Vreau să cred

Deunăzi mă plimbam pe stradă spre una din zilnicele destinaţii anoste dar necesare, mergînd agale undeva între ploaie şi aşteptarea ei, privind firele iarbă înalte, profund verzi sub cerul lor de frunze mişcătoare. Năştea ceva ca o pace iarba, mă îndemna să mă pierd în gînduri fluide, să mă rostogolesc într-un hohot de rîs demult aşteptat. Este uimitor cît de simplu poţi păşi în două lumi deodată – un pas pe asfaltul încins, un pas în lumea pipăită de un vis de-al meu. Mişcătoare imagini plane alternează vertical cu fiecare pas, reuşind să ataşeze fiecărei realităţi o nedefinită visare. Ce caut? Care lume, gînd sau culoare mă vrea?

Aşa se întîmplă mai mereu, tot caut cîte ceva scotocind în cap conexiuni aleatorii sucind şi răsucind sinapse şi aşa destul de nelalocul lor şi dintr-o dată cuvintele încep să curgă aşezîndu-mi-se în minte în straturi răcoroase.
Este vorba despre a vrea, despre a crede. Cred în multe lucruri, nu cred în altă mulţime de lucruri dar descopăr că mai există şi lucrurile în care aş vrea să cred.

Vreau să cred în frumuseţe. Vreau să cred că toate culorile zîmbesc. Vreau să cred că oamenii nu mor ci merg să împlinească divin de omeneşte o rotunjime perfectă a vieţii. Vreau să cred că nu eu sînt omul greşit, vreau să cred că nu lumea aceasta este greşită. Vreau să cred că lacrimile de frumos şi dragoste se întorc în ploi tămădutoare. Vreau să cred că în fiecare om există o imensă poartă solară care se poate deschide adăugînd lumină luminii. Vreau să cred în toate astea cu tărie, cu avîntată îndîrjire, cu bucurie. De ce? Iată de ce:

Cîndva, într-un oraş mare, într-o seară, cineva a semnalizat dreapta, a rotit volanul maşinii elegante şi a urcat dealul cu drumul lui şerpuitor şi strîmt pînă cînd toate luminile oraşului s-au aşternut la picioarele noastre. A oprit maşina în acel loc şi ne-am apropiat de balustrada care transforma neaşteptat tot dealul într-o terasă mare cu vedere panoramică.

- Îmi place oraşul noaptea, ai spus. Pentru că numai noaptea e plin de viaţă, se aprind toate luminile, e ca şi cum ai putea vedea oamenii trăind. Ziua tot oraşul ăsta e o imensă albie secată, plină de pietre.

Ca şi atunci şi acum cînd îmi aduc aminte mă întristez. Aş vrea să pot face un gest, să spun ceea ce este de spus, aş vrea să fi făcut acel gest, să fi spus acele cuvinte! Timpul însă, prea rar este aliatul nostru. Timpul acelor cuvinte a trecut. Acum însă pot face altceva – pot să îmi imaginez din nou că sînt acolo sus, că mă pierd aproape în sclipirile care împart întunericul în artere şi vase prin care curge lumină şi viaţă, pot să întind mîna, să îţi prind umărul, să-ţi întorc privirea către mine şi să-ţi spun:

- Mulţumesc. Mi-ai arătat cea mai adîncă tristeţe a ta, cea mai mare temere căreia îi faci loc în viaţa ta, îi faci atît de mult loc încît tu crezi că înghite tot: dragoste, tandreţe, curaj, poftă nebună de viaţă, împărtăşire, tot! Dar eu ştiu că nu este aşa! Da, noaptea este strălucitoare în oraşul acesta superb, dar ziua....ziua este adevărată! Poartă cu ea lumina adevărului, a ridurilor care se văd, dă în vileag locurile în care te poţi ascunde...da, uneori lumina zilei e greu de îndurat. Mai ales dacă trebuie s-o întîmpini singur – cu adevărat singur. Ştiu exact cum este. Dar vezi tu, nu ştiu cînd, nu ştiu cum, pur şi simplu s-a întîmplat, deşi se spune că niciodată nimic nu se întîmplă pur şi simplu – dar ziceam că s-a întîmplat să dobîndesc un gînd. Un gînd care mi-a spus că nimic din toate astea nu este adevărat. Numai imaginaţia noastră ne face să suprapunem realităţii ceva din noi înşine – ceva bun sau nu tocmai, ceva vesel sau trist, ce avem şi noi la îndemînă. Şi dacă tu ţi-ai rupt de undeva curajul necesar să îmi arăţi ... ei bine, voi face acelaşi lucru, numai că de data asta îmi voi aduna tot curajul, supunîndu-mă chiar propriei temeri de ridicol şi îţi voi spune aşa:

- Şi ce dacă merg pe această stradă, eu pot fi oriunde vreau să fiu şi văd cum se transformă asfaltul sub ochii mei, înălţînd iarbă curată şi verde dintr-un capăt în celălalt iar oraşul devine un vis plutitor cu semafoare înfipte în iarba care acoperă orizontalul ca o vindecare fără margini.

Asta vreau să dăruiesc – o viziune naivă dar vindecătoare.

O să spuneţi şi voi că sînt naivă? OK. Dar acum văd cît de bine este să pot fi naivă, să pot aşeza peste orice întîmplare nedorită, un tablou al naivităţii mele, care vede lumea verde, înflorită, bucuroasă, caldă. Pentru că tocmai asta mă împlineşte surprinzător de dulce şi de suav.

Barza din Ţara Graniţelor

Aveam vreo 5 ani cînd am fost prima dată la mare. Două lucruri mi le amintesc puternic din prima mea vacanţă la mare: vîntul de pe plajă, despre care am aflat mai tîrziu că se numeşte briză şi faptul că am făcut otită. Briza m-a făcut să cred îmi este frig aşa că mama mea şi-a scos din bagaje o rochită de casă albastră cu imprimeuri şi m-a invelit cu ea – asta a fost prima mea costumaţie de plajă! Otita mea ne-a făcut în schimb să ne întoarcem acasă cu cîteva zile mai devreme. Mai apoi am aflat că în general copiii cînd merg prima dată la mare răcesc, fac viroze, otite etc dar ăsta nu trebuie să fie un motiv de panică. Cert este că am rămas îndrăgostită de mare. Ştiţi, noi mergeam la mare cu cortul. Încărcam valize imense sau cîte un rucsac de dimensiuni aproape montane, călătoream o noapte întregă cu trenul iar dimineaţa eram pe plajă! Ei, bineînţeles că niciodată nu aveam răbdare să montăm cortul, să desfacem bagajele, aşa că aşteptam atît cît să ridicăm aproximativ cortul şi apoi mă strecuram printre beţele de susţinere peste care atîrna pînza groasă de doc gri deschis cu fîşii albastre şi mai mult pe dibuite îmbrăcam costumul de baie după care alergam pe plajă, aruncam ghemotoc prosopul de baie pe nisip şi mă duceam spre mare cu atîta suflet de parcă viaţa mea ar fi depins de acea mereu primă întîlnire cu valurile. Nu ştiam că asta mă va defini pe vecie, nu ştiam că asta se numeşte patimă, nu ştiam că patima nu se smulge niciodată nici din trup, nici din gînd. Nu ştiam că patima trăieşte înflorind fiecare atom al meu – eram neştiutoare, eram inocentă, eram numai o copilă care plîngea cînd se despărţea de mare.

Este diferită marea văzută în vacanţele petrecute la cort! E însoţită de sunete, de culori, de mirosuri. Sunetul picioarelor goale afundîndu-se în nisip – fîş, fîş, fîş; sunetul uşor ridicol al şlapilor ridicînd nisipul în spatele lor ca o maşină de curse de dimensiuni complet greşite – flapfff, flapfff, flapfff. Culorile sînt ameţioare! O fi Marea Neagră mai săracă în nuanţe mediteraneene, dar Marea Neagră în nopţile cu lună plină, cînd valurile aproape dispar, e oţel curat şi perfect strălucitor sărutat din cînd în cînd de ascuţite străfulgerări de argint! Iar mirosul... mirosul de sare vie împletită cu însăşi necuprinderea mării! Mirosul acesta nu se uită, mirosul acesta naşte păcate şi patimi dulci.

Îmi place să stau întinsă pe nisip, să nu mişc nici măcar un deget, să simt cum mi se încinge pielea desfătată cu raze fierbinţi, subţiri, aurii; îmi place la nebunie să mă las iubită de soare.
Apoi îmi place să mă plimb pe malul mării – banal, simplu, demodat chiar. Fară şlapi, fără pantaloni scurţi sau eşarfe legate în talie; cu costumul meu de baie fără brizbrizuri, cu picioarele goale ca cea mai frumoasă goliciune. Este o ţară la întîlnirea dintre apa mării şi ţărm. Linişte, aer sărat şi umed, un picior în apă, unul pe nisipul nici ud nici uscat, soarele arde, briza te face să nu-l simţi. E ţara zîmbetului. E locul unde eu sînt mereu fericită. Acolo am voie să fac lucruri aşa... cu iz desuet – să adun scoici şi pietre, să mă doară în cot dacă sînt grasă sau slabă, înaltă sau scundă, să nu dau doi bani pe părerea nimănui de spre mine, să mă simt bine cu mine însămi, să visez. Este locul în care ştiu că nu-mi pierd niciodată inocenţa pentru că nu trebuie să aleg, să decid, să mă rup între luciditate şi patimă.

Îmbinarea apei cu nisipul grunjos este lumea dintre două lumi, este ţara graniţelor – acolo unde pot fi mereu pe graniţă trăind echilibrul jinduit cu atîta flacără şi atîta asprime, unde nu trebuie să aleg pentru că totul este deja perfect, venind din cea mai frumoasă, inocentă şi curată linişte. Este atît de simplu! Şi atunci mă întorc şi zic: de ce avem nevoie de o ţară a graniţelor ca să ne regăsim? De ce trebuie să tot facem alegeri, să decidem despicînd inexistente fire în patru, in paişpe, în şaişpe – oricum nu are importanţă, am uneori senzaţia că tot nu sîntem mulţumiţi de alegerile noastre. Vrem să rămînem pe graniţă – eu una sigur aş vrea.

Aveam o jucărie: o barză care bea apă dintr-un fel de fîntînă. Pe mine mă fascina jucăria asta: puneam apă în fîntîniţă, mişcam uşor barza şi ea începea un soi de dans unidimensional şi hipnotic prefăcîndu-se că bea apă apoi îndreptîndu-se graţios afişînd întreaga ei zvelteţe de barză, apoi aplecîndu-se iar spre apă şi tot aşa, multă vreme, lucru de mirare pentru o jucărie fără cheiţă – să se mişte singură atîta timp. Eu chiar credeam că barza mea de plastic bea apa! Ei, am aflat după aceea că de fapt era un simplu joc cu greutăţi şi contragreutăţi – cînd acestea se echilibrau barza se oprea. Dar asta a fost singura jucărie căreia aflîndu-i secretul nu am destrămat o uimire ci am am găsit un motiv să o admir şi mai mult – căci se dovedise a fi o barză foarte inteligentă şi inventivă.

Acum mă gîndesc că barza mea de jucărie încă îmi place, deşi nu o mai am, mai ales pentru că în afară de faptul că purta în ea inventivitatea creatorului ei, a căpătat în imaginaţia mea viaţă proprie şi nu este nehotărîtă mişcîndu-se perpetuu înte apă şi verticală, pur şi simplu nu vrea să ia nicio decizie care să îi schimbe viaţa ei de barză definitiv! Rămîne pe graniţă! Ea trăieşte în ţara graniţelor pentru că aşa vrea, iar asta nu o face să dispară din realitate! Dimpotrivă, o face infinit mai reală, mai umană.

Tare mult mi-aş dori să mai găsesc undeva o jucărie din aceea! Aş aşeza-o frumos pe birou în faţa ferestrei, i-aş da apă să bea şi urmărindu-i pendularea senină aş călători mereu cu ea în Tara Graniţelor. Cum? Păi mă gîndesc să ne facem paşaport!