vineri, 22 ianuarie 2010

Trenul de zi

Oooo, e atit de fina! Moliciune perfecta, satinata, parfumata suav. Pluteste usor pe piele lasind in urma usoare infiorari alb-roze, translucide. Ce usoara alunecare, ce senzuala atingere! Valuri de placere pura si cochetarie se astern domol in gesturi lente, incete, invaluitoare. Mina porneste de la timpla, coboara peste obraji, mingiierea se prelungeste sub barbie, continua spre clavicula, apasa usor si potolit spre sini. Aerul se transforma in jurul ei, devine prelungirea gestului perfect intr-o clipa de absoluta feminitate.

-Hei! Heei! Gagicaa!
Deschid ochii pe jumate si pufai imbufnata a protest. N-are omu’ liniste nicio clipa.
-Iar bati cimpii? Cutioaia aia ce e?
-Cutiuta! precizez.
-Cutiuta na, convine impaciuitoare dumneaei.
Ma fac ca am treaba si tac. Nu scap.
-Ce? Faci pe importanta?
-OK! Nu fac pe importanta, ma gindeam.
-La ce?
E imposibil s-o eviti si are o siguranta vecina cu impertinenta. Dau explicatia:
-Cutiuta asta e de prin anul 1939. Am primit-o pe post de curiozitate de la o prietena de-a mamei, care la rindul ei o primise de la cineva. Bucata asta de carton s-a plimbat pe la Venetia intr-un voiaj de nunta din alte vremuri – parca ar fi din alta lume. Te face sa te pierzi in timp.
-Serios? I-auzi ce interesant. De aia stateai tu cu ochii inchisi si te zimbareai aiurea?
-Nu ma zimbaream aiurea.
-Da’ ce faceai?
-Offff! Te bagi in sufletul omului ca... nu stiu ca ce, da’ oricum esti tare enervanta uneori. Daca e chiar musai sa stii...
-E musai.
-Imi imaginam cum se pudreaza doamna careia i-a apartinut cutiuta aceasta pentru ca este o cutie de pudra!
-De pudra.
-Da. Din 1939, zic apasat.
-Aia cu 1939 am prins-o. La faza cu timpul m-ai pierdut. Cum adica te face sa te duci in timp?
-Eu stiu? O fi o slabiciune personala. De cite ori umblu la ea incep sa visez. De fiecare data, fara gres, incep invirtind intre degete cutia rotunda invelita in linii fine roz care se intersecteaza pe fondul crem sters pe alocuri. Apoi o deschid, iau puful rotund si plat si il studiez temeinic. Urmaresc cu degetul conturul bucatii de matase roz inscrisa cu modele aurii, fine, pe margine. Eticheta de matase sta cuminte si luxoasa pe discul moale si pufos incarcat de pudra, parca se tine de el sa nu se piarda. Apoi privesc indelung pudra. Si-a pastrat culoarea; e alba-rozalie, usor parfumata si extrem de fina. Stii? M-am pudrat odata cu ea. Parca eram papusa de portelan.
-Cool! Si?
-Inchid cutia si o pun la locul ei.
-Asta-i tot?
-Da. Ce? Nu e destul?
-Si asta te face sa bu-hu-hu cu timpul? O cutie veche de carton cu un pic de pudra inauntru?
-Ei daca e sa reducem totul la prozaic....ma zburlesc eu si ridic sprincenele a indignare
-Nu reducem, nu reducem. Hai zi. Oricum imi esti datoare cu toate explicatiile din lume, zice rinjind “dragastos”.
-Mda. Asa e.
Ma ridic de pe fotoliu si incep sa ma plimb prin camera incoace si incolo. Ma opresc in fata ei incercind sa ignor ochii adinci, sfredelitori si obsedanti.
-E simplu, zic. E ca o calatorie cu trenul poftim. Te asezi pe locul tau si trenul porneste. Fiecare cu combustibilul sau. La mine functioneaza si asa – cu obiecte care imi plac, pentru ca au povesti, au vazut sentimente si timpuri altele decit ale mele. Inchizi ochii si vezi gesturi, auzi frinturi de glas si risete, detalii iti trec prin fata ochilor cu incetinitorul; a trece de la un timp la altul e la fel de natural ca respiratia.

Tacere. Nu zice nimic. Se uita la mine ca profesoara mea de matematica. Concluzioneaza plat:
-Oamenii. Ciudati.

Se ridica si pleaca la bucatarie. O aud scotocind dupa ibricul de cafea. Am uitat sa va spun! Ea e ingerul. Sta cu mine si ma piseaza la cap permanent. E un inger sarcastic, tifnos si grozav de temperamental. Ma baga in sperieti uneori. Data viitoare o sa va spun cum a inceput povestea asta.

Aoleu! Sa nu uit sa ii spun mamei neaparat, cit timp sint plecata sa nu cumva sa imi arunce cutia de pudra.

Un comentariu: