miercuri, 12 decembrie 2007

PL500 şi PY88

De multă vreme îmi tot fac planuri de reamenajare a casei, mai ales a camerei mele. Am făcut o sumedenie de desene, de măsurători, am aruncat o multime de schiţe şi în fine am ajuns la un rezultat care să combine in mod echitabil aproape toate ideile şi mofturile mele în materie de amenajări interioare. Asta fiind desigur mai mult decît o victorie, ci aproape o răzunare inconştientă de copil ascultător care şi-a modelat totdeauna gusturile şi dorinţele în funcţie de acceptabil, accesibil sau aprobat de forurile superioare părinteşti. Am intrat în detalii aproape tabu, cu parfum de gesturi reprobabile: afişe de expoziţii, fotografii exotice, un tablou modernist, etc. La capitolul “etc” intră şi etern planificatele viitoare achiziţii de electronică: o minicombină audio, un lampadar futurist şi un televizor LCD. Am desenat pe calculator toate acestea, le-am dat culoare şi le-am amplasat conform multelor măsurători efectuate în ultimul an. Ciudat este că deşi unele laturi de cameră dădeau alte rezultate la măsurători succesive, camera şi-a păstrat cu încăpăţînare dimensiunile dictate de constructorul cu imaginaţie debordantă care, de exemplu, a găsit de cuviinţă că o uşă nu este de ajuns pentru o cameră, două uşi deja îţi dau opţiuni de intrare-ieşire sau dureri de cap într-o eventuală amplasare a mobilierului! Entuziasmul este una, metri pătraţi altceva, aşa că a trebuit să împac avîntul arhitectural cu realitatea metrilor pătraţi care n-a “ţinut” cu măsurătorile mele influenţate de credinţa în universul relativ al lui Einstein, ci cu constructorul! Ei bine, după ce am reuşit miracolul descris anterior mi-am luat cum s-ar zice o piatră de pe inimă şi am mai bifat un punct de pe lista cu “De făcut” pentru mine. Bun, acum dacă e să fim cîrcotaşi putem zice că de la desen pînă la realitate..... ehehe! cît mai e! Dar optimistă sînt, optimistă mă numesc, aşa că zic şi eu ca personajul din poveste care se bucura că a găsit o potcoavă: “Am găsit o potcoavă. Îmi mai trebuie încă trei şi calul!”. In fine, oricum astea sînt detalii meschine, nu merită să îmi pierd timpul cu ele. Importantă este bucuria că am făcut un plan, am mai bifat o căsuţă, deci sînt pe drumul cel bun.
Acum cîteva seri, înainte de a adormi, îmi imaginam cum mă aşez pe noua canapea, aprind noul lampadar şi mai fac un ultim tur de telecomandă la noul televizor LCD. Stop! Mă ridic în capul oaselor. Mă aşed turceşte şi pun mîna dreaptă făcută pumn sub bărbie, încruntînd un gînd bizar cu privirea aţintită spre locul unde va fi televizorul LCD. Din locul gol remuşcarea mă priveşte drept în ochi.
- Trădătoareo
- Da’ de ce? Adică de ce trădătoare?!
- Poftim? Te faci că nu pricepi!
- Da’ chiar nu ştiu!
- Faci pe inocenta.
- Să vezi ....
- Să taci! Acum vorbesc eu. Creatură ingrată şi nerecunoscătoare! După ani de devoţiune din fiecare lampă şi fiecare circuit integrat, după experienţele revelatoare de magie a reparaţiilor făcute cu schemele în faţă, după desluşirea complicatelor mecanisme care făceau să se audă sunetul numai deschizînd sertarul de la mijlocul comodei, după toate astea tu schimbi un TELEVIZOR cu un MONITOR??!!!!
Crescendo-ul ritmat al rostirii ditirambicei acuzaţii îmi face urechile să vuiască şi conştiinţa să se ascundă după un dulap imaginar.
Timid şi cu multă grijă răspund cu glas pierit şi cam din vîrful buzelor bosumflate:
- Da’ să ştii că de fapt nu e monitor...
- Ba bine că nu! bubuie remuşcarea. Odată ce a fost monitor rămîne for ever monitor! Dixit!
Na poftim ce remuşcare poliglotă am!
- Zici că nu?
- Zic că nu.
- Argumentează!
Mă foiesc încercînd să adopt o postură semeaţă şi demnă deşi în pijama, stînd moţ în mijlocul patului e cam greu:
- E adevărat, acum cîţiva ani tehnologia LCD se utiliza numai la monitoare. Dar acum a evoluat şi se foloseşte şi la televizoare. Televizorul e tot televizor, numai că în loc de tub cinescopic are un ecran LCD!
- Vai tu, dar ce tehnic şi în stil PR (Relaţii publice) vorbeşti! punctează caustic doamna revoltată. Care va să zică numai machiajul e altul, după părerea ta. Dar sufletul? Cu sufletul cum rămîne?
- Sufletul?!!
- Da drăguţă, sufletul televizorului. Ia spune-mi tu mie, cînd te gîndeşti la televizoarele pe care le-ai avut, ce îţi aminteşti?
- Păi, nu mi le amintesc pe toate.
- Bine, bine, zi despre alea pe care ţi le aminteşti.
- Ăăăă, păi televizorul cu lămpi, televizorul cu circuite integrate şi televizorul color.
- Mai cu SUFLET, te rog!
Cad pe gînduri şi mă cam înmoi:
- Televizorul cu lămpi era chiar haios. Se strica taman cînd îţi era lumea mai dragă şi invariabil pocneau două lămpi: PL500 şi PY88. PL500 era lampa de imagine iar PY88 era de sunet. Rar se întîmpla să avem concomitent şi sunet şi imagine. În aşa măsură ne obişnuiserăm încît ne-am făcut obiceiul de a avea “puse bine” un set complet din lămpile astea două. În sertarul de acte, colţul din stînga, aşezate frumos una lîngă alta în cutiuţele lor, îşi aşteptau rîndul PL500 şi PY88. Începuseră să facă parte din familie. De exemplu: listă cadouri Crăciun
- una pereche mănuşi pentru mama
- una bucată roman rusesc pentru mătuşile
- una bucată batic pentru bunica
- una bucată set PL500 şi PY88
Pe urmă, îmi amintesc de televizorul cu circuite integrate. Bun băiat! La un moment dat a apărut un punct negru în mijlocul tubului cinescopic. Punctul a crescut ca Făt Frumos, a acoperit mai mult de jumătate din ecran, astfel încît, la zavera din decembrie ’89 cel mai bine am văzut dinţii lui Petre Roman, cum zice mama mea. Cînd l-am dus la reparat s-au adunat toţi depanatorii roată în jurul lui şi ne-au rugat să îl lăsăm acolo, că aşa ceva n-au mai văzut niciodată. Au propus să îl pună pe un raft cu vizibilitate în tot atelierul, în locul posterului-radiografie cu plămînii fumătorului. Se potrivea săracul! Dar numai la culoare. A fost abstinent televizorul meu.
Ultimul a fost televizorul color, dar ăsta funcţionează bine mersi, Slavă Domnului, altfel îmi pierdeam încrederea în tehnică.
- Ei vezi, se înduioşează remuşcarea. Ce timpuri frumoase!
- Aşa e!
Mă scutur de melancolie, mă îndrept, îi dau time out remuşcării şi o trimit acasă. Cîtă vreme îmi amintesc toate astea, nu e nicio trădare.

2 comentarii:

  1. Mi-ai adus aminte de tv -ul cu tuburi electronice .Nu earau fiabile dar in schimb aveau imaginea calda fata de astea de astazi, LCD , plasma ,care au o imagine fara pureci, dar reci ,reci, nesimtite , nu te poti incalzi de la ele.Zburd un pic cu mintea mai departe,ma intreb, cand va aparea femeia robot super-inteligenta nu o vom regreta pe cea de astazi?
    Va veni vremea cand va trebui sa ne oprim ?
    Bine ai venit in lumea traznita a blogerilor!

    RăspundețiȘtergere
  2. Sint de-acord. De aici si remuscarea.
    Femeia robot n-o sa apara niciodata! Pentru ca femeia este nativ anti-robot. De fapt anti robotism (!) desi asta e o exprimare jenanta. Pentru ca femeia este numai pro robot de bucatarie!
    Si mai ales pentru ca barbatilor le place totusi sa mai fie si cicaliti din cind in cind. Ceea ce, o femeie robot nu va face niciodata eficient!
    Multumesc pentru mesaj OMU'le

    RăspundețiȘtergere