ai nevoie de el, care vine cu necesarul de gratie si sens dupa care uneori tinjim si care face perfecta o zi, un suris, implineste inca si mai frumos o plimbare prin parc tinindu-ne de mina.