luni, 4 februarie 2008

Cel mai dulce sărut

Sînt locuri unde este de ajuns să mergi o singură dată pentru că te umplu de bucurie şi îţi lasă amintiri durabile.

Eram la Buşteni – unul din locurile unde am fost o singură dată – dar ce frumos a fost! V-am mai povestit despre săptămîna petrecută la Buşteni dar de data aceasta vreau să vă spun povestea celui mai dulce sărut!

Venisem dintr-una din lungile plimbări pe care le făceam în fiecare zi, mîncasem ceva în grabă şi ieşisem pe mica terasă spre care dădea camera mea. Mi-am luat un scaun, o carte de citit şi m-am pregătit de o porţie de lectură la aer. N-a fost să fie! Gazda mea tocmai aduna masa întinsă pentru toată familia – ocazie fericită căci cu două zile înainte venise în concediu fiica ei plecată de mulţi ani în străinătate împreună cu soţul şi cu fiica lor. Prilej bun de a aduna toate rubedeniile din apropiere, de a sta la o masă îmbelşugată şi de a depăna încet amintiri, savurînd cu grijă gustul fericirii. Se adunaseră “la bunica” trei zgîtii de copile care după ce mi-au dat ocol două zile s-au hotărît să intre în discuţie cu mine. Pretextul – o felie de pepene roşu :

-Bunică, ne laşi să îi ducem la tanti de pe terasă o felie de pepene?

Bunica se uită spre mine un pic îngrijorată – n-ar vrea să mă deranjeze, dar şi dacă ar scăpa o jumătate de oră de cele trei zgîtii ar putea să facă ordine în bucătărie fără să fie întreruptă tot la minut de cîte o întrebare. Îi fac semn că e OK, poate trimite forţa de asalt la mine.

- Bine, zice dumneaei, dar să fiţi cuminţi. Să nu o deranjaţi pe doamna.

Zîmbesc în gîndul meu, păi tocmai ăsta era scopul! Zis şi făcut – fetele iau o felie mare de pepene roşu zemos şi dulce, îl pun pe o farfurie şi se prezintă repede la mine urcînd cele cîteva trepte ale terasei ca o delegaţie foarte, foarte importantă! Facem prezentările, mulţumesc pentru pepene, împart felia cu ele şi începe interogatoriul.

- Da’ dumneavoastră de unde sînteţi?
- Vă place la noi la Buşteni?
- Nu-i aşa că e frumoasă Crucea de pe Caraiman?
- Da’ ce vîrstă aveţi?
- Vă putem spune pe nume - Luminiţa?
- Ce mănînci? Aaa, felii de caşcaval ambalate – bunica nu îmi dă caşcaval din ăsta. Pot să gust şi eu?
- Ce citeşti?
- Noi sîntem verişoare. Tu ai verişoare?
- Mie îmi place să desenez.
- Nu vrei să te joci cu noi?

Ăsta era punctul critic – joacă-te cu noi! N-aveam chef de alergat prin grădină sau de jucat pituluşu sau cine ştie ce drăcărie de joc, aşa că am cotit-o spre partea cu desenul. Am propus un atelier ad-hoc de desen în aer liber.

- Ce desenăm?
- Ce vreţi voi!
- Mie îm place să îl desenez pe papagalul meu. Am un papagal mare foarte colorat şi care are un cioc lung şi încovoiat.
- Mie îmi place să desenez zîne.
- Mie îmi place să desenez dealurile şi munţii.

Purcedem la desenat, cu mai multă bunăvoinţă decît talent, dar ce contează! Una din fete, prinde curaj şi la un moment dat anunţă cu putere că scaunul ei este incomod. Nu îmi lasă suficient timp de reacţie – adică nu care cumva să aduc alt scaun – şi anunţă:
- Mai bine stau la tine în braţe! şi se aşează.

Ei bine, de aici s-a declanşat războiul. Nu, nu războiul între fete – pe fete le-am ţinut în braţe pe rînd – războiul între fete şi piticotul de băiat cu ochi strălucitori care stătea în curte şi se uita la noi îmbufnat, comentînd “bărbăteşte” că el oricum nu stă cu o grămadă de fete (aici eram şi eu inclusă) care găsesc de cuviinţă să desenze în loc să alerge după coropişniţe sau alte vieţuitoare interesante, de preferinţă cu cleşti, colţi sau antene cît mai impresionante. Cum “De ce?” – pentru că el e bărbat. Sau ce, nu se vede?

Mă tot uitam cu coada ochiului la copilul ăsta – îl remarcasem de cînd a venit prima dată – era plin de energie, vorbăreţ, haios, comunicativ, frumuşel, ce mai, era o bomboană de copil. Bineînţeles că n-a plecat după nicio coropişniţă. A stat moţ uitîndu-se la noi pină au terminat fetele şi au plecat la joacă. Numai atunci a venit spre mine urcînd treptele cu aer absent, indiciu clar că punea în practică o “tactică” de abordare. Se aşează pe marginea ridicată a terasei şi anunţă dezinvolt bîţîind un picior:

- De parcă numai fetele ştiu să desenze! Ştiu şi eu. Vrei să vezi?

Avînd eu o bănuială despre ce ar fi vorba de fapt intru in joc:

- Sigur! Dar am dus scaunele la bucătărie, Să aduc unul pentru tine?
- Nu e nevoie. Pot să stau la tine în braţe, chiar dacă eu sînt băiat şi nu sînt mămos! Să ştii!

Iau act de ferma declaraţie şi scot caietul pe care au desenat fetele deschizîndu-l la o pagină nouă. Piticotul se aşează la mine în braţe ghemuindu-se bine bine ca într-un leagăn. Îmi vine să îl strîng tare şi să îl ciufulesc. E un scump, dar “el e bărbat” aşa că renunţ. Doar nu o să aduc atingere orgoliului său! Atît că micuţul mai avea un as în mînecă:

- Totuşi, uneori nu desenez prea bine, nu vrei tu să îmi ţii mîna cu creionul? Aşa ca la şcoală!

M-am topit! Puşlamaua asta mică şi năzbîtioasă m-a cucerit definitv. Iar în ora care a urmat mi-a dat o lecţie de răbdare şi perseverenţă. Am păstrat desenul, teoretic trebuie să îl am pe undeva printr-o cutie dar nu trebuie să îl privesc ca să îmi aduc aminte: a desenat cu o răbdare pe care n-aş fi bănuit-o la un copil atît de neastîmpărat pînă în cele mai mici detalii un tablou al României în care două puncte se remarcau – blocul şi apartamentul lor (care ocupa trei sferturi din desen) unde a schiţat pînă şi merele şi gutuile de pe rafturile din balcon şi graniţa pe care el şi-o imagina ca pe un gard mai mare la care un militar stă de pază – cu armă, cu caschetă, cu tot ce trebuie! Graniţa era undeva cam în zona Mării Negre – unde se termină pămîntul şi începe apa trebuie pus un gard ceva, acolo e loc liber deci acolo e graniţa. Punct!

Am rămas multă vreme privind desenul acela care spunea multe lucruri despre copilul cu ochi strălucitori. Spunea că îi place să viseze, că îi place să fie răsfăţat, că vede lucruri mărunte, că are imaginaţie, că atunci cînd el consideră necesar are răbdare – multă răbdare, ceea ce la prima vedere nu era deloc evident.

Întrucît a doua zi urma să plec şi era necesar să ne luăm la revedere cum se cuvine, piticotul, pe căi şi rugăminţi numai de el ştiute obţine acordul de a prelungi seara la bunici.

- Hai să coborîm în curte!
- Ce să faceţi în curte, zice bunica, e tîrziu! E întuneric beznă!
- Poate se aprinde Crucea de pe Caraiman bunico!
- Ei, se aprinde! Nu se aprinde măi băiete, ce tu nu ştii?
- Ştiu da’ poate totuşi se aprinde! E foarte frumoasă cu toate luminile aprinse, îmi spune privindu-mă cu ochii mari. Dar oricum putem să ne uităm la stele! Ce zici, ne uităm la stele? Uite, nici nu aprindem becul din curte ca să le vedem mai bine!

Mă gîndesc că e imposibil să refuzi aşa o invitaţie – ieşim în curte şi ne aşezăm lîngă peretele casei. Ghemuit bine la pieptul meu începe să îmi arate Carul Mare, Centura lui Orion, încercăm să găsim constelaţii ştiute sau să inventăm unele pe loc.

- Uite, zice, acolo, în stînga, vezi? E o stea mică mică dar străluceşte tare! Eu cred că e steaua mea.
- Unde? zic, nedibuind din prima steaua.
- Uite unde îţi arăt eu!

Şi îmi ia mîna dreaptă îndreptîndu-mi degetul arătător spre partea de cer pe care steaua “lui” strălucea frumoasă.

- O vezi?
- Da. E frumoasă steaua ta. Tu ţi-ai ales-o?

Nu îmi răspunde pentru că tocmai şi-a culcat faţa pe mîna mea şi mi-a sărutat uşor degetul care aţintise necesara stea. A fost ca şi cum un înger mi-ar fi atins cu aripa virful degetului. M-am luminat pe dinăuntru de candoare şi de tandreţe. A fost cel mai dulce sărut pe care l-am primit vreodată.

Un comentariu: