Fereastra de nisip

Adapostul era undeva in mijlocul desertului sau cel putin asa-mi parea a fi, atit puteam vedea prin furtuna de nisip care ne invaluise – un spatiu larg, neingradit, un cer banuit inalt si nisipul aruncat spre noi in pale violente. In acest vid al reperelor numai valurile de nisip dadeau consistenta si culoare spatiului modelind suprapuse straturi diafane de timp. Grauntii de nisip nu mai exista individual, ei se compun in miscarea ampla a furtunii dar aceasta furtuna nu e deloc asa cum te-ai fi asteptat sa fie caci nu ne spulbera, nu ne raneste ci dimpotriva, creeaza un spatiu calm si protector. Curiozitatea ma face sa privesc atent imprejur; adapostul e mic – o camera de dimensiuni obisnuite, cu spatiile pentru usa si ferestre lasate goale; lumina intra prin aceste spatii dar nisipul nu. Tentatia exteriorului e prea mare ca sa ii rezist. Fac primul pas in afara refugiului si deodata sint in plina furtuna, adapostul nu se mai vede nicaieri, sintem numai eu si vijelia atotcuprinzatoare. O mare calda de aer linistit ma invaluie – nisipul in curgerea sa uniforma continua sa ciopleasca in tacere fisii compacte de spatiu si timp. E tulburator felul in care furtuna creeaza in jurul meu oaza aceasta nestiuta, nebanuita. E o uimire inocenta sentimentul care ma face sa merg mai departe. Incep sa vad dunele – se intind departe inlocuind orizontul; undeva in fata mea cu greu se distinge conturul simplu al unei case; in dreapta un spatiu nou se deschide, ca un ochi dreptunghiular al furtunii, ca o fereastra. Este o persoana acolo. Sta drept si se uita la mine. Ma intorc incet catre ea si dintr-o data timpul dispare – dincolo de fereastra nu sint eu, este altcineva dar… ca un joc nebunesc privirea imi intoarce propria-mi imagine. Imi trebuie un pic de timp sa inteleg ca femeia pe care o vad, desi imi e identica sau poate eu ii sint ei identica, nu e nici dublura nici reflectia mea in fereastra furtunii – este pur si simplu o alta persoana. Nu indraznesc sa spun o alta eu, caci poate eu sint de fapt o alta ea. E aiuritor si pret de o clipa ma copleseste teama – teama aceea irationala, nestapinita, care te-ar face sa urli daca muschii nu s-ar impotrivi, daca plaminii nu s-ar impotrivi strigatului cu respiratul agonizant. Teama desavirsita a gindirii. Nu pot fi eu femeia din dreapta mea, nu pot fi eu femeia din furtuna. Nu exista explicatie, imi spun, decit ca aiurez ma pierd mult prea adinc in lumea aceasta a mea. Mi-ar atirna greu capul zvicnind durerea arzatoare a timplelor daca n-as sti, daca n-as simti ca peste panica mea ilogica se asterne privirea femeii – intorsesem spatele vedeniei nelinistitoare dar ma intorc incet indreptindu-ma spre naluca vie, neatinsa nici ea de nisipul aspru daruit furtunii. Ne privim drept in ochi; n-a mai ramas nimic din spaima de acum o clipa – numai noi doua stind drept una in fata celeilalte ca-ntr-o imensa iluzie optica, rasfrinta intr-o foaie de sticla perfect slefuita. Tacerea e calda si blind invaluitoare, iar in jurul nostru nisipul se arunca inalt spre orizont ocrotind acesta recunoastere. De-abia acum am inteles! O intilnire intre lumi, magnifica, superba ca un dans celest, tainica intimpinare ca un sfirsit si-un inceput de viata in acelasi timp, nicio coliziune catastrofica, timpul nu s-a sfirsit, doar s-a oprit o clipa deschizindu-si tainele, alaturindu-ne intr-o perfecta recunoastere, ingaduindu-ne a ne vedea lumile. O bucurie cuminte creste ca un soare rasarind, inundind inima,trup si minte; o intelegere mai presus de cuvinte si gesturi se naste; e o rascruce de viata, o punte intre lumi si alte lumi si multe multe alte lumi.

Mi se zbat pleoapele in raza de soare care ma cauta si deschid ochii regasindu-ma uimita in camera mea. Nicio furtuna, nicio ferestra de nisip, nimic…. E aproape o tristete sentimentul care ma stapineste acum, un amalgam nereusit de uimire, intelegere si tristete. Stiu ca a fost numai un vis de zi, unul din acelea care te poarta departe, inexplicabil dar atit de usor si totusi…

Ma tot gindesc, demult o stiu, sinceritatea e cea mai grea datorie, cel mai afurisit exercitiu, cel mai neiertator angajament dar stiti ce? Asta imi da curajul de a spune "Am vazut fereastra de nisip si lumea de dincolo de ea" si fie de ma credeti sau nu, aproape ca nu trece o zi fara sa retraiesc si fara sa tinjesc amarnic de dorul si limpezimea acelei fantastice intilniri.